Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi soarele apusese, desluşeam pe câmpie casele orăşelului Ille, către care mă îndreptam.
— Ştii, îi spusei catalanului care îmi servea drept călăuză din ajun, ştii, nu-i aşa, unde locuieşte domnul de Peyrehorade?
— Ba bine că nu! exclamă el, îi cunosc casa tot aşa cum mi-o cunosc pe a mea şi dacă n-ar fi atât de întuneric, aş putea chiar să v-o arăt. E casa (cea mai frumoasă din Ille. E om bogat domnul de Peyrehorade şi îşi însoară feciorul cu una şi mai avuta ca el.
— Şi când are loc căsătoria? Curând? îl întrebai eu.
— Zilele astea! s-ar putea să fi şi tocmit lăutari pentru nuntă. Astă-seară, poate, mâine, poimâine, ştiu eu? Nunta va avea loc la Puygarrig, căci domnişorul se însoară cu domnişoara de Puygarrig. Ehei, o să fie tare frumos!
Mă recomanda domnului de Peyrehorade un prieten al meu, domnul de P. Îmi spusese că e un anticar foarte instruit şi de-o amabilitate care nu se dezminţise niciodată. Îmi mai spusese că o să-i facă mare plăcere să-mi arate toate ruinele aflate la zece leghe împrejur. Mă gândeam, deci, că o să-mi fie de mare folos să vizitez împrejurimile din Ille, după câte ştiam bogate în monumente antice şi medievale. Această căsătorie, de care abia acum auzeam, îmi dădea peste cap toate planurile.
„O să le stric cheful”, îmi spuneam eu. Dar eram aşteptat; îl vestise domnul de P, trebuia să mă prezint neapărat.
— Pun prinsoare, domnule, îmi spuse călăuza, când sfârşisem de coborât şi ajunsesem în câmpie, pun prinsoare pe-o ţigară că ştiu pe de rost ce anume veţi face la domnul de Peyrehorade.
— Ei, răspunsei eu întinzându-i o ţigară, nici nu e prea greu de ghicit. La ora asta, după ce-ai coborât şase leghe în Canigou, problema numărul unu e să mănânci.
— Da, dar mâine? Iată, pun pariu că veniţi la Ille ca să vedeţi idolul. M-am gândit la asta când v-am văzut desenând sfinţii din Serrabona.
— Idolul! Ce idol? întrebai eu plin de curiozitate.
— Cum, nu v-a povestit nimeni la Perpignan că domnul de Peyrehorade a găsit un idol îngropat în pământ?
— Pesemne o statuie de pământ ars sau argilă?
— Nu, de aramă. Ai putea să faci din el o groază de gologani de aramă. E tot atât de greu cât un clopot de biserică. L-am găsit îngropat în pământ la rădăcina unui măslin.
— Erai deci de faţă când a dat de el?
— Da, domnule. Acum două săptămâni, domnul de Peyrehorade ne-a poruncit, mie şi lui Jean Coli, să scoatem din pământ un măslin bătrân care degerase iarna trecută, iarnă, după cum ştiţi, neobişnuit de aspră. Jean Coli săpa cu râvnă, când deodată sapa se izbeşte de ceva. S-a auzit biuum, ca şi cum ar fi lovit un clopot. „Ce-i asta?” îi spun eu. Săpăm mai departe, săpăm, şi iată că deodată iese la iveală o mână neagră, parcă un mort şi-ar fi scos mâna din groapă. M-au trecut sudorile de spaimă. Mă duc şi-i spun boierului: „Stăpâne, zic, sunt sub măslin şi rămăşiţe omeneşti! Ar trebui să chemăm preotul.” „Ce fel de rămăşiţe omeneşti? zice el. Ia hai să văd.” Când dădu cu ochii de mâna aceea neagră, strigă: „O antichitate! O antichitate!” Ai fi zis că găsise cine ştie ce comoară. Pune mâna pe-o sapă şi începe să sape din răsputeri, mai dihai decât noi doi.
— Şi ce aţi găsit?
— O femeie mare, neagră, goală-goluţă, fie-mi cu iertăciune, domnule, cu totul şi cu totul de aramă; domnul de Peyrehorade ne-a spus că-i un idol de pe vremea păgânilor din timpul lui Carol cel Mare!
— Trebuie să fie vreo Madonă de bronz din cine ştie ce mănăstire nimicită.
— O Madonă! păi cum! Mi-aş fi dat seama cât ai clipi, dacă aş fi fost o Madonă. E un idol, pe cinstea mea: se vede după chip. Are nişte ochi mari, albi, care te ţintuiesc locului. Se uită la tine, de parcă ar vrea să-ţi spună ceva, şi fără vrere, cobori privirea în pământ.
— Zici ca are ochi albi? Sunt fără îndoială încrustaţi în bronz. O fi poate vreo statuie romană.
— Romană! Să ştii că asta e. Domnul de Peyrehorade zice că este o romană. Îmi dau seama că sunteţi tot atât de învăţat ca şi el.
— E întreagă? Nu-i lipseşte nimic?
— Nu-i lipseşte nimic. Nimic. E întreagă şi mai arătoasă decât statuia de ipsos vopsită a lui Ludovic-Filip de la primărie. Cu toate astea, chipul idolului mi s-a părut plin de răutate. Te priveşte de parcă ar vrea să-ţi facă un rău.
— Ce rău? Ţi-a făcut vreun rău?
— Mie nu. Să vă spun cum a fost. Ne-am apucat patru oameni să ridicăm idolul în picioare, cu domnul de Peyrehorade, care şi el trăgea de funie, deşi n-are, bietul om, vlagă nici cât un pui de găină! Cu multă caznă am pus-o în picioare. Luasem o bucată de ţiglă ca s-o proptesc, când buf! a căzut grămadă pe spate. Am strigat: „Păzea”. Dar până să strig eu, i-a şi prins sub ea piciorul lui Jean Coli.
— I l-a strivit cumva?
— Ba i l-a rupt, cum ai rupe în două un arac! Vai de capul lui! M-au apucat furiile, ce să zic. Îmi venea să iau sapa şi să fac bucăţi idolul, dar domnul de Peyrehorade nu m-a lăsat. I-a dat nişte bani lui Jean Coli, care de două săptămâni, de când cu întâmplarea asta nenorocită, nu s-a mai dat jos din pat, şi doctorul zice că, după cât se pare, o să-şi târască piciorul toată viaţa. Mare păcat, zău aşa. Era cel mai bun alergător din împrejurimi, şi cel mai bun aruncător de minge, dacă îl lăsăm deoparte pe domnişorul nostru. Ce amărât a fost domnul Alphonse de Peyrehorade nu vă mai spun, căci Coli era tovarăşul lui de joc. Nu te mai săturai să-i vezi cum îşi aruncau mingea. Paf! paf! nu atingea niciodată pământul.
Vorbind aşa, am intrat în Ille, şi peste puţin timp mă aflam în faţa domnului de Peyrehorade. Era un moşneag mărunţel, dar încă în putere şi vioi, pudrat, cu nasul roşu, cu o înfăţişare jovială şi ironică. Înainte de a deschide scrisoarea domnului de P., m-a poftit să iau loc la masă, o masă copioasă, şi m-a prezentat soţiei, şi fiului său ca pe-un arheolog ilustru, care trebuia să scoată provincia Roussillon din uitarea în care o lăsase indiferenţa savanţilor.
În timp ce mâncam cu poftă, căci aerul tare, de munte, îmi deschisese pofta de mâncare, cercetam cu luare-aminte gazdele. Spusei un cuvânt domnului de Peyrehorade; trebuie să adaug că era neastâmpărul în persoană. Vorbea, mânca, se scula, alerga în bibliotecă, îmi aducea cărţi, mi-arăta stampe, îmi turna să beau; nu sta locului nici măcar două minute. Soţia lui, cam rotofeie, ca mai toate catalanele după vârsta de patruzeci de ani, mi se părea o provincială în toată legea, ocupată doar cu gospodăria şi grijile casei. Deşi ce era pe masă ar fi ajuns la cel puţin şase persoane, ea alergă la bucătărie, puse să se taie câţiva porumbei, porunci mălai copt, deschise nu ştiu câte borcane de dulceaţă. Într-o clipă, pe masă îşi făcură apariţia o sumedenie de farfurii şi sticle încât aş fi murit fără îndoială de indigestie dacă m-aş fi apucat să gust numai din tot ce mi se oferea. Totuşi, la fiecare fel pe care-l refuzam, trebuia să găsesc noi scuze. Se temea că nu mă simt bine în Ille. În provincie nu prea ai de unde alege, şi parizienii sunt atât de dificili!
În timp ce părinţii săi umblau de colo-colo, domnul Alphonse de Peyrehorade nu se clinti din loc, rămânând nemişcat, aidoma unui Term. Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu o figură frumoasă şi regulată, dar lipsită de expresie. Statura şi formele lui atletice justificau reputaţia de neobosit jucător de paume11 de care se bucura în împrejurimi. În seara aceea era îmbrăcat cu eleganţă, exact după fotografiile ultimului număr din Jurnalul Modelor. Dar mi se părea că veşminltele îl stinghereau; sta ţeapăn de parcă înghiţise un băţ, în vestonul său de catifea, şi se întorcea cu tot trupul. Mâinile lui mari şi arse de soare, cu unghiile tăiate scurt, contrastau în mod ciudat cu costumul. Mâini de muncitor ce ieşeau din mânecile unui dandi. De altfel, deşi m-a examinat din cap până-n picioare foarte curios, în calitatea mea de parizian, nu-mi adresă cuvântul decât o singură dată toată seara, şi asta spre a mă întreba de unde am cumpărat lanţul ceasului de buzunar.
— Ah! dragul meu oaspete, îmi spune domnul de Peyrehorade când cina era pe sfârşite, acum eşti în casa mea şi voi pune stăpânire pe dumneata. Nu te slăbesc deoât după ce-am să-ţi arăt tot ce cred eu demn de văzut în munţii noştri. Trebuie să înveţi să cunoşti Rousillonul acesta al nostru şi să-i faci dreptate. Nici nu ştii câte minunăţii se ascund aici. Monumente feniciene, celtice, romane, arabe, bizantine, am să-ţi arăt totul, de-a fir-a-păr. Am să te duc pretutindeni, n-o să te cruţ de loc, am să-ţi arăt până şi ultima cărămidă.
Un acces de tuse îl sili să-şi întrerupă vorba. Am profitat de ocazie ca să-i spun că aş fi dezolat să-l deranjez într-un moment atât de important pentru familia sa. I-am spus că mi-ar fi de ajuns sfaturile lui preţioase în legătură cu excursiile pe oare urmează să le fac, şi că nu e neapărat necesar să se obosească pentru a mă însoţi.
— Ah! vorbeşti de căsătoria fiuluii meu, exclamă el, întrerupându-mă. O nimica toată. Va avea loc poimâine. O să te rog să iei parte la nunta care se va desfăşura de altfel în familie, căci mireasa e în doliu după o mătuşă pe care o moşteneşte. N-o să fie nici petrecere, nici dans. Păcat ai fi avut prilejul să le vezi dansând pe catalanele noastre. Sunt frumoase foc şi poate ţi-ar fi venit pofta să-l imiţi pe Alphonse. Vorba zicalei: O căsătorie aduce după sine alta. După nuntă, adică sâmbătă, sunt liber, şi-o să începem să batem coclaurile. O nuntă, în provincie, nu e decât o plictiseală în plus, mai ales pentru un parizian sătul de petreceri şi încă o nuntă fără dans! Îţi cer iertare! Totuşi, vei vedea o mireasă, o mireasă, o să vorbim noi pe urmă… Dar dumneaita eşti un om serios, nu mai ai ochi pentru femei. Am să-ţi arăt altceva mai interesant. Da, am să-ţi arăt altceva! Îţi rezerv o surpriză grozavă pentru mâine.
— Doamne! îi spusei, e greu să ai o comoară în casă fără ca oamenii să nu afle. Cred că ghicesc surpriza pe oare mi-o pregăteşti. Dar dacă e vorba de statuia dumitale, descrierea pe care mi-a făcut-o călăuza mea n-a avut darul decât să-mi aţâţe curiozitatea şi să-mi trezească dorinţa de-a o admira.
— Ah! ţi-a vorbit de idol, căci astfel au poreclit-o pe frumoasa mea Venus Tur dar nu vreau să mai rostesc un cuvânt. Mâine, la lumina zilei, o vei vedea cum trebuie, şi o să-mi spui dacă am sau nu dreptate s-o consider o capodoperă. Zău! Ai picat tocmai la timp. Sunt inscripţii pe care eu, biet ignorant, le explic în felul meu dar altfel le dezleagă un savant din Paris! O să râzi, poate, de interpretarea mea căci am făcut o dare de seamă eu, acesta care îţi vorbesc, bătrân anticar de provincie, m-am lansat. Vreau să ia foc presa. Dacă vrei s-o citeşti şi să faci unele îndreptări, aş putea spera. De pildă, sunt tare curios să ştiu cum vei traduce inscripţia de pe soclu: CAVE… Dar mi vreau încă să-ţi cer nimic! Pe mâine, pe mâine. Nici un cuvânt mai mult despre Venus.