Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, apărută în 1845 în revista Revue des deux Mondes și, ulterior, publicată de Michel Lévy frères în 1846. Nuvela a devenit foarte populară după ce a fost adaptată sub formă de libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy în 1875 pentru opera Carmen de Georges Bizet.
NUVELE
CUPRINS:
Prefaţă 4
Tabel cronologic 27
MATEO FALCONE 31
TAMANGO 45
NEÎNŢELEGERI 68
COLOMBA 136
CARMEN 278
ABATELE AUBIN 341
Prefaţă.
Un nou volum de Mérimée este, fără îndoială, un omagiu adus scriitorului; cu precădere, însă, el constituie un act de cultură, prin care se pun la îndemâna cititorilor capodopere de circulaţie mondială. Cartea de faţă este, din acest punct de vedere, cu atât mai preţioasă cu cât ea cuprinde acele nuvele care – ele în primul rând – i-au deschis autorului portiţa posterităţii.
Selecţia întreprinsă aici a fost facilitată şi de împrejurarea că istoria literară stabileşte în opera lui Prosper Mérimée trei epoci de creaţie, aproape net delimitate. Istoria literară se supune astfel evidenţei şi o constată, iar jaloanele sunt cvasiunanim acceptate nu numai din raţiuni de metodă: punctând etapele unei activităţi literare de aproape cincizeci de ani, fie operează o ierarhie de valori într-o operă destul de variată îi foarte evident inegală.
Dar disocierea operei în componentele ei temporale produce în primul rând revelaţia nuvelelor: în literatura franceză Mérimée este considerat, pe drept cuvânt, creatorul nuvelei realiste moderne; ca nuvelist – ca romancier, în măsura în care, prin dimensiunile şi construcţia lor, unele nuvele se apropie de roman – el a rămas fixat şi în istoria literaturii universale.
Culegerea de faţă este alcătuită din producţiile cele mai reprezentative ca virtuţi artistice, care şi-au dovedit viabilitatea în timp, fiind selecţionate din cea mai fecundă epocă de creaţie a scriitorului, din epoca lui de maturizare şi de maturitate artistică. Ele sunt reprezentative deci pentru creaţia lui Mérimée fără să nege totuşi ansamblul operei sale în care chiar şi imperfecţiunile au o semnificaţie majoră.
Debutul răsunător ca şi sfârşitul mai degrabă modest al unei mari cariere literare oferă nu numai un context acelor viguroase şi substanţiale producţii ale anilor 1829-1846, ci se înscriu în dialectica intimă a întregii opere: debutul prevesteşte, explică şi pregăteşte în bună măsură apogeul; epoca finală explică şi ea, dar mai ales subliniază valorile aceluiaşi apogeu.
Se cuvine deci să ne oprim şi asupra lor.
Evocând funeraliile generalului Foy, care au prilejuit, în plină Restauraţie, o mare demonstraţie republicană, sculptorul d’Angers imortalizează, într-un basorelief executat în anul 1825, printre alţi protagonişti ai demonstraţiei, şi pe tânărul Prosper Mérimée. În acelaşi an, Mérimée îşi face debutul în literatură.
După o încercare, se pare, neizbutită – piesa Cromwell – şi distrusă, în manuscris, chiar de către autor, Mérimée publică Teatrul Clarei Gazul. Volumul cuprinde câteva piese care, în ansamblu, alcătuiesc o critică a clerului şi a nobilimii feudale.
În Caleaşca sfintei împărtăşanii asistăm la domnia arbitrară şi abuzivă – înfăţişată cu o savuroasă tentă de ridicul, fiind vorba de o comedie – a unui vicerege din Peru; în Femeia e un diavol sunt înfăţişate ororile inchiziţiei; în Ocazia, spovedania e reprezentată ca un prilej de convorbiri amoroase, ş.a.m.d.
Asistăm apoi la rechizitoriul prejudecăţilor de clasă ale nobilimii în Inés Mendo sau prejudecata învinsă şi curajul lui Mérimée merge chiar mai departe, exprimând câteva idei, dacă nu foarte originale, măcar destul de riscante pentru epoca reacţionară a Restauraţiei: „Plugarii – spune el – sunt cei care-i fac pe nobili să trăiască”; sau, în altă parte, reia o idee vehiculată încă de literatura medievală: „în cer nu există deosebire de rang” – afirmaţie în care aluzia la realităţi terestre e cât se poate de evidentă.
Nu e vorba, prin, urmare, de idei care să exceleze prin ineditul lor, ci mai ales de curajul de a le reafirma. Şi pornind tocmai de la o asemenea constatare, s-a încercat acreditarea părerii că discreţia, misterul chiar, în care Mérimée îşi învăluie debutul, ar fi o măsură de prudenţă. De fapt, intitulându-şi volumul Teatrul Clarei Gazul şi atribuind piesele unei fictive actriţe spaniole, Mérimée recurge la un artificiu frecvent în literatura romantică. Ceea ce se remarcă însă aici este virtuozitatea mistificării: autorul inventează o biografie a imaginarei actriţe, pretinsa traducere o semnează cu un pseudonim – Joseph L’Estrange – şi, pentru ca totul să pară cât mai autentic, un prieten, pictorul Delécluze, desenează şi portretul Clarei Gazul: e de fapt portretul lui Mérimée, feminizat prin simplu adaus al unei coafuri şi a unor detalii vestimentare.
De altfel, artificiul e reeditat şi când publică Guzla, cu subtitlul insidios: Poezii populare ale ilirilor; de data aceasta chiar cu mai mult succes. Mérimée însoţeşte volumul cu note critice, inventează biografia unui imaginar bard de pe coasta Dalmaţiei, iar culoarea locală e atât de viu surprinsă în versuri, încât mulţi se lasă înşelaţi – printre ei şi Puşkin, care traduce câteva balade în ruseşte sub titlul Cântecele ilirilor.
În aceeaşi epocă a debutului, Mérimée publică drama de inspiraţie istorică La Jacquerie, pe care, în sfârşit, o semnează cu propriul său nume. Evocând răscoala ţărănească din anul 1358, Mérimée reconstituie aici, într-o amplă frescă socială, de un viguros realism, un moment profund dramatic din istoria Franţei medievale. Deşi practic nu s-a jucat, punerea ei în scenă fiind extrem de dificilă, La Jacquerie rămâne cea mai valoroasă creaţie, capodopera dramatică a lui Mérimée. E totodată un act de curaj civic, întrucât, apelând la faptele istorice de mult consumate, el denunţă racilele şi viciile feudalismului într-o epocă în care nobilimea încearcă să folosească Restauraţia spre a recuceri toate privilegiile abolite de Revoluţia burgheză din 1789.
Debutul literar a fost astfel făcut. Şi încă într-un mod strălucit.
Se pare, potrivit unei mărturii citată de André Billy în monografia consacrată lui Mérimée, că Goethe ar fi prezis: „Acest derbedeu care îşi ascunde talentul sub fustele unei actriţe (aluzie la Clara Gazul) va ajunge departe” – aceeaşi idee exprimând-o apoi, mai sobru şi argumentat, într-un articol.
Documentul cel mai grăitor despre debutul lui Mérimée l-a furnizat însă Alexandre Dumas, care în prefaţa la Henric al III-lea şi curtea sa – prima dramă romantică în proză care a văzut lumina scenei – făcea următoarea precizare: „Nu mă voi declara fondatorul unui gen nou pentru că, efectiv, nu am fondat nimic. D-nii Victor Hugo, Mérimée… şi Dittmer l-au întemeiat înaintea mea şi mai bine decât mine; drept care le mulţumesc; ei m-au făcut ceea ce sunt…”
Iată-l aşadar pe tânărul dramaturg citat printre fondatorii şi maeştrii teatrului romantic, imediat după Hugo, care, o dată cu apariţia celebrei sale Prefeţe la Cromwell, e unanim recunoscut ca şef al romanticilor.
În acelaşi an însă, în care Dumas face această elogioasă precizare, Mérimée publică primul său roman – Cronica domniei lui Carol al IX-lea – cu care inaugurează cea mai fecundă epocă din activitatea sa literară. E o operă de tranziţie în care procedeele romantice predominante se grefează pe fondul unei viziuni realiste. Dar divorţul lui Mérimée de romantici nu e totuşi mai puţin net: el va renunţa la efuziunile sentimentale, la grandilocvenţa prolixă şi mai ales la transcrierea în opera de artă a sensibilităţii subiective.
În locul investigaţiilor îndreptate cu precădere înspre universul interior, intim, Mérimée e un observator interesat în primul rând, exclusiv aproape, de lumea obiectivă, exterioară.
Păstrează de la romantici unele procedee literare novatoare şi aspiraţiile lor generoase. Dar disociază eul sensibil de substanţa operei, care traduce astfel nu impresii subiective, ci constatări, înregistrând, fără nici o nuanţă emoţională personală, rezultatele incursiunilor pe care observatorul atent şi mai ales lucid, Mérimée, le face în istorie, în folclor şi la societatea contemporană. Ruptura sa de romantici este definitivă şi ireversibilă.
În capitolul al VIII-lea al Cronicii domniei lui Carol al IX-lea – un imaginar dialog între cititor şi autor – are chiar o mică răfuială literară cu foştii lui prieteni; şi când i se reproşează că nu înfăţişează regi sau alte personaje de mare rang, cu costumele lor descrise până la detaliu, că nu retranscrie cuvintele lor memorabile, frumoase şi pline de eleganţă, când i se reproşează cu alte cuvinte că nu foloseşte recuzita poncifă a romanticilor, Mérimée îşi trimite cititorul la… muzeu. Dincolo de latura amuzantă a acestui răutăcios colocviu, este de reţinut ceea ce reprezintă el, ca profesiune de credinţă literară: fidelitatea faţă de viaţa reală care, oricât ar cere cititorul, autorul nu o va înfrumuseţa şi nici nu îi va face retuşuri care s-o falsifice.
E de fapt premisa artistică majoră a primului său roman şi a viitoarelor nuvele.
Cronica domniei lui Carol al IX-lea e inspirată – ca şi La Jacquerie – din istoria naţională, dintr-o sursă descoperită şi preconizată de romantici; e un roman de dragoste totodată, întrucât evenimentele istorice – războaiele religioase şi cumplita noapte a Sfântului Bartolomeu a anului 1572, când hughenoţii sunt masacraţi – constituie cadrul în care evoluează un cuplu de îndrăgostiţi; dar e şi un roman contemporan, actual prin mesajul său: povestea de dragoste – supusă unor dramatice încercări, fiind vorba de iubirea dintre o catolică şi un hughenot – denunţă şi fanatismul religios şi despotismul.
Sub acest aspect romanul este semnificativ pentru convingerile lui Mérimée, pentru gândirea lui raţionalistă.
Tatăl său, pictor şi profesor la şcoala de belle-arte, cultiva ideile progresiste ale enciclopediştilor şi, voltairian convins, nu şi-a botezat fiul. Ambianţa familială nu lasă nici un echivoc asupra educaţiei lui Mérimée care adesea, vorbind despre el însuşi, spunea: „noi păgânii”. Evident însă că nu era numai un anticlerical. Poziţia sa antifeudală era manifestă, şi nu numai în literatură. Când cunoscuţi influenţi se oferă să-i asigure o foarte râvnită slujbă, sub Bourboni, Mérimée refuză: refuză locul vacant pe care-l lasă Chateaubriand la ambasada franceză din Londra.
Dar Cronica domniei lui Carol al IX-lea este ilustrativă şi pentru alte laturi ale personalităţii şi creaţiei lui Mérimée. Aşa, bunăoară, romancierul nu uită ca de-a lungul firului epic să amintească că este şi istoric; sau mai precis: că este cu precădere istoric.
Romanul de dragoste rămâne indecis şi sfârşitul său e lăsat pe seama fanteziei cititorului: autorul a evocat o împrejurare istorică şi a dus-o până la capăt; restul pare că nu mai are importanţă.
De altfel chiar prefaţa în care Mérimée face ample consideraţiuni de ordin istoric pare mai degrabă un studiu asupra războaielor religioase decât un preambul al unei opere literare. Dar cu atât mai demn de reţinut este punctul de vedere al autorului: comentând evenimentele din noaptea Sfântului Bartolomeu, Mérimée îl scuză oarecum pe Carol al IX-lea întrucât, remarcă el, masacrul a fost în cea mai mare parte produsul exaltării colective. Să fie oare un exces de „obiectivitate” ştiinţifică? Posibil, din moment ce acelaşi Mérimée nu acordă credit integral cronicarului medieval Froissart, atunci când îl consultă pentru La Jacquerie, deoarece, părtinitor, Froissart e în mod evident un apărător al nobilimii feudale, în timp ce Mérimée nu are rezerve în simpatia sa faţă de oprimaţii răsculaţi.
Semnificativ rămâne însă faptul că după ce istoricul îşi spune cuvântul în prefaţă, romancierul, obiectiv şi el, relatează împrejurări care neagă valoarea circumstanţelor atenuante acordate lui Carol al IX-lea. Şi de obicei scriitorul realist Mérimée l-a excedat pe istoricul şi mai ales pe teoreticianul, adesea echivoc, Mérimée. În această autodepăşire trebuie căutată principala sursă a realismului său viguros, sursa vitalităţii operei sale.
Într-o scrisoare intimă el făcea următoarea observaţie cu nuanţă de paradox: „Trebuie să fii puţin stupid pentru a nu face decât un singur lucru; şi în arte nu excelezi decât dăruindu-te în întregime lor”. Mérimée a fost într-adevăr istoric şi arheolog, critic de artă şi filolog. Şi ţinea să se ştie acest lucru, chiar şi atunci când făcea literatură. Carmen de pildă, una din capodoperele sale, nu este, dacă ar fi să-l credem, decât o poveste aflată întâmplător şi transcrisă fără nici o pretenţie de literat. Mérimée ne avertizează la început că întreprinde cercetări istorice; apoi, în finalul care nu mai are nici o legătură cu nuvela, face un tur de erudiţie filologică.
Literatura este pentru el – această impresie încearcă să o lase – o simplă trecere de timp; o spune de altfel el însuşi că nu e suficient de stupid pentru a se ocupa de un singur lucru şi nici nu vrea să se dăruiască artelor. Creaţia este însă un act reconfortant prin ea însăşi şi literaturii nu îi cere mai mult decât ea îi oferă: o elevată delectare spirituală.
În linii mari vorbind, acesta e Mérimée teoreticianul: la un pas de arta gratuită. Cu totul altul însă e Mérimée scriitorul: chiar şi în luciditatea lui fără iluzii, chiar şi în scepticismul lui amar de mai târziu, el descoperă resurse de creaţie. Scriitorul filtrează otrava dezamăgirii acumulată de omul de lume. Observaţia obiectivă, oricât ar fi ea de amară, şi mai ales atunci când e amară, generează opera de artă. Prietenia cu Stendhal – în care s-a descifrat adesea sursa adeziunii sale la romantism, dar mai ales viziunea realistă a operei sale de maturitate – l-a îndepărtat de observarea universului său interior, intim, în favoarea realităţii înconjurătoare. Dar nu numai prietenia cu Stendhal, ci întreaga lui formaţie intelectuală. Şi în egală măsură împrejurările social-istorice în care a trăit; modul în care ele şi-au lăsat amprenta asupra personalităţii sale – modul în care el a reacţionat faţă de evenimente. Pentru că în ultimă instanţă aceste împrejurări şi poziţia faţă de ele îşi găsesc o expresie directă în opera lui Mérimée şi, de-a lungul carierei sale literare, momentele de semnificaţie din istoria zbuciumată a timpului său coincid cu jaloanele fixate de istoria literară care marchează acele distincte epoci de creaţie.
Începând din anul 1825, Mérimée e un creator efervescent, fără intermitenţe. După Cronica domniei lui Carol al IX-lea, în doi ani consecutiv, publică nuvelele: Mateo Falcone, Cucerirea redutei, Tamango şi Federigo, apoi Vasul etrusc, Partida de tric-trac ş.a.
În 1834 – după ce Restauraţia a fost doborâtă şi monarhia din iulie instaurează un regim, la început cel puţin, mai democratic – intră în administraţia de stat ca inspector al monumentelor istorice din Franţa. Timp de optsprezece ani el deţine acest post de înalt funcţionar erudit, colindă ţara în lung şi-n lat, restaurând şi salvând de la distrugere vestigii romane şi gotice. Patru volume de Note de călătorie – rod al îndelungatelor sale călătorii – îl relevează ca pe un remarcabil arheolog.
Călătoreşte mult şi în străinătate, vizitând Spania, Anglia, Germania, Italia, Grecia şi Asia Mică.
Două Academii – Academia Franceză şi Academia de inscripţiuni – îi vor consacra activitatea sa ştiinţifică, încununată în 1841 de două studii asupra unor momente din istoria romanilor: Eseu asupra războiului social şi Conjuraţia lui Catilina.
Totuşi, alegerea lui ca membru al Academiei Franceze iscă incidente. Fără prea mare amploare, dar nu fără semnificaţie. La două zile după ce a fost primit sub cupolă, îi apare nuvela Arsčne Guillot, în care virtuţile mai mult sau mai puţin morale, în orice caz francheţea unei fete mai uşuratice, sunt comparate antitetic cu filantropia ipocrită a unei doamne din protipendadă.
„Când eşti bogat e uşor să fii cinstit – spune Arsčne Guillot. Ţi eu aţ fi fost cinstită dacă aş fi avut mijloace… Am iubit un singur om. Dacă am fi fost bogaţi ne-am fi căsătorit.”
Şi asta o spune numai la două zile după ce Mérimée a fost ales membru ai Academiei! Printre alte reacţii nefavorabile autorului, merită citată aceea a lui Sainte-Aulaire care, într-o scrisoare, făcea aceste reflecţii: „Am făcut, se pare, alegeri destul de rezonabile în Academie; ultima nuvelă a confratelui nostru Mérimée mi-a pricinuit însă un mare regret. Talentul e cam prost folosit. Intre noi fie spus, nu-mi amintesc să fi citit o producţie frivolă mai radical neizbutită.” Alţii afirmau că, dacă nuvelele ar fi apărut cu două zile mai devreme, Mérimée nu ar fi obţinut votul lor.
Când peste un an apare Carmen, Mérimée se dovedeşte a fi rămas acelaşi neconformist, observator critic al moravurilor societăţii în care trăia.
Într-o scrisoare adresată doamnei de Montijo – mama viitoarei soţii a lui Napoleon al III-lea, pe care o cunoscuse mai demult şi cu care legase o afectuoasă prietenie – el face următoarea remarcă: „Am petrecut opt zile închis în casă, scriind… o întâmplare pe care mi-aţi povestit-o acum cincisprezece ani. După Arsčne Guillot, n-am reuţit să ofer altceva mai moral frumoaselor noastre doamne…”
După Carmen, apare Abatele Aubin, apoi un timp – nimic.
Abia în 1850 publică o piesă, Cele două moşteniri, după care intervine din nou o lungă pauză în creaţia originală.
Descoperă însă literatura rusă şi întreprinde o operă nu lipsită de importanţă: prin el publicul francez îl gustă pe Puşkin (din care a tradus Dama de pică, Ţiganii şi Focul de revolver) şi pe Gogol (Revizorul şi fragmente din Suflete moarte). Publică studii consacrate lui Puşkin, Gogol şi Turgheniev, iar ca istoric – lucrări despre Stenka Razin şi Petru cel Mare.
Dar nimic din ceea ce scrie acum – printre altele şi un roman istoric, Falşii Demetriuşi, dramatizat ulterior în colaborare cu Emile Augier – nu mai egalează creaţia anterioară.
Opera sa înregistrează astfel cantitativ, statistic chiar, o schimbare de poziţie care oscilează între panică şi supunere conformistă. Revoluţia din 1848 îl şochează pe Mérimée şi îl sperie; surprins de evenimente în casa unui prieten, el se baricadează acolo peste noapte. Într-o scrisoare adresată aceleiaşi doamne de Montijo, îşi mărturiseşte descumpănirea. În schimb, e poate unicul scriitor care aprobă lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea. Devine un intim al curţii imperiale, fiind şi un vechi prieten al soţiei împăratului – Eugenia, fiica doamnei de Montijo. La insistenţele ei, el acceptă să fie numit, iar Napoleon al III-lea îl numeşte senator. Refuză în schimb şi funcţia de ministru al instrucţiunii şi postul de profesor la Sorbona.
Atitudinea lui – pe care e riscant să o defineşti reacţionară, în ciuda serviciilor aduse, mai ales prin prestigiul său, unui regim reacţionai – nu este totuşi mai puţin contradictorie şi şocantă. În timp ce Hugo, alături de care debutase, reacţionează violent şi ferm faţă de lovitura de stat a lui Napoleon cel Mic, Mérimée, omul fără iluzii, sceptic şi pesimist chiar, face concesii.
La Cannes, bătrân şi bolnav, cu puţin timp înaintea dezastrului de la Sedan, moare senatorul. A fost un senator fără vocaţie, cu un rol destul de şters în vremea celui de al doilea imperiu şi ignorat ca om politic în istoria propriei sale ţări.
Mérimée scriitorul a rămas în posteritate, iar opera lui a intrat în circuitul valorilor universale. O citeşti şi o reciteşti, descoperindu-i la fiecare lectură sensuri şi frumuseţi noi. Revelaţiile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât ele se produc într-un perimetru destul de restrâns: Mérimée a scris puţin.
Într-o epocă în care literatura franceză se ilustrează prin opere monumentale, gigantice ca dimensiuni şi ca ţeluri – Balzac de pildă îşi propune să reconstituie în Comedia umană fizionomia întregii societăţi franceze de după revoluţia burgheză, iar Hugo întreprinde în Legenda Secolelor un vast ciclu de poeme menit să retranscrie în versuri istoria întregii omeniri – într-o asemenea epocă în care chiar şi un scriitor mai puţin profund, ca Alexandre Dumas, devine colosal prin inepuizabila lui fecunditate literară, Mérimée scrie nuvele. Şi încă: numai câteva nuvele. Le scrie cu dezinvoltură, cu aerul degajat al unui amator care îşi propune ţeluri dintre cele mai modeste fără dorinţa de a excela şi fără ambiţia de a concura la gloria literară. Şi totuşi literatura universală l-a trecut în rândurile aleşilor săi. Căci, limitată ca întindere, opera lui Mérimée e densă, bogată în sensuri, viabilă prin profunzimea şi prin perfecţiunea ei.
teatru radiofonic da-ti click aici....https://latimp.eu/carmen-scene-de-amor-imposibil-teatru-radiofonic-prosper-merimee/