PREFAŢĂ.
Cartea de faţă abordează un aspect neaşteptat al chestiunii religioase: există oare un păgânism, aşa cum există un creştinism?
Sub multiplicitatea „păgânismelor” putem oare descoperi o unitate, analogă felului în care cele trei mari religii monoteiste
(mozaism, creştinism şi islam) sunt unite prin organizarea transcendentului sub un unic absolut? Sau poate, dimpotrivă, percepând constantele funcţionale sub vacarmul pestriţ al păgânismelor, vom ajunge să vedem în creştinism o variantă platono-aristotelică de politeism ierarhic, cu o triplă divinitate absolută? Aşa cum religiile africane sau amerindiene sunt un domeniu de vânătoare rezervat antropologilor, nu este oare orice discuţie serioasă de teologie creştină un exerciţiu esenţialmente filosofic? Într-o asemenea perspectivă, religiosul ar cuprinde sfera nevoilor sociale relative la sacru, rezolvate prin acţiunea simbolică a grupului în întregimea sa, iar filosoficul sfera nevoii de divin a intelectului individual, satisfăcute prin adâncirea discursului în sine.
Tentativele de tip revival, vizând revigorarea practicilor de cult, ar duce inevitabil la coborârea religiei în fenomenalul social (vindecări, convertiri, purificări, profesiuni de credinţă colective), pe când acelea care ţintesc rigoarea şi coerenţa gândirii, precum scolastica medievală, scot trăirea religioasă din clocotul existenţei comunitare şi o aşează în planul problemelor morale, epistemologice şi estetice.
Păgânismul ar fi prin urmare forma exclusiv socială a religiosului, caracterizată prin acţiune de masă (ceremonii comunitare) şi prin aceea că operaţiile rituale au caracterul unor manipulări naturale sau fictive: uciderea, arderea şi devorarea jertfei, împărţirea hranei, extragerea unui obiect malefic etc. Păgânismul încetează (şi misionarii creştini în Asia au văzut asta limpede) atunci când se cere sufletului un efort, liber voit şi inteligent dirijat, asupra sa însuşi. Manipularea obiectelor de cult nu necesită, în afara unei vagi cutremurări, nici o strădanie a conştiinţei. Dimpotrivă, în cazul religiilor individului (iudaismul, creştinismul, buddhismul), actele exterioare nu au nici o semnificaţie; aşa cum spune exegeza Epistolei către Romani, „nimeni nu se justifică prin împlinirea legii”, adică nimeni nu se poate considera îndreptăţit în faţa divinităţii, numai pentru meritul de a fi îndeplinit prescripţiile rituale. Religiile nepăgâne deschid deopotrivă calea unei infinite culpabilizări a omului (punând în lumină nimicnicia lui relativă, incapacitatea de a folosi întotdeauna în bine libertatea pe care o are, ineficienta efortului său mental), dar şi a unui infinit progres.
Postpăgânismele – dacă mi se îngăduie construcţia – sunt religii optimiste transcomunitare. Ele prevăd posibilitatea unei luminări şi îmbunătăţiri a omului independent de deciziile contemporanilor şi conaţionalilor lui, prin lucrarea sa asupra sinelui, 'ca şi virtualitatea unei convergenţe în bine a oamenilor fără ca să fie necesară o acţiune practică. În alţi termeni, devine cu putinţă să fii bun fără a face parte dintr-un trib, dintr-o biserică sau dintr-un partid.
În contrast, păgânismele aderă în chip esenţial la soluţiile comunitare. Optica modernă nu trebuie neapărat să vadă în aceasta un viciu: e mai degrabă o modalitate tehnică de distribuire a sacrului în chip larg, care permite împărtăşirea din aceeaşi transcendenţă a celor buni şi a celor răi, a pruncilor şi a săracilor cu duhul etc. Acestui umanism pastoral i se poate atribui avantajul de a nu cunoaşte intoleranţele formale ale intelectualismelor.
Reflectând asupra politeismelor, Marc Auge (africanist cunoscut şi specialist eminent în studiile religioase) ne propune să le descoperim ciudăţeniile, dar implicit şi ciudăţenia monoteismelor formate în jurul Mediteranei. Căci e incontestabil că Dumnezeul Iui Avraam, Isaac şi Iacov, acest unic partener de dialog al unui om care se descoperă dintr-o dată individ, călător şi explorator al propriului său suflet, Dumnezeul veşnic aflat în noi şi alături de noi sfărâmă tiparul omenirii comunitare, în care fiecare ia ca regulă obiceiurile tovarăşului de trib.
Creştinismul descoperă morala, inventează dualismul suflettrup, smulge socialul din natura biologică. Definit prin oglindire inversă, păgânismul se caracterizează prin trei trăsături:
— Cel mai tare are întotdeauna dreptate, învingătorului nu i se cere socoteală, interpretarea care are succes este cea mai adevărată. Auge numeşte această dependenţă a intelectualului de pragmatic „identificarea raporturilor de forţă şi de sens”. Sensul decurge din forţă, el constituie în acelaşi timp o forţă, se legitimează ca forţă şi nu prin coerenţa sa internă;
— Omul este o republică, şi nu o monarhie absolută; în el colaborează, se opun şi se desprind mai multe entităţi înzestrate cu autonomie relativă. Pluralitatea „sufletelor” este însă întotdeauna legată de organe şi de funcţii vitale; cutare suflet călătoreşte, ucide, se hrăneşte cu sângele cuiva, cutare altul animă respiraţia omului adormit, un al treilea se încarnează în urmaşi. Omul e făcut responsabil de faptele „sufletelor” sale, deşi întotdeauna numai o parte a lui e vinovată. Răspunderea lui nu se adună niciodată în mănunchiul inteligenţei sau liberului arbitru. Inexistenţa dualismului suflet-trup face imposibilă ierarhia puterilor spirituale şi autoritatea unică asupra sinelui, cu care creştinul se prezintă înaintea Domnului său pentru a primi judecata Lui;
— Societatea umană apare ca un polip, înlăuntrul căruia prin canale ascunse circulă seva vitală de la o fiinţă la alta; trib sau naţiune, animalul social reacţionează solidar şi unanim, înfloreşte şi se ofileşte în întregimea sa; toţi se convertesc şi se pocăiesc dintr-o dată. Căci forţa biologică prin care subzistă grupul e împărţită egal între membrii societăţii, concentrându-se de multe ori în simboluri aproape sacre unde e de presupus a se afla izvorul ei: pâinişoarele de lut ce adăpostesc sufletele strămoşilor, regele a cărui slăbiciune aduce seceta şi nenorocul, focul nestins ce trebuie reînnoit în fiecare an pentru a conserva energia poporului. Societatea apare astfel întemeiată pe natură, şi nu pe convenţii ce pot fi schimbate după voinţa contractuală a membrilor ei ori după evoluţia condiţiilor istorice.
Monoteismele zdruncină din temelii naturalismul acesta păgân, aduc în locul unanimităţii confruntarea dintre individ şi divin, introduc dialectica în miezul cel mai ascuns al conştiinţei.
Pentru cel care aruncă o privire istorică asupra mileniului care se încheie, este incontestabil că ştiinţa modernă, precum şi statul industrial fondat pe cercetarea tehnologică şi pe consensul critic se nasc din valorificarea moştenirii spirituale creştine, care asimilase ea însăşi moştenirea greacă.
Dar acest admirabil exemplu de continuitate, de-a lungul a douăzeci şi cinci de secole de efort uman, nu este oare în acelaşi timp o capcană întinsă Europei? Oare eurocentrismul, propunându-ne mereu valorile lui Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Kant şi Einstein, nu ne împiedică să profităm de comorile – şi de ce să nu folosim o expresie mai directă, de bucuria de a trăi – rezervate oamenilor care se nasc în culturi dezvoltate pe alte coordonate?
Această mare întrebare deschisă spre viitor ne impune înainte de toate obligaţia de a ne informa. Este adevărat că evoluţiile istorice nu sunt determinate de raţionamentele indivizilor.
Este la fel de adevărat că asistăm azi la o „întoarcere a religiosului', confuză încă, pe care n-o putem grăbi sau amâna, şi ale cărei forme viitoare nu stă în puterea noastră să le precizăm. Datoria fiinţelor gânditoare este însă de a acţiona faţă de evenimentele temute sau sperate, în limita capacităţii fireşti de cunoaştere.
Riscăm să fim cu toţii din nou actorii unor experienţe istorice cu consecinţe catastrofale. Un nou obscurantism, social, politic sau religios, pare să pândească viitorul societăţilor fragilizate de crizele interne şi externe; le dezechilibrează însăşi puterea lor tehnologică, dându-le capacitatea de a înfăptui mult prea uşor acţiuni greu de gândit în detaliile şi implicaţiile lor. Să faci opţiuni majore asupra viitorului pornind de la o informare insuficientă este mai mult decât un risc, e o crimă caracterizată prin simpla tentativă. Şi este evident că a propune modele de viaţă spirituală unei civilizaţii care, după cum arată tendinţele actuale, va d&- pinde din ce în ce mai mult de inteligenţă pentru satisfacerea nevoilor ei materiale, şi din ce în ce mai mult de pasiunea oarbă pentru luarea deciziilor politice, e o răspundere pe care gânditorul şi-o ia cu înfiorare.
Prin traducerea cărţii lui Marc Auge, încercăm^ să aducem o modestă piatră la edificiul reflecţiei pentru viitor. Întrebându-ne asupra „păgânismului” şi „creştinismului” din noi, străduindu-ne să recunoaştem în ce constă darul pe care zeii, venind şi plecând cu pasul lor uşor, l-au lăsat omenirii veşnic cufundate în ceaţa grijii cotidiene, contribuim poate la conturarea chipului nostru de mâine.
