Aceasta este o călătorie într-un alt univers, printr-o poartă interdimensională – dar, aşa cum descoperă cutezătorii exploratori, indiferent cât de departe de casă ai ajunge, o serie dintre obstaco-lele de care te loveşti s-ar putea să-ţi fie mult prea familiare.
Născut în Easton, Pennsylvania, MICHAEL F. FLYNN şi-a obţinut licenţa în matematică la colegiul La Salle şi masteratul în topologie de la Universitatea Marquette, lucrând apoi pe post de controlor de calitate şi statistician în industrie. În prezent lucrează la STAT-A-MATRIX Edison, New Jersey, în calitate de consultant în managementul calităţii. Începând din 1984, anul în care şi-a vândut prima povestire, Flynn a devenit unul dintre principalii susţinători şi colaboratori ai revistei Analog. Lucrările sale au fost publicate, de asemenea, în Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov Science Fiction, Weird Tales, New Destinies, Alternate Generals şi altele, şi este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de hard SF apărut în ultimele decenii. Printre cărţile apărute sub semnătura lui se numără Country ofthe Blind, Fallen Angels, un roman scris în colaborare cu Larry Niven şi Jerry Pournelle, Firestar, Rogue Star, Lodestar şi Falling Star, iar povestirile sale au fost reunite în culegerile The Forest ofTime and Other Stories şi The Nanotech Chronicles. Ultima sa carte este romanul Eifelheim. Textele sale au apărut în Antologiile Dozois numerele 5 şi 12. În momentul de faţă locuieşte în Easton, Pennsylvania are doi copii şi trei nepoţi.
Într-o lume fără nume în graiul oamenilor, au sosit oameni. Canaturile porţii s-au dat în lături, într-un încântător luminiş de munte – unde vremea putea fi răcoroasă fără să simţi frigul – adăpostit în căuşul unei văi dintre piscuri, cu mult sub liziera pădurii şi departe de petele cenuşii ale oraşelor de pe câmpiile de dedesubt. Izolarea locului era o întâmplare fericită, nicidecum o alegere înţeleaptă. Porţile se deschideau acolo unde voia Dumne-zeu, iar oamenii nu puteau face altceva decât să se supună. Odată, una se deschisese în centrul unei fortăreţe sumbre, ticsite de creaturi înarmate, ostile, şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu echipa care i-a trecut pragul, fiindcă portarul a ferecat-o pentru totdeauna.
De data asta, oamenii au înălţat un cort semeţ, de pânză vin colorată, printre excrescenţe viguroase, care ar fi putut fi numite copaci, şi printre altele, răsfirate, care s-ar fi putut numi flori, cu toate că niciuna dintre ele nu semăna întocmai cu un copac sau cu o floare. Prelata pestriţă contrasta cu vegetaţia din jur. Culorile nu se potriveau. Reproduceau chipul unei lumi străine şi aici păreau oarecum nelalocul lor. Dar efectul general era acceptabil. Oamenii înşişi erau oarecum nelalocul lor şi simţeau nevoia să fie înconjuraţi de ceva familiar în mijlocul atâtor ciudăţenii.
Au împodobit cortul cu perne în culori strălucitoare şi cu divane şi i-au ridicat marginile, fixându-le cu frânghii, astfel încât vântul care adia, stăruitor, dinspre est, să-l străbată. S-au ospătat din proviziile de pepeni, curmale şi alte bunătăţi savuroase, apoi şi-au întins afară covoraşele de rugăciune. Cu toate că niciunul dintre ei nu ştia care era orientarea corectă – stelele apărute la lăsarea nopţii nu le-au oferit nici un indiciu – poarta însăşi le-a servit drept mihrab1.
1 Nişă din peretele unei moschei, ce indică în ce direcţie se află Mecca (n. tr.)
Oamenii şi-au petrecut o noapte şi o zi obişnuindu-se cu soarele straniu şi studiind aerul, apa, plantele bizare şi creaturile pe care le-au putut prinde. Le-au numit pe acestea după cele cunoscute lor – iepure, capră, rândunică, cedru – iar o parte a nume-lor erau corecte. Au întins de cele douăzeci şi patru de ore ca de nişte caramele pentru a umple o zi ceva mai lungă. Până la cea de-a doua cădere a nopţii îşi scoseseră costumele de protecţie şi simţiseră soarele şi vântul atingându-le pielea şi răvăşindu-le părul. Era plăcut să tragi aerul în piept, bucurându-te de generozitatea lumii, şi multe dintre miresmele străine le stârniseră curiozitatea.
Explorând valea, au dat peste o cascadă imensă şi au petre-cut o altă noapte şi o altă zi la baza ei, fermecaţi. Un torent se scurgea în vale, de undeva de sus, dintr-un loc unde ningea neîncetat şi zăpada se topea mereu. Cădea din ceruri, tunând precum glasul lui Dumnezeu, ridicând o ceaţă după care au dat nume muntelui şi în care dansa un caleidoscop de curcu-bee. Asaltul ei perpetuu săpase în stânca de dedesubt un lac a cărui adâncime era imposibil de aflat. Numai Dumnezeu ştia unde şi cum se scurgea apa lacului. Pe niciuna dintre lumile cunoscute nu exista nimic asemănător.
Pe urmă, s-au adunat în cort, au revizuit planurile, au verificat echipamentele, montându-le pe cele care trebuiau asam-blate. Dup a aceea, l-au desemnat pe unul dintre ei să vegheze asupra porţii, şi au început să studieze poporul necunoscut de pe câmpiile din vale.
Conducătorul lor era Hassan Maklouf, un bărbat care îşi lăsase urmele paşilor pe şaptesprezece lumi şi care purta, în consecinţă, şaptesprezece răni. Pe zece dintre aceste lumi, fusese călăuzit de altcineva, pe şapte dintre ele fusese el călăuzitorul al-tora. De pe alte patru fugise ca să-şi salveze viaţa. De două se îndrăgostise. Se apropie de buza văii în formă de cupă şi, de pe unbloc de stâncă, studie câmpiaprintr-unbinocluputernic. Care eşti tu, întrebă el planeta întinsă la picioarele lui, ucigaşă sau amantă? Aidoma apelor din lac, răspunsul rămase o taină.
— Locul ăsta e minunat, declară Bashir al-Jamal din spatele lui, mulţumit, de parcă el însuşi ar fi făurit luminişul.
Bashir era vărul lui Hassan şi aceasta eraprima lui călătorie. Tânăr, proaspăt absolvent al Casei Porţilor, deborda de can-doare şi de entuziasm. Hassan îi promisese bunicului lor că Bashir se va întoarce. Cu o cicatrice, spusese bătrânul, cu se-veritate. Nu merita să faci drumul dacă n-ai nici o cicatrice la întoarcere. Dar nu e mai puţin adevărat că bunicul era bedu1 şi oamenii aceştia alegeau calea cea mai grea.
1 Beduin (n. tr.).
— Apa e limpede şi aerul curat, adăugă Bashir. N-am făcut niciodată o excursie într-un loc mai frumos.
Hassan continuă să studieze şesul.
— Am văzut bărbaţi ucişi de lucruri frumoase.
— Dar aici biochimia trebuie să fie atât de diferită de a noastră încât nici o fiară n-o să ne găsească pe gustul ei.
Hassan lăsă binoclul în jos şi îşi privi vărul.
— Înainte sau după ce-o să ia o îmbucătură?
— Ah, făcu Bashir, acceptând cu o plecăciune sfatul bărbatului mai vârstnic. Eşti o fântână a înţelepciunii.
— Sunt încă în viaţă, spuse Hassan, ridicând din nou binoclul. Numeşte asta înţelepciune, dacă vrei.
— Cel puţin, putem studia lumea asta fără să fim remarcaţi, zise Bashir. Lipsit de o şansă, voia săprofite de a doua. Nimic nu dovedeşte că localnicii au urcat vreodată aici.
— Poate că e unul dintre locurile lor sacre, sugeră Hassan, şi noi l-am pângărit. Dumnezeu i-a oferit fiecărui popor un loc sfânt, mai presus de oricare altul.
Bashir nu era impresionat.
— Dacă acest izvor e al Lui, s-ar putea să fie aşa, dar mi se pare un ţinut prea izolat.
Hassan mârâi şi coborî binoclul din faţa ochilor.
— Vreau aici un paznic şi un lanţ de senzori, astfel încât să nu se poată apropia nimic din direcţia asta.
— Urcând pe un perete drept de stâncă?
— Poate că localnicii au perniţe aderente, pentru căţărat, la mâini şi la picioare. Poate că au aripi. Poate că au doar inteli-genţă şi perseverenţă. Puse capacul binoclului şi îl aşeză în toc. Mă tem mai mult de ultima posibilitate decât de toate celelalte.
Iată cum au ajuns acolo, în încântătoarea poiană de pe Muntele Ceţurilor.
Dincolo de această lume există o lume a umbrelor. Se numeşte Cealaltă Brană şi nu se află foarte departe, atât doar că e în direcţia nepotrivită. E în spatele nostru, sub noi, în noi. E la fel de aproape şi de departe ca două palme care bat. Cândva s-au lovit, această 'Brană şi cealaltă, iar din ecourile şi pulsaţiile acelei Puternice Bătăi din Palme s-au născut materia, energia, galaxiile, stelele, planetele, florile, râsetele copii-lor. Dacă s-ar atinge din nou, s-ar sfârşi totul, şi mulţi înţelepţi s-au frământat întreaga viaţă întrebându-se dacă palmele nu cumva se apropie iarăşi. Dar, pentru a afla asta, trebuie să înveţi să masori direcţia nepotrivită, lucru greu de înfăptuit.
Hassan vede în cele două Brane mâinile lui Dumnezeu, pentru că s-ar potrivi, literalmente, cu una dintre surele ascunse Profetului, pacea fie asupra Lui. Dar nu înţelege de ce şi-ar face griji, străduindu-se să afle dacă Domnul va bate sau nu iarăşi din palme, de vreme ce totul se va petrece după voinţa Sa. La urma urmelor, ce ai avea de făcut? Unde ai putea să te ascunzi? „Munţii sunt tot atât de vremelnici ca norii.” Aşa glăsuieşte interpretarea crezului Ashary, iar celelalte şcoli s-au declarat de acord, cu mai multă sau mai puţină încântare.
Ceea ce sepoate face este să călătoreşti prin Cealaltă 'Brană. Iar oamenii au căpătat această deprindere. Cealaltă 'Brană se întinde, ca şi a noastră, pe trei dimensiuni spaţiale şi una tem-porală, dar nu cuprinde nici o planetă, nici un teritoriu vast, ci doar o câmpie vălurită, fără de sfârşit, trecând printre abi-suri nedefinite şi masive stâncoase. Sau poate că nici măcar nu e vorba despre aşa ceva, şi peisajul nu e decât o iluzie impusă mental, în faţa unei privelişti dincolo de simţurile omeneşti.
Traversarea Celeilalte 'Brane este o călătorie dificilă, pentru că drumul de la indicatorul unei porţi la altul trebuie parcurs fără ezitare. Acolo există o asimetrie, o rupere a paralelismului, ascunsă în profunzimea acelei vremi dinainte de Timp. A zăbovi înseamnă a pieri. Unele materiale şi câmpuri energetice rezistă mai mult, dar până la urmă sunt lucruri nefireşti într-un tărâm nefiresc, care şi le va însuşi. Ce om ar trece printr-un asemenea pericol dacă răsplata nu ar fi însuşi imensul univers? Pentru că în Cealaltă 'Brană distanţele sunt mai scurte şi o cale de câţiva paşi străbătută acolo e totuna cu un salt de ani-lumină făcut aici, acasă.
Cât de mulţi ani-lumină – nimeni nu ştie. Hassan îi explică asta lui Bashir în cea de-a doua noapte, când, studiind cerul străin, vărul său îl întrebă care stea era soarele Terrei, pentru că nici un răspuns nu se potrivea. Oare planeta asta se afla măcar în vreuna dintre galaxiile cunoscute pe Pământ? Peste câţi ani-lumină săriseră altobuzele lor masive şi în ce direcţie?
Chiar dacă soarele Pământului s-ar fi aflat pe bolta planetei străine, nu ar fi fost cel pe care îl ştiau. Pentru univers, viteza luminii nu e o constrângere; dar restrânge cunoaşterea omului asupra acestuia, pentru că, într-un fel aparte, spaţiul este timp, iar toată înţelepciunea omenirii şi toate cunoştinţele sale nu sunt decât un cerc de lumânări aprinse în inima întunericului atotcuprinzător. Nimeni nu vede mai departe şi mai re-pede decât i-o îngăduie viteza luminii care îl ajută să vadă. Astfel, percepem doar o sferă limitată de timp, din haloul unui quasar. Iar ei intraseră acum în raza unui alt foc de tabără, altundeva în nesfârşitul pustiu al nopţii.
— Stelele pe care le vedem de pe Pământ, îi explică Hassan, sunt aşa cum erau când şi-au emis lumina şi, cu cât privim mai în profunzimea bolţii cereşti, cu atât vedem mai departe, în trecut. Aici zărim stelele dintr-un alt loc şi, de aceea, le desluşim aşa cum erau într-un alt timp.
— Nu înţeleg, zise Bashir.
I se vorbise despre toate astea, iar el le învăţase destul de bine pentru a-şi lua examenele, dar încă nu le înţelegea cu adevărat.
