Viewing Single Post
AnnaE
#0

Nota: Acest interviu constituie materialul primar pentru un volum mai amplu şi mai bogat în informaţie, care aduce o serie de completări la informaţiile prezentate aici. Acesta a văzut lumina tiparului în anul 2000, la editura „Marineasa” din Timişoara.

          Istoria Mişcării Legionare reprezintă un subiect extrem de interesant pentru istorici, mai ales că este un teren încă nedefrisat. Este simptomatic în acest sens, că la o dezbatere organizată de TVR, în 16.01.91, asupra aşa numitei rebeliuni legionare din 21-23 Ianuarie 1941, nu a luat parte (alături de moderatorul emisiunii) decât istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, restul istoricilor români refuzând să participe. După Decembrie 1989 s’ar fi putut aborda de către istoriografia românească istoria Legiunii, dar, s’a evitat tratarea acestui subiect delicat. Nu este o surpriză, istoricii români nu au dorit şi nu doresc să abordeze subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol al II-lea, guvernarea lui Ion Antonescu şi chiar istoria regimului comunist din România. Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare să-i dea dreptate aceluiaşi Dan Amedeo Lăzărescu, care declara în 1991, „că în perioada comunistă istorigrafia românească a fost cea mai slabă din tot Estul Europei, fiind şi în urma Albaniei”… Ascunderea adevărului nu serveşte la nimic bun, căci aşa cum spunea Nietzsche, „Toate adevărările care sunt ţinute în tăcere devin otrăvitoare”… După 1989 s’a scris foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar fie că s’au reluat tezele din timpul regimului comunist ( în lucrarea „Mihai Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române”,Bucureşti, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotă, vorbeşte despre Legiune ca despre o „mişcare ultranaţionalistă, teroristă”), fie abundă o memorialistică legionară, care a adus multe precizări şi detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizană. În aceste condiţii nu este de mirare că singura lucrare serioasă aparţine unui istoric străin, spaniolul Francisco Vega („Istoria Gărzii de Fier”, Barcelona, 1988), republicată în România, după 1990, în mai multe ediţii, în prestigioasa editură „Humanitas”. Nu este pentru prima dată, când istoricii străini îi depăşesc pe cei români, în tratarea unor aspecte din Istoria României… Abordarea unui subiect din istoria modernă a României nu poate fi făcută decât fie apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialistică. Majoritatea documentelor, care privesc istoria Mişcării Legionare se află însă în prezent în arhiva Serviciului Român de Informaţii, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (nu au fost accesibile nici pentru istoricul Francisco Vega…). Tratarea istoriei Mişcării Legionare trebuie depolitizată, fără patimi inutile. În această situaţie singura soluţie, care ne-a mai rămas, a fost recurgerea la mărturiile unor persoane, care au avut un rol conducător în Mişcarea Legionară. Actualmente persoana cea mai îndreptăţită să vorbească, din interiorul Legiunii, despre Legiune, este fără îndoială MIRCEA DIMITRIU, care după 1993 (moartea lui Horia Sima) a preluat în bună parte prerogativele conducerii Mişcării Legionare. Mircea Dimitriu, aflat în Mişcarea Legionară încă din 1928, dublat de o memorie prodigioasă şi de o evidentă cultură, a fost un interlocutor pasionant. Ţinem să-i mulţumim şi pe această cale. Mulţumirile noastre se îndreaptă şi spre d-nii Iulian Neamţu, Constantin Târlea, Dr. Dionisie Ghermani, Dr. Nicolae Stroescu-Stânisoară, Wilfried H. Lang şi Nicolae Moranciu, care ne-au pus la dispoziţie un vast material documentar, care a făcut posibilă structurarea întrebărilor noastre. Amplul dialog purtat (în care noi nu ne-am permis să modificăm răspunsurile interlocutorului nostru), credem că reprezintă o modestă contribuţie la cunoaşterea istoriei României moderne, mai ales că pentru prima dată se vor afla date despre o perioadă mai putin cunoscută a Legiunii, cea de după 1945. Din această cauză, credem că difuzarea acestui material pe „Internet”, va servi în primul rând istoricilor români şi străini.

          Liviu Vălenas.

 

        CUPRINS:

          I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933) Nunta de la Crâng Cine era Corneliu Codreanu? Constituirea Centrului Studenţesc Legionar Timişoara Tabăra de muncă dela Carmen Sylva.

          II. LEGIUNEA ÎNTRE ANII 1933-1937 Casa Verde Propagandă legionară prin Banat Asasinarea lui I. G. Duca Întâlnirea dintre Corneliu Codreanu şi Alexandru Safran.

          III. MIŞCAREA LEGIONARĂ SCOASĂ DIN NOU ÎN AFARA LEGII, 1938-1940 Atentatul împotriva lui Stefănescu-Goangă Încep disensiunile în Legiune Asasinarea lui Armand Călinescu Comandamentul de Prigoană.

          IV. LEGIUNEA REINTRĂ ÎN POLITICĂ – 1940 Colaborarea cu Mihail Moruzov Participare la guvernul Tătărescu Răsturnarea lui Carol al II-lea.

          V. STATUL NATIONAL LEGIONAR, 1940-1941 Legiunea guvernează împreună cu Ion Antonescu Eugen Cristescu, duşmanul Legiunii Profesorul Ion Zelea Codreanu pretinde şefia Legiunii Asasinatele dela Jilava, Strejnic şi Snagov Puciul din 21-23 Ianuarie 1941

          VI. EXILUL DIN GERMANIA şi GUVERNUL DELA VIENA Internaţi în lagăre de concentrare Guvernul dela Viena.

          VII. COLABORAREA CU STATELE UNITE şi FRANŢA Legiunea din nou pe drumuri Colaborare cu Biserica Romano-Catolică Tribunalul International dela Nürnberg şi Mişcarea Legionară Legionarii sunt paraşutaţi în România.

          VIII. EXILUL CONTINUĂ, 1954-1989 Organizarea Mişcării Răpirea lui Traian Puiu Atacarea Legaţiei României din Berna Moartea preotului Vasile Zăpârtan Sciziunea se accentuează.

          IX. LEGIUNEA REVINE ÎN ROMÂNIA Tatonări după Decembrie 1989 Uniunea Democrat Creştină „Noua Românie Creştină” şi Partidul „Pentru Patrie” Serviciul Român de Informaţii contraatacă Diversiuni organizate de Securitate.

          X. DUPĂ MOARTEA LUI HORIA SIMA – 1993 Moartea lui Horia Sima Majadahonda Moartea lui Aureliu Răută Romfestul 1998 Obiectivul Mişcării Legionare.

          I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933)

          Nunta de la Crâng.

          Liviu Vălenas.:

          — D-le Mircea Dimitriu, înainte de a porni lunga noastră discuţie despre istoria Mişcării Legionare, v-aş ruga să vă faceţi o scurtă prezentare.

          Mircea Dimitriu.:

          — Sunt născut la 13 martie 1913 la Panciu, în fostul judeţ Putna, din părinţi români, de profesie viticultori. Mi-am făcut liceul, mai întâi la „Unirea” din Focşani, apoi la „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti şi l-am terminat la „Papiu Ilarian” în Tg. Mureş, unde am luat şi diploma de bacalaureat. Am urmat, din 1932, Politehnica din Timişoara, până în 1938, când în urma prigoanei dezlănţuita împotriva Mişcării Legionare de către Carol al II-lea, am fost nevoit să mă refugiez în Germania. După un an de practică într’o fabrică, m’am înscris la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, luând-o dela început, nereuşind să obţin recunoaşterea anilor studiaţi la Timişoara. Concomitent, am urmat cursurile dela „Aussenwissenschafliche Fakultät”. În timpul guvernării Antonescu-Sima, am rămas la Berlin, unde am condus grupul de legionari, care se mai afla acolo. Aflând de decizia lui Hitler, de a-l sprijini pe Antonescu contra noastră, am plecat la Bucureşti spre a da alarma. Am ajuns tocmai în ajunul puciului lui Antonescu din 21-23 Ianuarie 1941. Fiind urmărit în vederea arestării, m’am ascuns câteva luni în România, apoi am reuşit să fug din tară, ajungând din nou la Berlin. Aici nefiind internat, ca majoritatea legionarilor, am putut să mă ocup de legătura dintre legionarii încă liberi din tară şi Horia Sima, care era internat. În acelaşi timp mi-am putut continua studiile, dar pe care nu leam mai terminat, din cauza arestării mele de către GESTAPO, în 1942, când eram în vizită la Paris. Am aflat ulterior că arestarea mea s’a produs la ordinul personal al lui Ribbentrop. La Paris am fost încarcerat în închisoarea „Cherche-Midi”, transferat nu după mult timp la Spandau, apoi la sediul GESTAPO-ului din Berlin, pe urmă internat, împreună cu restul studenţilor legionari din Berlin, în lagărul de concentrare dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 23 August 1944, am luat parte la Guvernul dela Viena, prezidat de Horia Sima. În urma capitulării Germaniei, m’am refugiat în Bavaria, unde am lucrat ca slugă la un ţăran, numai pentru mâncare şi adăpost. Am ajuns apoi în Italia, la Roma şi Aversa, unde era un lagăr britanic pentru refugiaţi. De acolo am fost trimis de Horia Sima la Salzburg, ca să coordonez activitatea legionarilor din Austria şi Germania Occidentală, unde se organizaseră, mai peste tot, „Comitetele romaneşti”. Având sprijinul organizaţiilor caritative ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi înţelegerea autorităţilor locale, aceste comitete au ajutat, în acele timpuri, mii de refugiaţi din România, oferindu-le un prim adăpost, hrană gratuită şi ajutându-i să ajungă mai departe în Vest, ori să-şi găsească un loc de muncă. Când franco-americanii au propus Mişcării Legionare o colaborare ofensivă, pe plan militar, am primit ordin de la Horia Sima, să mă ocup, împreună cu dr. Mircea Musetescu, de conducerea, din partea Mişcării Legionare, a acestor operaţiuni. După sfârşitul colaborării cu franco-americanii, m’am angajat în Germania Occidentală, într’o fabrică de aparate de radio şi apoi într’una de maşini unelte, mai întâi la planificarea producţiei şi ulterior în departamentul electric. După ce am ieşit la pensie, cu o sumă modestă, dar suficientă unui trai decent, am fost însărcinat de Horia Sima cu conducerea Secretariatului General al Mişcării Legionare din afara tării. Ulterior morţii lui Horia Sima, o adunare de cadre legionare a desemnat un Grup de Comandă pentru Mişcarea Legionară din afara României, fiind şi eu numit ca membru în acest organ şi care caută, în ciuda piedicilor de comunicare, să-şi acorde poziţiile şi acţiunile cu Mişcarea Legionară din tară, ambele fiind o unitate de nedespărţit. În Mişcarea Legionară am primit gradul de comandant-ajutor în 1935, cel de comandant în 1952 şi cel de comandant-general-ajutor în 1954.

          L. V.:

          — Acest „Grup de Comandă” al Mişcării Legionare din Exil, din câte persoane este format?

          M. D.:

          — Grupul a fost format iniţial din patru persoane, însă după îmbolnăvirea gravă a lui Faust Brădescu (care a revenit în România, fiind îngrijit de familie) am rămas trei persoane, la Paris, Dumitru Creţu şi Filon Verca, iar în Germania, la Stuttgart, persoana mea.

          L. V.:

          — După 1989, ati mai revenit în tară, chiar numai pentru o scurtă vizită?

          M. D.:

          — Nu, din motive familiare.

          L. V.:

          — Cum ati ajuns d-le Dimitriu să faceţi parte din Mişcarea Legionară?

          M. D.:

          — Totul a pornit dela faptul că am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. După aceea am luat legătura cu Frăţia de Cruce „Victoria” din Focşani, fiind ajutat în acest sens şi de fratele meu, membru al Frăţiei de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din această Frăţie de Cruce făceau parte şi Iordache Nicoară, Victor Chirulescu, Drică Atanasiu. Pe urmă am ajuns să activez într’o altă Frăţie de Cruce, unde eram fotograful ei, împreună cu Traian Cotigă, Gheorghe Şerban, Stan Şerban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928.

          L. V.:

          — Eraţi foarte tânăr atunci, aveaţi în fond numai 15 ani…

          M. D.:

          — Da, eram elev de liceu… Între timp în orăşelul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, făceam marşuri împreună, ne duceam de pildă la Soveja, unde aveam o bază foarte solidă în persoana fraţilor Bălan (trei fraţi foarte bogaţi din sat). Ajuns la Bucureşti, la liceul „Gheorghe Lazăr”, am căutat un contact cu Mişcarea Legionară, dar nu l-am putut realiza, am găsit însă un alt contact, la buletinul „Anti-iudeo-masonic” al doctorului Vasile Trifu, unde împreună cu Vasile Prăjescu şi Toma Petrescu, lucram în redacţia acestei publicaţii, în strada Lipscani…

          L. V.:- Fiindcă v-aţi referit la nunta lui Corneliu Codreanu, dacă vreţi să descrieţi acest eveniment, mai ales că nu mai există filmul acestei nunti (pelicula a fost distrusă la putin timp din ordinul Partidului National Liberal aflat la guvernare)…

          M. D.:

          — Este greu acum să-mi amintesc toate detaliile, au trecut de atunci 74 de ani… Nunta lui Codreanu s’a desfăşurat la Crâng, la vreo trei km de Focşani, asistenta era formată din câteva zeci de mii de persoane (unii au apreciat cifra între 80.000 şi 100.000…). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa sotie Elena, şi-au făcut apariţia într’un car tras de boi, bine decorat. Eu aveam atunci numai 12 ani, eram elev de liceu în clasa a doua, stăteam la margine, împreună cu încă un prieten şi ne uitam cu mare curiozitate. Nunta era organizată în aer liber, era vară şi vreme foarte frumoasă. Atunci l-am văzut prima dată pe Corneliu Codreanu…

          L. V.:- Ce impresie v’a făcut Corneliu Codreanu?

          M. D.:

          — Un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiţionale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt, cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism. Ulterior a devenit şi mai vizibilă această atracţie pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Cine îl întâlnea, era foarte impresionat de el…

          Cine era Corneliu Codreanu?

          L. V.:

          — Magnetismul, charisma personală a lui Corneliu Codreanu, să fie o explicaţie, sau una din explicaţii, pentru ce Mişcarea Legionară, dela 7 membri a ajuns în 13 ani la peste 800.000 de membri?

          M. D.:

          — Nu as spune asta. Mai degrabă ideile lui, pe care le-a promovat cu multă perseverentă, au dus la această evoluţie numerică a Mişcării Legionare.

          L. V.:

          — Istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, membru şi al conducerii actuale al PNL, a afirmat, la 16 Ianuarie 1991, într’o emisiune televizată (realizată de Vartan Arachelian): „Corneliu Codreanu nici măcar nu a fost român”… Este adevărat acest lucru?

          M. D.:

          — Este bine că puneţi această întrebare, ca să putem lămuri lucrurile. Această insinuare nu este deloc nouă, reia teze mai vechi. Insinuarea apare şi în mai 1938, din gura procurorului militar Ionescu, în procesul intentat lui Corneliu Codreanu, din ordinul lui Carol al II-lea. Procurorul militar Radu Ionescu a spus atunci „Ce vroia să afle aici Corneliu, fiul lui Zelinzki şi al Elizei Brauner”? „Ce vroia să afle omul care ducea o acţiune de înţelegere cu organizaţii străine”? Răspunsul pe care l-a dat avocata lui Codreanu, Lizeta Gheorghiu este următorul: „Tatăl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelea Codreanu îşi trage obârşia dintr’o familie de răzeşi moldoveni din satul Ighesti, din ţinutul Storojinetului din Bucovina. Tatăl acestui Ion Zelea Codreanu se numea Neculai Zelea, numele de Zelea provenind din amintirea îmbrăcăminţii de luptă a ostaşilor moldoveni. Numele de Zelea nu se păstrase însă de-a lungul anilor. După anul 1785 Bucovina a trecut sub administraţie austriacă, devenind un simplu district al Galiţiei, iar acest nume de Zelea, a fost schimbat de autorităţile din administraţie şi armată în Zelinski, schimbare pe care o făceau toate stăpânirile străine, cu popoarele minoritare din statul lor, ca şi în Ungaria, Miklos pentru Nicolae, István pentru Stefan etc. Limba română nu mai era acceptată nicăieri în Bucovina, iar religia ortodoxă era combătută cu energie, polonezii din Galiţia fiind romano-catolici. Dar dacă, în acest fel, schimbarea numelui era relativ uşoară, în schimb religia ortodoxă nu mai putea fi schimbată cu aceeaşi uşurinţă. De obicei, când numele era schimbat, religia ortodoxă rămânea înscrisă şi prin autentificarea ei se putea face cu certitudine şi consemnarea originii române. În aceste condiţiuni, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu a ajuns să fie numit Ion Zelinski, dar originea sa românească era certificată de un act de botez, în limba română, precum şi de religia ortodoxă, exclusiv românească, în care se făcuse botezul. Mai mult decât atât, ca o confirmare sigură, certificatul de botez al lui Ion Zelinski are şi viza consulatului român din Cernăuţi. Ori pentru a obţine o astfel de parafare, nu se puteau adresa decât cei de origine română. În familia lui Ion Zelea Codreanu toţi antecesorii au fost pădurari, aşa că alături de pronumele de Ion, mai era trecut alături, pe acte, acel de Păduraru, care indica ocupaţia. Deci tatăl său era înregistrat Neculai Zelinski-Păduraru. Acesta ia în căsătorie pe românca Maria Anticu şi aceasta devine mama lui Ion Zelea Codreanu. Purtând numele de Ion Zelinski-Păduraru, acesta se căsătoreşte cu Eliza Brauner, care era româncă de religie ortodoxă, iar nasul la cununia lor a fost A. C. Cuza. În 1902 familia Ion Zelinski-Păduraru trece în Moldova românească, iar aici Ion Zelinski Păduraru consideră că este cazul să-şi modifice numele după datina străbună şi ca urmare devine Ion Zelea Codreanu. Aceasta este întreaga ambiantă, care explică numele de Zelinski şi transformarea sa în Zelea, iar aceluia de Păduraru în Codreanu. Toate aceste date amintite fac dovada că în privinţa tatălui, poate fi urmărită originea curat românească din moşi strămoşi, modificările de nume apărând în mod artificial, prin intervenţiile unor autorităţi străine. Înainte de împlinirea vârstei de trei ani, Corneliu Zelea Codreanu nu mai avea nimic comun cu numele de Zelinski, nume care nu a fost decât un artificiu, ca şi alte nume impuse de cei pe care împrejurările îi făcuseră stăpâni peste unele provincii romaneşti”.