ÎNTÂIUL REVOLUŢIONAR – CONSTRUCTORUL RUSIEI
Eu zămislesc un nou fel de oameni.
PETRU CEL MARE
CUPRINS:
CRONICA 2
E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN! 4
SÂNGE PE TREPTE 11
CUM SE PLĂMĂDEŞTE O NAŢIUNE 19
PETRU FUGE ŞI SE ASCUNDE 33
CUCERIREA AZOVULUI 46
ELEV ŞI PROFESOR 53
CUCERIREA NORDULUI 68
BOLNAVUL DELA CORNUL DE AUR 103
NEVĂZUTUL STĂPÂN AL EUROPEI 119
ŢAR ŞI ŢAREVICI 126
ULTIMELE LUPTE – ULTIMELE PLANURI 150
DATELE PERMANENTE ALE POLITICII RUSEŞTI 158
CRONICA:
— Naşterea lui Petru.
— Revolta streinilor.
— Naşterea Caterinei, soţia lui Petru.
— Fuga lui Petru la Troiţchi.
— Naşterea lui Alexei.
— Cucerirea Azovului. Călătoria în Europa.
— Înfrângerea dela Narva.
— Întemeierea St. Petersburg.
— Răscoala lui Bulavin.
— Răscoale pe Don. Victoria de pe Liesna. Victoria dela Poltava.
— Înfrângerea de la Prut. Căsătoria lui Alexei, fiul lui Petru.
— Corupţia în administraţie. Moartea soţiei lui Alexei.
— Petru la Paris. Fuga lui Alexei.
— Sfârşitul lui Alexei. Moartea lui Carol al XII-lea. Procesul lui Mencicov.
— Decapitarea lui Goertz. Ruşii în Suedia.
— Sfârşitul războiului Nordic. Pacea dela Nystad.
— Cucerirea petrolului (Bacu).
— 1724 – 1725 Surghiunirea lui Mencicov. Boala lui Petru. Planul canalului Ladoga. Încoronarea Caterinei. Moartea lui Petru.
E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN!
De unde putea şti frumoasa şi tânăra Natalia Chirilovna, văduva Ţarului Alexei1 şi mama noului Ţar Petru Alexeievici – care va rămâne în istorie sub numele de Petru cel Mare – că în cetatea de piatră din inima Moscovei, fericirile nu sunt de lungă durată?
În Mai 1682 zilele erau luminoase, pline de arome şi de ciripitul păsărilor, ca în toate primăverile. Crenelurile severe, cenuşii, ale Cremlinului, ridicate de mâinile artiste* ale unor Italieni dela miazăzi, dar după nevoile şi dorinţa întunecaţilor stăpânitori de miazănoapte, se topeau şi de data aceasta în strălucitoarele ceţuri ale dimineţii însorite. Se pregătea o zi cu deosebire caldă şi blajină.
Clopotele sunară leneş în turlele bisericilor. Deasupra Moscovei pluti îndelung şi mai grav sunetul cunoscut al marelui clopot* din cupola bizantină a catedralei Sf. Vasile, ai cărei uriaşi bulbi de aur, asemeni unor turbane, scapără şi azi între zidurile medievale ale Cremlinului. Ca de obiceiu, uliţele marelui târg răsunau de glasurile căruţaşilor şi negustorilor în caftane, care, din bărbi stufoase, dinaintea prăvăliilor şi tejghelelor scoase afară ca la iarmaroc, îşi strigau mărfurile şi preţurile. Abia se mai zărea, în mulţimea pestriţă a cărăuşilor, unii cu mutre din Orient, alţii din miazăzi, a ţăranilor din împrejurimile Capitalei, veniţi cu fructe şi legume, câte un popă în sutană aspră, neagră sau uniforma ţeapănă a câte unui strelit, militar care deşi nobil, se întorcea acasă pe jos, pe două cărări.
Natalia Chirilovna, ocupată în cămările din Cremlin cu proaspăta-i frumuseţe, ajutată de slujnice pricepute, tinere ca şi ea, îndrăgostite de cochetăria şi fericirea ei, măgulitoare şi vorbăreţe – se putea oare gândi la împrejurările în care nul ei fusese urcat pe tronul Moscovei, copil de zece ani, la pericolele cumplite care o ameninţaseră, care o ameninţau?
Ea nu voise niciodată nimic altceva decât să. Fie fericită, şi mai cu seamă, să fie lăsată să fie fericită, răspândind în jur voie bună şi râs. Văzuse că steaua norocului ei se arătase dela început ca cea mai mare şi mai strălucitoare în noaptea acelui veac.
Într-adevăr, ce iusese ea acum zece, doisprezece ani? Fiica unui ofiţer de cavalerie Narişchin, dintr-o familie de boiernaşi de provincie, iar râvna lor cea mai scumpă era de a ajunge în; preajma Ţarului Alexei Mihailovici. Această mărire mult visată le fu hărăzită prin unchiul; Nataliei Chirilovna, care fu numit de Ţar comandantul streliţilor, al oştirii lui personale. Artemon Serghievici Matveiev, unchiul Nataliei Chirilovna, avea inteligenţă aleasă, îndelung cultivată, locuia în cartierul europenesc, niemţesc al Moscovei, căsătorit cu o scoţiană refugiată din pricina luptelor religioase, şi îşi adunase o bibliotecă – întâia bibliotecă din Rusia.
Veacul al şaptesprezecelea era menit să vadă căderea dominaţiei suedeze în Nord, a Turcilor în Sud şi ridicarea a trei mari puteri noui, a Angliei pe mare, a Prusiei şi Rusiei pe continent. Rusia trebuia să lupte îndeosebi pentru statornicirea unor fruntarii sigure şi mai cu seamă pentru dobândirea unor drumuri comerciale lesnicioase – drumul Mării Negre, drumul Mării Baltice. Ţarul Alexei Mihailovici, după dureroase şi zadarnice încercări de a lua cu asalt cetăţile suedeze de pe ţărmul Balticei, fu sfătuit de Matveiev să încheie pace cu stăpânii Nordului, spre a i se recunoaşte cel puţin cucerirea Ucrainei, drum deschis spre Polonia.
Ţarul Alexei venea adesea de petrecea serile lungi de iarnă în cartierul niemţesc al Moscovei, în casa bunului şi înţeleptului său sfetnic, Artemon Serghievici Matveiev. Aci, sufletul lui sbuciumat, înfricoşat găsea pace şi reculegere. Câţiva ani mai înainte, în 1669, îşi pierduse soţia, pe Măria Ilijnicina Miloslavscaia, de veche seminţie moscovită, lăsându-l cu doi băieţi şi şase fete, copii slăbănogi şi cam trişti, cum se întâmplă adesea în neamurile de nobleţe prea veche. Ţarul, văduv la patruzeci şi unu de ani, n-avu vreme să-şi caute soţie, adunând în palatul Cremlinului – ca satrapii orientali – pe cele mai frumoase copile ale imperiului, ca alegând pe frumoasa între frumoase să şi-o ascundă în iatac, pentru totdeauna, departe de orice alte priviri poftitoare. El fu silit să se pregătească şi să purceadă la luptă împotriva Cazacului Stenca Rasin, răzvrătit cu toată ţărănimea asuprită de pe Volga.
Fu o răscoală groaznică, cu omoruri, chinuri şi pârjoluri pe la curţile boiereşti, una din numeroasele răscoale ale robilor pământului rusesc Ea cuprinse acum, cu răcnetele-i de eliberare, tot ţinutul de-a-lungul imensului fluviu, până la vărsarea lui în Marea Caspică, tăind astfel drumul cel mai bun al comerţului cu Persia şi India. Stenca Rasin, cunoscător şi iubitor de oameni, îşi adună în grabă câteva gloate luptătoare, cu gândul de a merge asupra Moscovei unde se ascundeau tiranii, Ţarul şi boierii lui, stăpânitorii de pământ şi în acelaşi timp mari negustori.
Pericolul era mare. Ţarul fu silit să pregătească împotriva lui Stenca Rasin oaste numeroasă întărită cu tunuri, ca împotriva unei năvăliri de Tătari. Boierii aflară cu spaimă de prădarea, arderea conacelor, de omorârea vechililor şi vitelor. Nopţi lungi de groază petrecură cu toţi, neştiind dacă vor izbuti să înfrângă iar pe răsculaţi sau sunase ceasul ca ei să treacă acum prin sabie iar Moscova prin foc.
La chemarea Ţarului, tinerii boieri, bine strânşi în armuri, călări şi pe jos, în fruntea trupelor regulate, ieşiră întru întâmpinarea slugilor obrăznicite, înnebunite. Lupta se dete la Simbirsc, pe Volga, în 1670.
Necunoscători ai felului de a purta războiul, înarmaţi mai mult cu furci, suliţi şi topoare, ţărănoii fură alungaţi de trupele * Ţarului iar căpetenia lor, Stenca Rasin, împreună cu un frate, de asemenea căpetenie, fură prinşi, încuiaţi.
Într-o colivie de fier şi duşi la Moscova, asemenea unor fiare turbate.
Ţarul şi boierii respirară uşuraţi, iar setea de răzbunare fu de două ori mai mare decât spaima prin care-i trecuse acei mojici neţesălaţi. Stenca Rasin şi fratele lui fură aruncaţi în pivniţile de tortură ale Cremlinului, unde suferiră torturile cu unelte mânuite de călăi dibaci. Mândru de gândul şi fapta lui, deşi înfrânt, Stenca Rasin nu scoase un răcnet de durere. Numele lui nu fu uitat de ţăranii ruşi, pentru care se jertfise. De-a-lungul timpurilor, din veac în veac, răsună prin hanurile şi pe ogoarele ruseşti cântece de vitejie cu numele şi isprăvile lui, precum pe la nunţile şi petrecerile ţărăneşti din România, lăutarii spun din viers şi din scripcă faptele unui Tunsu sau Iancu Jianu. Nici locul înfrângerii marelui ţăran răsculat nu se pierdu între miile de nume ale Rusiei nesfârşite. Soarta vroi ca la Simbirsc să vadă lumina zilei Vladimir Ilici Ulianov zis Lenin, care în 1918 avea să atragă şi el de partea lui pe ţăranii iobagi, spre a dărâma rămăşiţele puterii Ţarului Nicolae al II-lea, ultimul Romanov.
În vreme ce Stenca Rasin îşi ispăşea păcatul răzvrătirii, Ţarul Alexei Mihailovici, împăcat în sine, petrecea în locuinţa atât de caldă a înaltului său slujbaş, Matveiev, din cartierul europenesc al Moscovei. Voioşia, graţia şi tinereţea Nataliei Narişchin, nu avură nevoie de nici un fel de stăruinţă ca să tragă după ele ochii Ţarului, bărbat copt şi nedat cu văduvia. Nepoţica, zămislită pentru bucuriile vieţii, pierdu dreptul să mai facă deosebirea între Ţarul trecut de patruzeci de ani şi vreun ofiţeraş din tabăra strelicească, de numai nouăsprezece. Măreţia coroanei umplu sufletul naiv cu o încântare atât de caldă, că putea fi uşor luată drept iubire. Ceea ce frumoasele fiice ale marilor boieri moscoviţi râvneau cu nerăbdare, Natalia Chirilovna dobândi aproape fără să-şi dea seama, deşi se trăgea dintr-un neam mai puţin ales. Nevinovatu-i suflet, de abia ieşit dintre păpuşi, nu-şi putea închipui ce însemnătate avea pentru familiile boiereşti o încuscrire cu Ţarul, din mâna căruia cădeau toate harurile şi toate bunurile. Familia care izbutea să pună în preajma Ţarului o făptură atât de intimă şi de ascultată ca soţia, devenea, alături de Autocrat, stăpâna ţării. Cât trăi Măria Miloslavscaia, Rusia fu în puterea familiei Miloslavschi şi îndeosebi a bătrânului Miloslavschi, unchiul răposatei Ţarine.
Înrâurirea înţeleptului Matveiev asupra Ţarului nu fu pe placul bătrânului Miloslavschi; ou tot felul de vorbe căută să ponegrească pe sfetnicul treburilor din afară. Când Ţarul, de ochii lumii, porunci să se adune în Cremlin fetele cu drept de a fi alese, nimeni nu bănui ce se întâmplase cu inima lui. Adunarea mult împodobitelor şi sfiitelor moscovite, fu la Cremlin numai o comedie nevinovată: Ţarul alesese de mult şi anume pe cea mai puţin cunoscută, pe fiica ofiţerului provincial Narişchin, Natalia Chirilovna.
Căsătoria avu loc în 1671.
Peste un an, la 6 Iunie 1672, tânăra Ţarină dădu naşterea unui flăcău voinic, care umplu cămările Cremlinului cu ţipetele-i ascuţite. Nimeni din familia Miloslavschi nu se ocupă de ivirea pe lume a lui Petru Alexeievici – care trebuia să devină Petru cel Mare – de vreme ce era tocmai bine al şaptelea urmaş.
