CUPRINS:
Lista coautorilor. 5
Mulţumiri. 7
1. Punând capetele. Cap la cap. 9
Malcolm BuR.
PAETEA ÎNTÂI
2. Cum s-a săvârşit timpul. 31
Normau Cohn
3. „Peste cari au venit sfârşiturile veacurilor”:
Apocalipsa şi interpretarea Noului Testament. 50
Chrisiopher Rowland
4. Sfârşitul lumii şi începutul creştinătăţii. 74
Bernard McGinn
5. Model şi scop în istorie în Evul Mediu târziu şi în Renaştere. 111
Marjorie Reeves
6. Milenarismul secolului al XVIMea. 137
Richard Popkin.
PARTEA A DOUA
7. Apocalipsa laică: profeţi şi vizionari apocaliptici la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 165
Elinor Shqfl'er
8. Industrialismul saint-simonist ca sfârşit al istoriei: August Cieszkowski despre teleologia istoriei universale. 191
Laurence Dickey
9. Apocalipsa, mileniul şi utopia astăzi. 239
Krishan Kumar.
PARTEA A TREIA
10. Versiuni ale Apocalipsei: Kant, Derrida, Foucault. 269 Christopher Norris
11. Aşteptând sfârşitul. 296
Frank Kermode
12. Adorno sau târziul însuşi. 313
Edward W. Said
În engleză, „end” poate însemna sfârşit sau ţintă a unei acţiuni, adeseori fiind ambele, pentru că nimeni nu vrea să sfârşească acolo unde nu doreşte deloc să fie. Dar pentru a ajunge şi a se opri la destinaţie, a termina în punctul dorit şi nu a merge mai departe este necesară, în mod inevitabil, o echilibrare perfectă a aspiraţiilor şi calculelor, destul de dificil de realizat. În cazul în care, ca şi în viaţa de zi cu zi, ţintele propuse sunt, adesea, provizorii, iar întreruperile temporare, delicatul echilibru dintre posibil şi dezirabil se poate ajusta permanent. Dar dacă la mijloc este totalitatea experienţei – ţelul suprem, sfârşitul definitiv – atunci avem mai puţin loc de manevre, iar limita speranţei ar putea ajunge neplăcut de aproape.
Faptul că lumea ar avea capete, în sensul de terminus şi telos, nu este de la sine evident. Cu toate acestea, deşi ideea unei lumi fără sfârşit sau scop este coerentă din punct de vedere logic, ne vine greu să ne închipuim o durată infinită, iar noţiunea de eternă lipsă de ţel repugnă imaginaţiei morale. De aceea, în practică, majoritatea oamenilor este înclinată să atribuie cel puţin un capăt lumii. Cel ce nu percepe nici o formă în istoria universului poate presupune terminarea sa ca fiind rezultatul unui colaps cosmic, iar acela care crede în eternitatea lumii poate argumenta că istoria este orientată spre un anume scop de nerealizat. Ambele teorii au fost formulate la modul cel mai serios – prima în conceptele de catastrofe universale, cea de-a doua în visul kantian de progres nesfârşit – dar cea mai mare parte a viziunilor despre viitor se situează undeva între pură escatologie a dezastrului nemotivat şi pură teleologie a finalităţii interminabile.
Cu toate acestea, îmbinarea dintre teleologic şi escatologic ar putea aduce împreună capetele lumii fără a le face să se întâlnească. Lumea ar putea lua sfârşit înainte ca scopul istoriei să fie realizat; timpul poate continua cu mult după încetarea oricărui fel de dezvoltare plină de miez. În ultimii ani ambele posibilităţi au apărut probabile: în timpul „războiului rece”, marxiştilor le era teamă că ar putea avea loc un război nuclear înainte ca dialectica istoriei să se fi desăvârşit; după „războiul rece”, Francis Fukuyama a susţinut că deşi viaţa continua să se desfăşoare normal, istoria ajunsese deja la final1. Problema în sine este veche. Un mod de a o soluţiona este de a postula un ciclu în care obiectivele nerealizate sunt îndeplinite, iar timpul rămas din prima încercare devine începutul următorului ciclu. Astfel, doctrina reincarnării permite ca sensurile să fie împinse dincolo de hotarele istoriei, iar teoria eternei reîntoarceri face loc unui timp suplimentar prin repetiţie neîncetată. Această mişcare se debarasează de excesul de timp şi sens, însă numai prin dezvoltarea nefericitei logici a suplimentarităţii – obiectivele fiind constant deplasate spre următoarea reincarnare, iar sfârşitul amânat permanent pentru ciclul următor. In consecinţă, oricâte ar fi binefacerile psihosociale ale repetiţiei2, provocările intelectuale propuse de infinitate şi lipsa de ţel nu sunt mereu soluţionate. După cum arăta Kant, eterna oscilaţie „e ca şi când subiectul ar fi rămas pe loc, nemişcat, nimic mai mult”3.
Pentru că perspectiva unei perpetue reîntoarceri poate fi, după cum era pentru filosofii Antichităţii, „. Nu o sursă de consolare, ci. O sursă în plus de oroare”4, teoriile ciclice aproape întotdeauna nasc filosofii în care unii indivizi sunt capabili să scape din cerc. Dar dacă unii indivizi se pot elibera, de ce mai este necesară în vreun fel o teorie ciclică? Cum observa cu agerime Augustin, un suflet ce atinge desăvârşirea, iar apoi se reîntoarce la mizerie nu poate fi cu adevărat fericit, în vreme ce un suflet ce poate să se mişte ireversibil de la suferinţă la beatitudine începe un moment de timp ce se sfârşeşte în eternitate; iar dacă sufletul poate atinge o destinaţie de dincolo de timp, „Atunci de ce nu şi lumea?”5 Cu alte cuvinte, dacă tefos-ul vieţii individuale poate coincide cu terminusul nu pare a exista nici un motiv pentru care capetele lumii nu s-ar putea întâlni.
II.
Se poate constitui o tipologie formală a filosofiilor istoriei stabilind dacă ele sunt teleologice sau escatologice, iar dacă sunt ambele, atunci dacă telos-ul şi terminusul coincid. Un pas înainte ar fi să separăm finalurile bune de cele rele6. Dar este dificil să aducem argumente în favoarea unui concept de telos negativ şi terminus pozitiv: un sfârşit de dorit este în mod inevitabil transformat în ţel, şi, în afara unui iad interminabil, teleologia răului este invariabil terminală. Cel puţin în perioada modernă o metodă mai bună de a diferenţia teoriile este de a le localiza ideologic pe continuul dintre laic-religios, precum şi sociologic, pe axa dintre cultura „superioară” şi „inferioară”. Împreună, distincţiile din urmă generează patru categorii de gândire: superior-religioasă, superi-or-laică, popular-religioasă şi popular-laică. Nu există nici un motiv pentru care aceste categorii să nu conţină toate tipurile ideale de escatologie şi teleologie discutate mai sus. De fapt, lucrurile sunt mai simple. Voi aborda fiecare categorie ideologică şi sociologică pe rând.
În istoria Occidentului, credinţa religioasă despre viitor s-a rezumat în principal la convingerea escatologică că istoria se va încheia cu venirea sau întorcerea unei figuri mesianice care va da câştig de cauză celor drepţi, le va anihila duşmanii şi va domni peste un tărâm al păcii şi prosperităţii. În creştinism, neinteligibilitatea aproape totală a textelor canonice apocaliptice considerate în afara (şi poate chiar şi în cadrul) fundalului istoric propriu a făcut ca interpretarea lor să fie timp îndelungat fieful elitei clericale sau intelectuale. Tradiţia a generat două forme mai mult sau mai puţin distincte: cea spirituală şi cea istorică. În interpretarea spirituală – expusă în lucrarea pierdută a donatistului Ţyconius din secolul al patrulea şi mai apoi preluată şi dezvoltată de Augustin – simbolurile apocaliptice se referă la realităţi morale constante în viaţa bisericii şi a lumii7. În formă istorică, derivată de la călugărul din Calabria (secolul al Xll-lea) Gioacchino da Fiore, Scripturile sunt interpretate făcându-se referire la şirul de evenimente din istoria religioasă şi politică. În vreme ce în scrierile spirituale despre Apocalipsa accentul cade pe diferenţierea sincronică dintre bine şi rău, interpretările istoriciste dau istoriei o formă şi o direcţie, un telos şi un terminus8. (Totuşi, în pre-milenarism a Doua Venire a lui Christos pe pământ survine înaintea mileniului, în timp ce în post-milenarism aceasta este precedată de un mileniu în care fie că telos-ul fericirii perfecte este atins gradat, fie că este trăit pe toată durata.) Dacă teoriile superior-religioase asupra istoriei sunt întotdeauna escatologice şi numai uneori teleologice, cu teoriile superior-laice lucrurile stau de obicei invers. Pe măsură ce Iluminismul slăbeşte credinţa în intervenţia divină, filosofii încep să se concentreze asupra unui model şi ţel al istoriei fără a face referire la sfârşitul său9. De la Voltaire şi Comte în Franţa, până la Lessing şi Marx în Germania s-au creat filosofii ale istoriei specifice şi ambiţioase. Se susţinea astfel că istoria furnizează din belşug probe că omenirea progresează nu numai în arte şi ştiinţe, dar şi în ceea ce priveşte condiţia sa spirituală şi organizarea. Modelul trecutului, linear sau dialectic, indica direcţia şi, prin extrapolare, ţinta dezvoltării umane – un ţel cel puţin parţial independent de eforturile indivizilor de a-1 atinge. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei a oferit acestei interpretări teleologice a istoriei argumente sporite, chiar dacă ambigue; chiar şi aşa, nu a fost singura expresie de gândire superior-laică referitoare la subiect. Secolul al XLX-lea târziu a fost martorul unui reviriment al teoriilor ciclice, iar în secolul XX criticii Iluminismului şi-au înveşmântat adesea atacurile la adresa teleologiei în limbajul escatologic al Apocalipsei.
