CHESTIONARELE DE PERSONALITATE (Curs anul II)
Profesor universitar Dr. Mihaela Minulescu este titulara cursului Teorie şi Practică în Psihodiagnoză: Testarea Intelectului şi Testarea Personalităţii la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Sociologie – Psihologie.
În calitate de cadru didactic asociat, este titular al cursurilor Tehnici proiective, Psihodiagnoza personalităţii, Introducere în psihologia analitică la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie.
Este şi coordonator al Masterului Psihoterapie Analitică unde este titular al cursurilor: Fundamentele psihologiei analitice, Relaţia analitică, Tehnici aplicative
Practică psihoterapia analitică, acreditată de Federaţia Română de Psihoterapie; în această calitate în calitate colaborează la Centrul Medical de Diagnoză şi Tratament Ambulatoriu Bucureşti. Consilier ştiinţific al revistei Mami.
Domenii de specializare: are formarea ca terapeut la „C. G. Jung” Institut, Elveţia; s-a specializat în evaluarea psihologică; tehnici proiective; psihologia şi psihoterapia analitică, dezvoltarea personalităţii şi optimizare psihică.
Lucrări semnificative: Teorie şi Practică în Psihodiagnoză. Testarea Intelectului Editura Fundaţiei România de Mâine 2003; Psihologia copilului mic, Ed. Psyche, 2003; Introducere în analiza jungiană; ed. Trei, 2002; Bazele psihodiagnosticului, Editura Titu Maiorescu, 2002; Tehnici Proiective, Ed. Titu Maiorescu, 2000; Chestionarele de personalitate în Evaluarea Psihologică, Ed. Garell, 1996; Evaluarea psihologică în selecţia profesională; Ed. Pan, 1996; Young People and Youth Research în Romania. Data concerning Youth Perception and Problems, în Growing Up în Europe: Contemporary Horizons în Chilhood and Youth Studies, L. Chislom şi al. (editori), Verlag de Gruyter, Berlin, New York, 1995; precum şi numeroase capitole dedicate psihologiei personalităţii şi evaluării normalităţii în lucrări colective, din ţară şi străinătate; numeroase articole în reviste de specialitate.
Cărţi de poezie şi proză pentru copii este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Cercetări prezente: structura personalităţii şi metode de evaluare moderne; integrarea psihosocială a adolescenţilor; structura şi dinamica individuării (construieşte, experimentează şi validează pe populaţia românească chestionarul de personalitate de tip Big Five, ABCD-M, replicarea paradigmei factoriale în studiul personalităţii; cercetări privind dezvoltarea personalităţii)
Afilieri: Asociaţia Psihologilor din România, Federaţia Română de Psihoterapie (Comisia de Acreditare), Asociaţia de Psihologie Analitică (preşedinte), Consiliul Psihoterapeuţilor şi consilierilor din România; Asociaţia Europeană de Psihologie a Personalităţii, Asociaţia Psihologilor Americani; Asociaţia de Psihologie Umanistă
Posibilităţi de contact: Tel /Fax: 255.60.97; E-mail: mminulescu@spiruharet.ro
Obiectivele cursului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii; tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice.
Aplicaţie: construirea unui chestionar dedicat unei trăsături de personalitate, aplicarea experimentală pe un lot de subiecţi şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi şi fidelitatea – consistenţa internă) a acestuia.
Cuvânt înainte
Secolul XX a reprezentat un triumf al ştiinţei aplecate spre cunoaşterea realului exterior fiinţei umane. Secolul XXI va trebui să compenseze printr-o egală preocupare pentru cunoaşterea realităţii interioare, a psihicului uman, a structurilor profunde, a dinamicii, a sensurilor formative. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, dacă vrem să stăpânim răul din lume, distrugerea şi haosul social, pasul va fi spre cunoaşterea şi înstăpânirea distrugerii şi haosului propriu – spre responsabilitatea profundă a gesturilor şi acţiunilor proprii asumate conştient.
Dacă astăzi omul obişnuit ştie din ce în ce mai mult despre felul cum este alcătuit şi funcţionează corpul uman, ştie însă foarte puţin despre propriul psihic; liberul arbitru, visul emancipării individului de sub tutela naturii, se dovedeşte, examinat îndeaproape, o himeră. Nu noi suntem adevăraţii stăpâni ai comportamentului, deciziilor, reacţiilor, chiar gândurilor noastre. Şi nici măcar nu este cineva din exteriorul nostru, acela pe care să-l putem învinui sau ruga. Mult din ceea ce facem, suntem, decidem, gândim, visăm ţine de interiorul profund al fiinţei noastre, de forţele uriaşe ale realităţii psihice, la fel de uriaşe precum cele care ţin laolaltă structura atomului într-o entitate.
Mai ales din această perspectivă privite lucrurile, observaţia unora dintre gânditorii cei mai sceptici ai secolului trecut îşi dezvăluie adevărata semnificaţie: dacă va fi să mai existăm, secolul abia început va trebui să fie un secol al fiinţei noastre profunde, al transcendenţei. Un secol în care omul va fi responsabil de sine sau nu va mai fi deloc. Un secol în care vom căuta temeiul fiinţării în acel imago dei noi înşine, renunţând la himera egocentrismului pentru a putea da curs şi sens potenţelor creative într-un mod constructiv şi armonic pentru realitatea din jur.
Încă din 1956, Jung vorbeşte, în „Sinele descoperit”, de modul paradoxal, „dubla gândire” prin care trebuie să lucreze mintea omului de ştiinţă dacă doreşte să înţeleagă ceva din realitatea psihismului uman. Pe de o parte intervine cunoaşterea asigurată prin educaţia ştiinţifică, bazată în principal pe adevărul statistic, furnizând o imagine raţională şi realistă a lumii, imagine în care individul concret apare ca un fenomen marginal, fără a juca un rol decisiv. Pe de altă parte, concomitent, va trebui să intervină în judecată al doilea tip de gândire, diametral opus, care porneşte de la situarea individului în centrul cunoaşterii, „dat existenţial iraţional, care este adevăratul purtător al realităţii”, omul concret opus omului „normal”.
Ca psihodiagnostician, mai ales utilizând datele obţinute prin instrumente de evaluare cuantificabile, precum chestionarele de personalitate, este dificil, dar absolut necesar, să-ţi asumi responsabilitatea de a vedea, dincolo de informaţiile normalizate, felul cum datele obţinute prin aceste instrumente pot fi integrate în ecuaţia personală a omului viu pe care îl ai în faţă. Să ai în acelaşi timp o limpede gândire analitică şi o intuiţie sintetică privind aspectele dinamice specifice persoanei.
Psihodiagnoza este un pas. Mărimea reală a acestui pas, modul cum putem să cunoaştem, pentru a ajunge la înţelegere, sensul normativ sau ideografic al demersului însuşi, rămâne o decizie personală a fiecăruia dintre psihologi, decizie care ţine şi de cât de largi şi aprofundate sunt cunoştinţele sale, cât de responsabil este dispus să se implice în interpretări, depăşind tentaţia unui demers diagnostic reducţionist şi asumându-şi dificila sarcină a unei înţelegeri centrate pe subiect, pe structura de profunzime. Un astfel de pas nu cere formaţia unui erudit, dar cere instinctul cercetătorului, pentru care fiecare aspect deschide noi posibilităţi, formulează noi ipoteze care se cer corelate, verificate, care conduc spre noi aspecte tot mai structurate şi mai coerente, dar fără a ucide misterul, „corola de minuni” a unicităţii fiinţei vii, transformând-o într-un adevăr încremenit şi irelevant pentru viaţă.
Fără a ambiţiona spre decizii definitive, pentru că viaţa iraţională şi proteică nu va putea fi niciodată supusă şi cuprinsă într-o dogmă.
Ceea ce ne putem dori este să păşim cu sfială, dar conştienţi, în sanctuarul zeului, nu cerându-i supunere sau îndurare, ci încercând să cuprindem şi să ne integrăm armoniei şi ordinii creaţiei primordiale. Atunci, abia atunci, vom putea spune, odată cu Jung, că nu numai cunoaştem dar şi înţelegem, nu numai ne înţelegem pe noi înşine, dar înţelegem şi pe cel asemenea nouă şi totuşi mereu unic om obişnuit. Când omul obişnuit al planetei se va întoarce spre sine pentru a sonda profunzimile insondabile ale psihismului propriu, înţelegând astfel frumuseţea şi forţa fiinţei umane, oamenii nu vor mai fi un pericol pentru Terra.
Psihologia este un ghid, poate fi un prim pas. Truda şi victoria asumate individual ne pot îmbogăţi mereu viaţa. Este foarte posibil ca, odată cu era realităţii virtuale, testele psihologice să cunoască o cu totul altă turnură. Viitorul este mereu incitant şi deschis.
Mihaela Minulescu, 2003
În prezentarea unor concepte cheie au fost prelucrate şi datele din următoarele dicţionare de psihologie:
Dictionary of Psychology, A. S. Reber, The Penguin, 1985 (DP 85)
Dicţionar de psihologie, R. Doron, F. Parot, Humanitas, 1991 (DP 91)
Dicţionar de psihologie, U. Schiopu, 1997 (PD 97)
Dicţionar de psihologie, Larousse, Editura Univers enciclopedic, 1998 (Lr 98)
Capitolul I
CERINŢE FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUIREA ŞI EXPERIMENTAREA
CHESTIONARULUI DE PERSONALITATE
Capitolul prim se centrează pe problematica tehnicii de construire şi experimentare a chestionarelor destinate evaluării personalităţii. Dintre aspectele teoretice şi practice sunt prezentate: principalele limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare; cerinţele generale şi etapele generale care intervin în construirea şi experimentarea instrumentelor psihologice de acest tip; strategiile de construire a chestionarelor de personalitate prin metoda intuitivă, metoda empirică şi metoda analizei factoriale. Sunt prezentate şi principalele tipuri de probleme care apar în construirea şi experimentarea itemilor chestionarului, respectiv: strategiile generale de construire a itemilor şi problema limbajului utilizat; tipurile de relaţii între item şi trăsătura de personalitate; problemele legate de caracteristicile de suprafaţă ale itemilor, de caracteristicile semantice ale itemilor şi de cele psihometrice. De asemenea, sunt prezentate conceptele semnificative, un test cu întrebări de evaluare a cunoştinţelor şi referinţele bibliografice.
În cadrul acestui curs studentul realizează şi un proiect de cercetare, al cărui conţinut este prezentat la finele acestui capitol.
1. 1. Principalele limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare
Înainte de a prezenta cerinţele fundamentale care ţin de construirea şi validarea unui chestionar de personalitate, vom trece în revistă câteva dintre principalele limite şi dificultăţi pentru acest gen de instrumente de evaluare a personalităţii.
Ceea ce teoreticieni de anvergura unor Anastasi sau Cronbach, acum 40 de ani, şi Angleitner, John, Löhr sau Hofstee şi De Raad, Costa şi McCrae pentru anii ’90 reproşează chestionarelor ca instrumente ţine de limitele capacităţii de operaţionalizare a dimensiunilor de măsurat, de exprimare, dar şi de controlul modului cum este transmisă şi receptată informaţia. Mai mult depinde de o dificultate exterioară instrumentului propriu-zis, şi anume de intenţionalitatea şi starea interioară a respondentului şi distorsiunile consecutive acesteia. Analizele moderne încearcă să reconsidere, într-o manieră sistematică, diferitele nivele ale problematicii chestionarelor, în primul rând modul de construire a itemilor, forma şi conţinutul lor; în al doilea rând, se adresează chiar tehnicilor statistice, pentru a detecta surse de distorsionare sau pentru a construi modele sistemice de control matematic al corelării informaţiilor (a dimensiunilor şi a faţetelor acestora, atât între ele, cât şi cu alte aspecte ale personalităţii).
Urmarea acestui sistematic efort de control al circulaţiei şi prelucrării informaţiei la toate nivelele, de la formularea şi construirea chestionarului la receptarea, la prelucrarea şi rezolvarea itemilor de către subiect şi apoi la interpretarea acestor răspunsuri într-o manieră care să se apropie cât mai mult de realitatea vie, este constituită, pe de o parte, din taxonomizările care au clarificat, în ultimul deceniu, o bună parte din „haosul” unor probleme precum formatul itemilor, conţinutul lor, caracteristicile situaţionale etc. Pe de altă parte, aceste probleme fac obiectul unor dezbateri în simpozioane internaţionale cu teme precum: cauzalitatea (Silva, Westmeyer, 1994), dezirabilitatea (Nowack, Hofstee & Hendriks, Parlhus, Borkenau & Ostendorf, Fernandez-Ballesteros & Zamarron, 1995), bazele biochimice ale personalităţii (Zuckermann, 1994), luarea deciziei în psihodiagnoză (Westmeyer, 1994, van der Berken & van Arle, Vos, 1995).
Şi totuşi, dacă ar fi să concluzionăm, nu se pune atât problema relativizării valorii chestionarelor în cunoaşterea personalităţii (cum au fost sau sunt unii tentaţi să gândească), ci a măsurii în care un instrument a cărui standardizare împinge spre inferenţe tipologice, cu un „grad mediu de generalitate”, poate surprinde şi unicitatea, forma vie a psihismului, felul cum se manifestă acele trăsături în complexitatea interdeterminărilor psihice. Şi nu este corect să cerem unui instrument să cuantifice ceea ce, în esenţa sa, nu a putut fi cuantificat – psihismul viu.
Aşadar, limita principală a chestionarului de personalitate este intrinsecă acestui tip de demers cuantificabil.
De asemenea, dintre dificultăţile clasice avute în vedere, a căror rezolvare va mai însemna încă multe teme de cercetare, sunt: „vizibilitatea” itemilor, gradul de schimbare vs. constanţă a comportamentului măsurat, specificitatea mare a răspunsurilor în sfera personalităţii, care atrage dificultăţi în gruparea lor în categorii bine definite de trăsături sau structuri ale personalităţii şi determinarea unor criterii externe adecvate prin care să se calculeze empiric gradul de validitate.
O altă problemă majoră ţine nu atât de construirea chestionarelor, cât de interpretarea datelor. Originea chestionarelor stă, probabil, în necesitatea de a realiza un interviu cât mai sistematizat. Ceea ce implică supoziţia că fiecare răspuns trebuie considerat sau ponderat ca indiciu al existenţei sau al prezenţei aspectului avut în vedere. Interpretarea factuală – veridică – literală se bazează pe validitatea de conţinut şi se apropie foarte mult de situaţia interviului sistematizat. Interpretarea psihologică – diagnostică – simptomatică este posibilă în urma experimentării şi validării chestionarului, respectiv a stabilirii empirice a relaţiei dintre răspunsurile la itemi şi un criteriu specificat de validare (Anastasi, 1957).
O a doua sursă de interminabile discuţii privind ce anume interpretăm atunci când interpretăm răspunsul la itemi este faptul că există o inerentă ambiguitate a răspunsurilor, dovedită de altfel experimental (Eisenberg, 1941, Forsman, 1993), ceea ce conduce spre posibilitatea unei game relativ largi de interpretări pentru fiecare răspuns. Formularea mai specifică şi mai clară a itemilor, precum şi formularea unor seturi de răspunsuri specificate, pot conduce, pe de o parte, la scăderea gamei de posibilităţi de interpretare de către subiect a conţinutului, dar, paradoxal, conduc şi spre o „vizibilitate” prea mare, care face ca răspunsurile să poarte amprenta prea puternică a seturilor atitudinale, a intenţionalităţii, a efectului de faţadă şi, nu în ultimul rând, a stărilor emoţionale pe care le trăieşte sau le-a traversat de curând subiectul. Există voci, în domeniul psihologiei personalităţii, care, odată cu Allport (1937), consideră că persoana poate fi adecvat descrisă numai în termenii paternurilor specifice de interrelaţionare, mai puţin prin trăsături comune. Modelul din 1994, descris de McCrae şi Costa, pune în bună măsură problema clarificării a ceea ce putem măsura în mod real din natura umană şi a modalităţilor în care putem trata această informaţie.
1. 2. Cerinţe generale şi etape generale în construirea unui chestionar
În construirea unui chestionar de evaluare a personalităţii există două probleme esenţiale cu care se confruntă orice psiholog:
1. definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;
2. construirea unui set de itemi prin care subiectul este „întrebat” în legătură cu acele comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situaţiile relevante pentru acea trăsătură. Răspunsurile subiectului la aceşti itemi vor servi ca indicatori ai constructului.
Vom încerca să prezentăm în continuare câteva dintre problemele legate de construirea şi experimentarea acestui set coerent de itemi, care reprezintă chestionarul de personalitate.
Un tip de cerinţe în prima etapă de construire a unui chestionar priveşte alegerea tipului de probă sau chestionar. Ce probă alegem depinde de: 1. scopul testării (ce testăm) şi 2. definirea domeniului de aplicare (de ce testăm: consiliere vocaţională, expertiză clinică, expertiză judiciară, psihoterapie, selecţie profesională sau reorientare profesională etc.). Acest gen de probleme apare în măsura în care testarea trebuie să răspundă, desigur, unor probleme specifice care apar uneori într-un context specific ce trebuie definit, la rândul lui, iar pe de altă parte psihologul porneşte de la bun început avertizat în legătură cu tipul de expectaţii ale subiectului (motivaţii, stări afective, atitudini, prejudecăţi şi idiosincrasii) care pot distorsiona comunicarea prin chestionar.
Alegerea tipului de probe înseamnă, în această etapă, în acelaşi timp, construirea itemilor experimentali cu un set de cerinţe care ţin intrinsec de construirea chestionarului: adecvarea conţinutului itemilor, numărul de itemi, omogenitatea sau neomogenitatea acestora. Aceste cerinţe vor influenţa calităţile psihometrice ale itemilor şi ale chestionarului, aspecte pe care le vom discuta mai pe larg în alt subcapitol.
O a doua etapă, ulterioară constituirii unui prim eşantion de itemi, priveşte aplicarea experimentală a acestora. Iniţial, aplicarea se poate realiza pe un minim de 20 subiecţi (Meili, 1964), pentru a răspunde unor întrebări ce se referă la factori care pot influenţa aleatoriu rezultatele, diminuând fidelitatea.
Dintre sursele de eroare posibile ce pot fi avute în vedere şi corectate în această etapă menţionăm: 1. standardizarea corectă a instructajului şi a condiţiilor specifice de răspuns; 2. standardizarea tipului de răspuns; 3. formularea unor itemi sau scale de „validare” a chestionarului în raport cu atitudinea subiectului (suprasau subestimare a unor simptome sau situaţii, atitudini de faţadă, gradul de dezirabilitate la diferite genuri de subiecţi); 4. construirea unor exemple introductive.
