Daniil Sihastrul
În vremile vechi, se zice că mai mulți călugări evlavioși, care se strânseseră într-un loc singuratic și înconjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei își durară mănăstirea din bârne groase din stejar trainic în apropierea și spre asfințit de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui și o închinară Sfântului Laurențiu.
Călugării se rugau lui Dumnezeu Sfântul pentru iertarea păcatelor lor și ale oamenilor. Ca să-și agonisească cele puține, însă cu totul trebuincioase pentru nevoile vieții, lucrau fel de fel de meșteșuguri.
Dintre acești vrednici părinți era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios și iscusit. Și el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin.
Lingurile le vindea prin satele învecinate și așa își agonisea el puțina pâine cea de toate zilele. Cele ce-i mai rămâneau de prisos de la vânzarea lucrului mâinilor lui și din cele ce-i aduceau bunii creștini ca răsplată pentru sviștănii, dezlegări, cărțile lui Lazăr, cetanii ș.a. împărțea săracilor, văduvelor și orfanilor. Era un adevărat părinte duhovnicesc!
Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post și rugăciune, că în Siret, care era al treilea sat de la Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână, ca să se desfacă de cele ce au de prisos și-și cumpără cele ce au de trebuință. Și având și Daniil o mulțime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-și cerce norocul cu marfa lui în Siret.
Se duse, deci, pustnicul la stareț să-și ceară binecuvântarea și poslovenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne ferește, nici un pas afară de mănăstire.
Ajungând Daniil în Siret, își vându îndată marfa ce-o lucrase și pe care o adusese într-o pereche de desagi în spate. Dar, cu toate că-și vându îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creștinii din partea locului și cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru o molitvă a Sfântului Vasile, altul sviștanie pentru bolnav, celălalt pentru dezlegarea și măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ș.a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu și că-i de folos celor bolnavi se duse în toată Țara Moldovei, de aceea îl și îmbulzeau creștinii. Și, adică, ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorință. Știa el că astfel se prea întârzie și trece sorocul vremii pentru care îl învoise starețul să fie înapoi dar el nădăjduia în Dumnezeu și în bunătatea proistosului său. El se gândi că este dator să ajute celor ce suferă de boli, să le aline durerile trupești și sufletești și apoi că din prisosul darurilor creștinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, așa că rămase pe la creștini și zăbovi o zi peste vadea.
Întorcându-se Daniil a patra zi acasă și ducându-se înaintea starețului, el, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârziere și-l opri de-a ieși din mănăstire un timp îndelungat.
Bietul Daniil, deși se știa fără de vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a starețului și pedeapsa cea grea, dar se hotărî în sine, ca pedeapsă pentru că a încălcat porunca starețului și a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată înainte, să se tragă până la sfârșitul vieții în fundul munților, într-un loc cu totul neumblat și pustiu și să se facă sihastru. Și așa și făcu. Se trase, adică, într-un codru necălcat de picior de om, care era între munții de la asfințit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurențiu și într-o depărtare ca de un ceas și mai bine.
Aici află Daniil un locșor ce-i venea la îndemână, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, și al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriașe. Și mai ales această de pe urmă însușire a locului se lovea cu dorința lui ca să se facă sihastru. El, adică, se hotărî să-și scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi și de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit și din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă strașnic de grea, ostenitoare și îndelungată își văzu și el sfârșită chilia cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea și astăzi în Putna.
Pe când petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stâncii sale în genunchi și se ruga lui Dumnezeu, iar afară se auzea fiorosul urlet al lupilor și urșilor, zice că bătea cineva la ușa chiliei. Daniil, că cine-i, iar de afară răspunse un glas, că este Ștefan Vodă, domnul Țării Moldovei, care de la vânătoare prin munți a rătăcit de soții lui. Și fiind afară grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sihastrul deschise ușa chiliei și-l primi bucuros pe Vodă să rămâie. În acea noapte, zice-se, Daniil l-a înduplecat pe Ștefan Vodă să ridice în acele locuri lui Dumnezeu locaș și Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Și Ștefan Vodă primi voios sfatul sihastrului. Era doar un om evlavios și cu frica lui Dumnezeu, cum rar este altul și zidise și mai înainte încă multe locașuri dumnezeiești.
Începu, deci, să zidească și aici o mănăstire falnică, pe care, sfârșind-o, o numi a „Putnei”, după pârâul ce curge alături spre vale.
Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea și o mulțime de călugări de prin toate mănăstirile și schiturile din țară, așa și din cea a Sfântului Laurențiu din Vicovul de Sus. Aceasta de acum înainte rămase pustie și cu vremea clădirile ei începură să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Așa că nu a rămas nimic din această mănăstire și nimeni n-ar ști că ea cândva, în timpuri, a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria și pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurențiu.
Daniil zice că să fi proorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulți, că va fi nevoie ca biserica sătească mereu să se adauge și să se mărească de trei ori de cum era, ba că va veni vremea când se va zidi chiar pe acel loc, pe care a fost mănăstirea Sfântului Laurențiu, o biserică sătească.
Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna și s-a urzit acolo un sătișor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stânci și s-a făcut nevăzut. Se povestește că s-a așezat într-o pustietate mai mare, precum își pusese el canonul, când cu probozania starețului, ca până la sfârșitul vieții să petreacă în adâncă singurătate.
Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu și sălbatic, pe pârâul Voronețului sau pe apa Corbului. Aici petrecea ca și în chilia lui de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune, învățarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întâlnit Daniil cu Ștefan Vodă după bătălia cu turcii de la Valea-Albă sau Războieni. Ștefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil i-a zis să-și strângă oastea, să se lupte cu dușmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaș lui Dumnezeu.
Ștefan Vodă ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci și zidi pe apa Corbului (Voronețului) o mănăstire frumoasă, numită a Voronețului, ca mulțumită pentru izbânda câștigată cu ajutorul lui Dumnezeu.
pentru piese de teatru si legende populare romanesti da-ti click aici...........https://latimp.eu/?s=stefan+ ;