Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli ale vremurilor noastre
Cred că este nevoie de un echilibru fin între două cerinţe contradictorii: scrutarea cea mai sceptică a tuturor ipotezelor care ne sunt prezentate şi, în acelaşi timp, o mare deschidere faţă de ideile noi. Dacă eşti numai sceptic, nici o idee nouă nu te atinge. Nu înveţi niciodată ceva nou. Devii un bătrân cârcotaş convins că absurdul conduce lumea. (Ai, desigur, multe dovezi în sensul ăsta.)
Pe de altă parte, dacă eşti deschis până la credulitate şi nu ai nici o fărâmă de spirit sceptic, nu poţi deosebi ideile folositoare de cele inutile. Dacă toate ideile au aceeaşi valoare, eşti pierdut, fiindcă atunci, după părerea mea, nici o idee nu mai are vreo valoare.
CARL SAGAN, „Povara scepticismului”, conferinţă ţinută la Pasadena în 1987
CUVÂNT ÎNAINTE.
Forţa pozitivă a scepticismului Stephen Jay Gould.
Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputaţie rezervată acelor activităţi – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieţi sigure şi sănătoase, dar prea puţin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuşi o tradiţie nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.)
Nevoia – atât intelectuală, cât şi morală – de scepticism se naşte din celebra observaţie metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar şi de o unică vulnerabilitate. Conştiinţa, oferită numai speciei noastre în istoria vieţii pe pământ, e cea mai teribilă invenţie evoluţionistă apărută vreodată. Deşi accidentală şi imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât şi asupra vieţii întregii biosfere contemporane.
Dar suntem trestii gânditoare, nu fiinţe raţionale. Modul nostru de gândire şi acţiune ne conduce la fel de des către distrugere şi violenţă ca şi către bine şi cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părţii noastre întunecate – sunt ele moşteniri evoluţioniste ale „naturii cu colţii şi ghearele-nroşite”* sau doar nişte capricii neadaptative ale funcţionării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum vieţile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre şi de dovezi tulburătoare de curaj şi nobleţeambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria naţională şi altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:
Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată O fiinţă primitivă, dar măreaţă, cu aspră judecată.
Atârnă ca-ntr-un ştreang, neştiind dacă să mişte or să piară, Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin, Născută întru moarte şi judecând întru venin.
Există doar două soluţii pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia şi holocausturile. Una este decenţa morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem şi pe partea raţională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare raţiunea umană pentru a descoperi şi înţelege realităţile naturii şi pentru a trage din aceste cunoştinţe concluziile logice privind acţiunile umane, vom fi înfrânţi de forţele înspăimântătoare ale iraţionalului, „romantismului”, credinţei inflexibil „adevărate” şi de aparent inevitabila acţiune a gloatei declanşată de ele. Raţiunea nu e numai o parte importantă a esenţei noastre, ea e şi posibila noastră salvare în faţa reacţiilor brutale şi nestăpânite provocate de emoţiile puternice. Scepticismul e agentul raţiunii împotriva iraţionalului organizat – şi este prin urmare una din cheile decenţei umane, sociale şi civice.
Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizaţii sceptice americane şi de autor aflat în slujba raţiunii, este o figură importantă a vieţii publice americane. Această carte în care analizează forţa de atracţie a credinţelor iraţionale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism şi asupra şanselor sale de a se impune.
Vechiul clişeu care spune că vigilenţa permanentă e preţul libertăţii trebuie să fie deviza acestei mişcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeaşi structură potenţial violent iraţională ca vânătoarea făţişă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenţie şi spirit critic toate mişcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puţin susceptibil a provoca răulmişcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluţie a problemei decât o sursă a ei. * Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declaraţiilor răsunătoare privind încrederea în logică şi raţiune, acţionează ca un veritabil cult în două privinţe esenţialepretinde loialitate necondiţionată faţă de conducător (cultul personalităţii) şi foloseşte drept criteriu pentru admiterea membrilor iraţionalismul funciar al sectei (credinţa că morala e unică şi obiectivă, fiind determinată şi dictată, bineînţeles, de conducătorii cultului).
Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraţionalismul mai „conceptual” (dar ilogic şi neîntemeiat) al creaţionismului şi al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoşătoare reprezentate în trecut de cruciade şi vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste şi de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală şi tragică) la o scară de neconceput şi întemeiată pe o conspiraţie spontană a falselor acuzaţii.
Nu avem decât o singură armă împotriva acestei naţionalităţi – raţiunea însăşi. Dar cărţile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până şi o apariţie bine intenţionată la Oprah sau Donahue** (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârneşte senzaţie, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, şi o vom face. Am obţinut deja victorii semnificative, mari şi mici – de la decizii ale Curţii Supreme împotriva creaţionismului până la demascarea parapsihologiei şi a vindecătorilor şarlatani în cazuri particulare.
Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor ştiinţifice elementare, căci nimic nu poate înşela tehnica experimentală a testului dublu orb* şi metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraţionalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente ştiinţifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranţa imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiştii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiştilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija! **) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinţii ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ţi spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinşi în nebunia acuzaţiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconştient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare şi au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranţei s-a transformat în coşmar, căci mai mulţi părinţi iubitori au fost pe nedrept puşi sub acuzaţie. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informaţii cunoscute de autist, dar nu şi de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informaţii cunoscute de mijlocitor, dar nu şi de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca vieţile părinţilor (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzaţii odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl ştiu foarte bine).
Proasta reputaţie a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmaţiilor false. Lucrurile nu stau aşa, iar cartea de faţă o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exerciţiu nihilist. Modelul alternativ e însăşi raţiunea împletită cu decenţa moralăcel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.
INTRODUCERE Un turneu revelator De ce şi cum apar bazaconiile.
Nenorocirea ipocriziei nu este că ceilalţi o văd, ci că n-o vede acela care o practică. În predica de pe munte, Isus a subliniat atât problema, cât şi soluţia ei:
Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7:5).
În 1997, pe când călătoream prin ţară pentru a prezenta prima ediţie a acestei cărţi, am întâlnit o bună ilustrare a acestor cuvinte. Eram programat să particip la o emisiune radiofonică găzduită de succesorul intelectual al lui Ayn Rand ales de ea însăşi, Leonard Peikoff, filosoful obiectivist care, asemenea unui călugăr medieval, purta flacăra adevărului lui Rand în cărţi şi articole, iar acum în propria sa emisiune radiofonică. Mi s-a spus că Peikoff voia să particip la emisiunea lui pentru că scrisesem o carte ce făcea apologia raţiunii, cea mai înaltă virtute a filosofiei obiectiviste. Bănuiam că fusesem de fapt ales pentru că scrisesem un capitol (al optulea) critic la adresa lui Ayn Rand, iar Peikoff voia să răspundă acestei critici. Adevărul este că aveam ceva emoţii, fiindcă, deşi cunoşteam destul de bine filosofia lui Rand (îi citisem toate cărţile importante şi o bună parte din cele mai puţin importante), Peikoff e un interlocutor redutabil care ştie pe dinafară capitole şi versete din Rand. L-am văzut zdrobindu-şi adversarii în dezbateri intelectuale cu ironia şi logica sa de fier. Dar scrisesem ceea ce scrisesem, aşa încât mi-am zis că trebuie să fiu la înălţime şi să mă port bărbăteşte.
Vă puteţi închipui că nu mică mi-a fost mirarea când agentul meu de publicitate m-a informat că interviul a fost anulat fiindcă fusese luată drept insultă critica mea legată de personalitatea, mişcarea şi adepţii lui Rand, faptul că îi considerasem un cult, iar ei nu voiau să accepte o carte ce „conţine afirmaţii calomnioase la adresa doamnei Rand”. Evident, cineva care se ocupa de emisiune citise în sfârşit cartea. Au spus că ar fi bucuroşi să discute cu mine despre metafizica moralei absolute (ei cred că există aşa ceva şi că Rand a descoperit-o), dar nu într-o dezbatere care ar da credit cărţii mele blasfematoare. Ironia sorţii face ca în capitolul meu despre Rand să fi subliniat că incapacitatea sau refuzul de a lua în seamă critica la adresa conducătorului ori a credinţelor lui e semnul distinctiv al unui cult. Astfel, deşi negau că reprezintă un cult, înăbuşind critica, Peikoff şi Institutul Ayn Rand făceau exact ce face un cult.
Uimit de această ipocrizie evidentă, l-am sunat eu însumi pe producător şi i-am indicat cele două avertismente pe care le indusesem în acel capitol: „în primul rând, critica fondatorului sau adepţilor unei filosofii nu constituie, în sine, o negare a vreunei părţi a acelei filosofii. În al doilea rând, critica unei părţi a filosofiei nu neagă întregul.” I-am explicat că în multe privinţe nutream un mare respect pentru Rand. Ea este întruchiparea individualismului ferm şi a raţionalismului fără pată. Îmbrăţişez multe dintre opiniile sale economice. Într-o epocă pluralistă aflată în căutarea eroilor netradiţionali, ea este una dintre puţinele femei într-un domeniu dominat de bărbaţi. I-am spus că aveam chiar şi o poză a ei pe perete. Aceasta i-a trezit atenţia pentru o clipă, aşa că i-am cerut să-mi dea un exemplu concret de calomnie, fiindcă acest cuvânt foarte tare implică o defăimare deliberată. „Totul în acel capitol e o calomnie la adresa doamnei Rand”, a spus el. „Daţi-mi măcar un exemplu14, am insistat eu.
