Moartea lui Atahuallpa a 25 septembrie 1513, după ce şi-a croit drum prin pădurea panameză cu mica sa armată, Vasco Nunez de Balboa a înfipt drapelul Castiliei în nisipurile de la Mar del Sur, această mare necunoscută, pe care Magellan o va numi Oceanul Pacific. Printre aceşti câţiva exploratori, se remarcase un modest ofiţer de treizeci şi opt de ani, aproape analfabet, Francisco Pizarro. Era un copil din flori şi mama lui era o prostituată. Abandonat pe treptele bisericii din Trujillo, în Estramadura, se spunea că ar fi fost hrănit cu laptele unei scroafe. Tatăl său, un hidalgo de viţă veche şi căpitan de tercios, a fost de acord să-l recunoască. Pe cât se pare, l-a pus să păzească porcii, înainte de a-l trimite să înveţe meşteşugul armelor în Italia.
Încă de pe atunci, Francisco se avântase în aventura americană. O aventură plină de decepţii, constând din incursiuni istovitoare şi fără glorie contra triburilor din pădurile ecuatoriale sau contra canibalilor din Caraibe.
Deşi era rezervat cu privire la isprăvile lui războinice, forţa şi îndemânarea în mânuirea spadei iau adus reputaţia de om curajos şi înaintarea în grad.
În 1517, a fost însărcinat cu arestarea fostului său şef, Balboa, pe care noul Guvernator, Pedrarias, urmărea să-i ucidă.
Moartea şi suferinţele erau, zilnic, sortite acestor aventurieri din Lumea Nouă, dar nimic nu-i putea opri. Fascinaţi de enigma fabuloasă a continentului indian, aceşti conquistadores cam grosolani erau siguri că Eldorado va fi al lor, cucerindu-l cu armele în mâini. Erau gata să înfrunte cele mai cumplite chinuri, să masacreze şi să jefuiască, să înainteze con alma en los dientes, „cu inima în dinţi”. Ei personificau un sistem de cucerire care, mai târziu, a fost mult criticat în saloane, dar se expuneau la atâtea riscuri şi înfruntau atâtea pericole încât nu trebuie să surprindă puţinul preţ pe care-l puneau pe viaţa altuia.
Veniseră în aceste mlaştini şi în această junglă a istmului Panama pentru a câştiga grade militare şi onoruri, honor y pro. Cucerirea Granadei, în 1492, chiar în anul primei călătorii a lui Cristofor Columb în Antile, pusese capăt recuceririi (Reconquista) Peninsulei Iberice. Pentru că nu mai erau mauri de izgonit din Spania şi deoarece pentru a intra în serviciul european al împăratului Carol Quintul se cerea să faci parte din nobilime şi să ai cultură, visurile de mărire şi de îmbogăţire a noii generaţii de hidalgos, de ca-balleros, de oameni de rând, de aventurieri, adesea analfabeţi, bastarzi sau fără căpătâi, s-au concentrat asupra Americii, asupra Indiilor.
Cel dintâi care a vorbit de „Piru”
De când spaniolii puseseră prima piatră de temelie, Panama devenise un mare târg. Era capitala Castiliei de ur – Castilia de Oro – o colonie care nu-şi justifica deloc numele pentru că din cincizeci de caravele care, în fiecare an aduceau la Sevilia aurul Lumii Noi, foarte puţine veneau din această regiune neospitalieră, fără legendă şi fără în 1524, Pizarro îşi făurise noi proiecte. Acest căpitan de cincizeci de ani, cu barba neagră şi cu serioase ambiţii, se împrietenise cu un mic ofiţer, om de rând, analfabet, pe care părinţii îl abandonaseră, de asemenea, pe treptele unei biserici, în Noua Castilie; e vorba de Diego de Almagro. Amândoi, plictisiţi de viaţa sedentară pe care o duceau de câteva luni, ascultaseră pasionaţi povestirile lui Pascual de Andagoya care, primul, întreprinsese expediţii spre sudul continentului, în locul aurului, Andagoya adusese o rană fără glorie, căpătată căzând de pe cal pe când se fudulea în faţa indigenilor, precum şi câteva poveşti minunate despre o regiune îndepărtată care se numea Piru, unde trăia un mare popor al cărui conducător se considera de origine divină şi ale cărui palate aveau, se spunea, pereţii acoperiţi cu aur. Chiar şi Pizarro întâlnise, câţiva ani mai înainte, un tânăr indian care îi arătase sudul cu mâna dreaptă, spunându-i:
— Cunosc o ţară în care se bea şi se mănâncă în vase de aur!
Un vicar şi un judecător devin finanţatori.
Discuţii nesfârşite aveau loc între Pizarro şi Almagro în casa de chirpici a părintelui Hernando de Luque, pe care invidioşii îl numeau Luque loco, Luque cel nebun. Acest vicar nu era lipsit de originalitate, şi avea capul atât de limpede încât un negustor bogat din colonie, judecătorul Gaspar de Espinosa, îl făcuse omul lui de încredere.
Susnumitul judecător s-a arătat dispus să sprijine cu bani cucerirea ţinutului Piru cu ale sale castellanos de oro. în noiembrie 1524, Pizarro a plecat pe mare cu optzeci de oameni şi patru cai, pe corăbiile lui Andagoya cumpărate de finanţator. Prima călătorie n-a avut succes pentru că au ajuns într-un mic golf pe care spaniolii l-au numit Puerto de la Hambre, Portul foamei, într-o luptă contra băştinaşilor, la Puerto Quemado, Portul Ars, Almagro şi-a pierdut un ochi. Coasta nu s-a dovedit bogată. Oare exista, cu adevărat, Pini?
Au fost necesare discuţii aprinse şi arta de a convinge a părintelui de Luque pentru a-l hotărî pe Gaspar de Espinosa să finanţeze o nouă tentativă. La 10 martie 1526, Pizarro, Almagro şi preotul au făcut un contract. Prietenia era o treabă, iar afacerile, alta. Actul, în patru pagini, întocmit cu un scris fin şi strâns, începea astfel: „In numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trei fiinţe distincte într-un singur şi adevărat Dumnezeu, şi în numele Preasfintei Fecioare, Stăpâna noastră, stabilim următoarea asociere…”
Pizarro şi Almagro au semnat cu o cruce acest document care repartiza cu minuţiozitate datoriile şi drepturile acestei treimi atât de terestre. Piru, pe care nici un spaniol nu-l văzuse încă, era, astfel, vândut, împărţit, reglementat!
primul contact cu civilizaţia incasă.
Opt luni mai târziu, două corăbii de mic tonaj porneau e mare cu o sută şaizeci de oameni şi câţiva cai. Pizarro a debarcat la vărsarea râului Sân Juan, pe coasta actualei Columbia, în timp ce Almagro se întorcea în Panama după întăriri pilotul Bartolomeo Ruiz a primit ordinul să-şi continue drumul cu a doua caravelă şi să atingă Ecuatorul, la 700 km spre sud. Timp de mai multe zile, corabia a mers de-a lungul unui mal cu nisip deschis la culoare, încărcat de arbori tropicali, apoi, brusc, au luat primul contact cu civilizaţia incasă.
De la teuga din faţă, un marinar văzuse, într-adevăr, o ambarcaţiune pe care o pânză mare, dreptunghiulară, umflată de vânt, o ducea în viteză spre carabela. Ruiz s-a uitat cu curiozitate la acest intrus misterios. O manevră a dus corabia la câteva cabluri de această plută bizară formată din trunchiuri enorme de copaci, albe şi netede, prinse între ele cu funii. La partea din spate, se înălţa un ruf din trestie şi o cabină acoperită cu papură. Un marinar a strigat:
— Haymujeres.
Mult aur şi argint.
Erau într-adevăr femei la bord, precum şi aur şi argint, pe scurt, totul pentru satisfacerea unui conquistador.
Peruvienii mai înspăimântaţi decât spaniolii au fost acostaţi. Pilotul a ordonat să fie aruncaţi în apă cei mai îndărătnici şi să li se dea celorlalţi câteva obiecte ieftine. Câteva săptămâni mai târziu, i s-a trimis lui Carol Quintul o dare de seamă entuziastă. „Ca podoabe personale, purtau
1) Sunt femei!
nenumărate piese de aur şi argint… fără să punem la socoteală coroanele şi diademele, cingătorile, brăţările, platoşele pentru şolduri şi cuirasele; sau agrafele, jucăriile! colierele şi bijuteriile cu perle şi rubine; sau oglinzile înfrumuseţate cu argint; sau cupele şi alte vase de băut. Erau îmbrăcaţi cu haine din lână sau bumbac, asemănătoare tunicilor maure… şi alte ţesături colorate în roşu aprins şi stacojiu, albastru, galben şi în toate culorile. Ţesăturile sunt împodobite cu broderii rafinate reproducând păsări, animale, peşti sau copaci. Au greutăţi minuscule pentru a cântări aurul…în pungi făcute dintr-o ţesătură de mărgele, duceau o cantitate de mici pietre preţioase: smaralde şi calcedonii, ca şi alte bijuterii şi obiecte din chihlimbar sau cristal. Aceasta era moneda lor de schimb pentru obţinerea unor specii de scoici din care ei fac un fel de fise, a coralului roşu aprins sau alb.:”
Trei indieni au fost luaţi prizonieri; unul din ei, botezat imediat, a fost numit Felipe. Când a înţeles că temnicerii lui nu erau antropofagi, a devenit mai prietenos, ceea ce i-a adus diminutivul Felipillo. Câţiva ani mai târziu, el va fi primul interpret al spaniolilor în Piru. Bartolomeo Ruiz a făcut apoi cale întoarsă şi I-a întâlnit pe Pizarro care, timp de mai multe săptămâni, trebuise să lupte contra foamei, a crocodililor şi a săgeţilor otrăvite. Almagro a sosit, la rândul lui, cu un contingent de întărire, nouăzeci de oameni şi cu alimente proaspete. Dar expediţia în înaintarea ei spre sud, a avut de-a face cu noi greutăţi. Mai multe încercări de debarcare au eşuat lamentabil şi conquistadores începuseră să se întrebe unde erau acele faimoase bogăţii din Piru, din care ei nu văzuseră decât eşantioane slabe, încă o dată, Almagro a navigat spre Castil|a de Oro.
Într-un balot de bumbac pe care spaniolul I-a adus drept cadou, soţia guvernatorului a găsit o scrisoare pe care unul din tovarăşii lui Pizarro reuşise s-o ascundă:
Astfel domnule Guvernator Luaţi seama cu atenţie Pe la voi se duce hăitaşul, Daraid l-aşteaptă măcelarul.
