Date despre autor si opera
Absolvent al Departamentului de Matematică și Informatică al Universității din Craiova, în 1979, primul absolvent al clasei sale, a obținut un doctorat în matematică de la Universitatea de Stat Moldova, la Kishinev, în 1997, și a continuat studiile post-doctorale la diverse universități americane: University of Texas, la Austin, University of Phoenix, Arizona State University, New Mexico State University, la Las Cruces, Los Alamos National Laboratory etc.
Florentin Smarandache, scriitor și cercetător știintific, dorea “lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice și prin experimente contradictorii; în special creație în contra-timp, contra-sens”.
În matematică, a introdus gradul de negație a unei axiome, sau teoreme, în geometrie (vezi geometriile Smarandache, care pot fi parțial euclidiene și parțial non-euclidiene.
A generalizat [1995] logica confuză, intuitivă, paraconsistentă, multi-valentă, dialetistă către „logica neutrosofică” (tot în Dicționarul de calcul al lui Denis Howe, Anglia) și, în mod similar, a generalizat setul fuzzy la setul neutrosofic (şi derivatele sale: „set paraconsistent, set intuiționalist”, „set dialetist”, „set paradoxist”, „set tautologic”).
“Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar impotriva unei societati inchise, Romania anilor 1980, unde intreaga cultura era manipulata de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic. Si-atunci am zis: hai sa facem literatura… fara a face literatura! Sa scriem… fara sa scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei pasari’, de pilda, reprezenta un “poem natural”, care nu mai era nevoie sa-l scrii, fiind mai palpabil si perceptibil decat niste semne asternute pe hartie, care, in fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat, rezultat printr-o traducere de catre observant a observatului, iar orice traducere falsifica intr-o anumita masura. ‘Masinile uruind pe strazi’ era un “poem citadin”, ‘taranii cosand’ un “poem semanatorist”, ‘visul cu ochi deschisi’ un “poem suprarealist”, ‘vorbirea in dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversatia in chineza pentru un necunoscator al acestei limbi’ un “poem lettrist”, ‘discutiile alternante ale calatorilor, intr-o gara, pe diverse teme’ un “poem postmodernist” (inter-textualism). O clasificare pe verticala? “Poem vizual”, “poem sonor”, “poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.
Alta clasificare in diagonala: “poem fenomen (al naturii)”, “poem stare sufleteasca”, “poem obiect/lucru”. In pictura, sculptura analog – toate existau in natura, de-a gata. Deci, un protest mut am facut!
Mai tarziu, m-am bazat pe contradictii. De ce? Pentru ca traiam in acea societate o viata dubla: una oficiala – propagata de sistemul politic, si alta reala. In mass-media se promulga ca ‘viata noastra era minunata’, dar in realitate ‘viata noastra era mizerabila’. Paradoxul in floare! Si atunci am luat creatia in deriziune, in sens invers, sincretic. Astfel s-a nascut paradoxismul. Bancurile populare, la mare voga in ‘Epoca’ Ceausescu, ca o respiratie intelectuala, au fost surse de inspiratie superbe.
“Non”-ul si “Anti”-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un caracter creativ, nicidecum nihilist (C. M. Popa). Trecerea de la paradoxuri la paradoxism a descris-o foarte documentat Titu Popescu intr-o carte clasica asupra miscarii: “Estetica paradoxismului” (1994). Pe cand I. Soare, I. Rotaru, M. Barbu, G. Niculescu au studiat paradoxismul in opera mea literara. N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu ca este "in raspar".
Nu am avut un premergator care sa ma fi influentat, ci m-am inspirat din situatia pe dos care exista in tara. Am pornit din politic, social, si treptat am ajuns la literatura, arta, filozofie, chiar stiinta.(wikipedia)
De amorul artei
Notaţii spontane, transcrise de pe caiete vechi de acum 20 de ani, când porneam spre poezie cu pasiune timidă ca spre o femeie inaccesibilă. Sintagme, butade, adnotări, locuţiuni (substantivale, verbale, adjectivale etc.), clişee idiomatice, construcţii regionale, arhaice, idei/gânduri răzleţe, cugetări scurte, şabloane de limbă, zicături, afurisenii – în majoritate culese din folclor, altele extrase din lecturi diverse. Ordinea: fără ordine!
Căutam metafora care să-nflorească în poezie, şi scrisul plastic, sculptural, idea tridimensională.
Purtam veşnic în buzunar o hârtie împăturită şi-o mină de pix ca să nu-mi scape nici o idee, oricât de subţire, ori vreo şuetă, străfulgerând prin minte.
Aşa am compus primele poeme publicate în volumul „Formule pentru spirit" (1981), fiindcă ele urmau nişte algoritmi de creaţie. Şi-aş fi putut să scriu, în acest fel, la infinit! Dar simţeam nevoia să fiu într-o permanentă schimbare. De la literatura cu metafore frumoase, plesnind ca nişte ghiocei sub pojghiţa de zăpadă, la literatura experimentală şi avangarda cu program, la studii statistice în lirică, ori la definirea unor specii noi lirice (distihul paradoxist, distihul tautologic, distihul dual etc.), apoi piese de teatru combinaţionale, ori proze multistilistice.
Autorul.
În doi timpi şi trei mişcări – afurisisme
Asasi pe dincolo.
Haideţi să vă introduc în Laboratorul meu de Creaţie, laborator care în realitate nu există. Este doar virtual. Realitatea din imaginaţie.
Am început relativ târziu să scriu versuri, după o încercare nereuşită pe când eram în clasa a doua la Şcoala din Bălceşti, şi o aveam învăţătoare pe D-na Mişcoci Elena. Atunci, apăreau careuri de rebus în revista pentru copii „Luminiţa", editată la Bucureşti. Şi-am trimis şi eu o grilă-răspuns completată corect, şi tare m-am mirat când am primit o felicitare din partea redacţiei! Pe urmă, ce mi-am zis, hai să le trimit şi o poezie, despre elevii silitori etcaetera. Am pus-o în plic, şi după-aceea am arătat-o Doamnei. Din clasa întâi mă remarcasem la matematică, prin rapiditatea calculelor şi prin inventivitate. Stăteam în prima bancă fiindcă eram mic, şi mama o rugase pe învăţătoare să mă pună acolo. Mai târziu, mă auto-mutasem în spate, ca să mai discut, să mă joc şi să nu mă vadă învăţătoarea. Stăteam cu amicul Diculescu (Costică), Victor îi zicea Nagâţ. Costică provenea dintr-o familie numeroasă, taică-său făcuse cu prima nevastă şase copii, iar cu a doua încă trei – dintre care Costică era cel mai mare. Lângă Chesa, vecin de casă, şi marele fotbalist al clasei. El mă băga pe mine la meci în echipă, fundaş dreapta, eu îi arătam la matematică – îl lăsam să copieze la lucrări, dar şi tema pentru acasă. Mai era în faţă Oţet, în stânga Liţoiu, în fundul clasei Săbău, cel mai vlăjgan şi de temut din clasă. Fete erau cam jumătate, şi unele frumoaseee. Mihaela
Florentin Smarandache strălucea, fiica lui Nea Pinelu, funcţionar la CEC în comună, şi toţi băieţeii muream după ea! (Mai târziu, săraca, avea să moară în mijlocul vieţii, la 43 de ani, de cancer la piele, pe care-l contractase într-o vară la mare, deşi bărbatul ei, care-o însoţise în concediu, nu păţise nimic, lăsând un copil de vreo nouă anişori, Alin, orfan.) Când Mihaela îmi zâmbea vreodată, eram două zile la rând fericit!
Dacă „tovarăşa" se-ntâmpla să plece undeva, punea pe unul dintre noi să întocmească listă cu cei care nu stau la locurile lor sau fac gălăgie. Ei, bine, pe mine mă scriau „Zmarandache", şi-atunci făceam pe necunoscătorul că nu sunt eu acela: pe mine nu mă cheamă cu „Z". Întotdeauna aritmetica îmi părea un fel de educaţie fizică, deoarece nu învăţam nimic. Înţelegeam totul din clasă, şi mă chiar miram că avem manuale. La ce mai erau necesare când profesorul explica exact?
Şi, revenind la prima-mi poezioară, Doamna Mişcoci mi-a spus că nu e bună, că eu am aptitudini pentru partea ştiinţifică. Versificaţia şi cuvintele încrucişate să le las baltă! Drept e că nu prea aveam tragere de inimă la limba română, aşterneam pe hârtie creaţii puerile fiindcă ni se cereau la compunere sau gramatică. De rebus, totuşi, nu m-am putut lăsa – ca unul care nu se poate opri de fumat! Simţeam o anumită dulceaţă în „şmecheriile" acelea cu litere: permutate, încorsetate prin pătrăţele sau dreptunghiuri ca la şah, cu mistere şi forţe ascunse de atracţie. La liceu am ajuns chiar redactor al revistei „Năzuinţe", răspunzând de rubrica enigmistică.
Odată, la muzică, m-a pus pe mine să dirijez clasa. (Eu eram silitor la carte, dar foarte sfios.) Să ies în faţă. Şi dădeam eu
^^^^^^^^ În doi timpi şi trei mişcări – afurisisme mecanic din mâini, cu câte două degete, arătător şi mijlociu, lipite strâns. Timid. Şi-mi venea să mă duc la veceu, dar mi-era ruşine ca să spun. Şi-atunci am făcut pe mine. Îmi curgea ţuroiul pe picior. Tocmai suna de recreaţie, iar Doamna m-a trimis afară. Câteva săptămâni mai târziu un alt coleg, Nistor, îmi repeta gestul!
Ţin minte la abecedar, în clasa întâi, citeam o lecţie „Mama lui Florin", şi mustăceam eu. Învăţam litera „Z", şi silabiseam «mama lui Florin este muncitoare la uzină», cum ne educau pe atunci. În carte era o poză frumoasă, cu fulgi mari de zăpadă, care-mi plăcea, şi-mi trezea ceva nostalgie, visare. Tata nu se ocupa niciodată de mine. Decât, într-o zi, a capturat nişte brabeţi, cu ligheanul în curte, presăra iarna boabe de porumb sub el, şi-l ţinea întredeschis, rezemat de-un băţ legat cu sfoară. Apoi a înnodat brabeţii de picioare, vreo zece, cu aţă, şi îi zvârlea să zboare prin bucătărie. De se-mpleticeau între ei, cădeau, se zbăteau din aripi, ca un adevărat circ. Mă-ntorceam de la şcoală seara, cu ghiozdanu-n spate, şi tata mă-ntâlni la monument în centru şi-mi zise:
— Florine, prinsăi nişte brabeţi, şi-i băgai în cufărul de mălai. Să vezi când le dai drumul să zboare prin casă. El avea grijă de pahar. Niciodată n-a ştiut ce şcoli am urmat, pe unde erau, niciodată n-a venit să mă vadă.
