Într-o noapte, pe valea Rinului, am întâlnit o fiinţă fantastică.
Mai fusesem odată pe acolo, însă cu trenul, într-o toamnă urâtă, la începutul războiului şi n-am văzut decât convoaie de şlepuri, negre, strecurându-se pe sub neguri. Atunci mi-am propus să mă întorc într-un timp mai prielnic şi pe o vreme mai frumoasă, aşa cum am avut norocul să fie de data aceasta, când nimic nu m-a nemulţumit din partea cerului, senin ziua şi noaptea.
La fel mi-am dorit să mă pot întoarce o dată în insulele Faeroe, şi în Islanda, unde orbecăisem săptămâni în şir prin ceţuri, în noaptea nordică de decembrie, fără să văd măcar o singură dată soarele. La geografie e imposibil să ajungi în linie dreaptă.
De trei luni stau cu hârtia albă deoparte, privind-o pieziş, aproape cu teamă, neştiind cum şi de unde aş putea începe, întâmplarea de pe valea Rinului e greu să fie povestită fără riscuri, mai ales că s-a repetat, în forme decurgând una din alta, întâi la Londra, în St. James's Parck, un loc plin de lume, apoi la Madrid, într-o sâmbătă seara când mergeam pe Caile de Alcală spre Cibeles, iar în faţă, pe cerul cum nu poate fi altul mai emailaj şi mai albastru, luna nouă a apărut în axul străzii, ca o podoabă a oraşului, strălucitoare şi fascinantă…
Când m-am oprit pe Rin, la Trechtinghenser, dincolo de zona industrială pe care o străbătusem peste ziuă, grăbit şi în panică, temându-mă că în orice clipă aş putea să mă înăbuş, eram abia în a zecea zi de călătorie; n-ar fi trebuit să mă simt obosit, dar adevărul este că de la Bucureşti mersesem aproape încontinuu, cu lungi abateri, într-un fel de nesaţ geografic, însetat de spaţiu, dornic să-l străbat şi să-l pun la socoteală, chiar dacă unele locuri nu meritau osteneala de a ajunge la ele. Nu mă opream decât noaptea şi de multe ori plecam înainte de a se face dimineaţă.
Niciodată n-am rămas două seri în acelaşi loc ca să-mi îngădui o zi de odihnă între două etape.
Întâlnisem Rinul spre prânz, la Manheim, după ce venisem pe Neckar, de la Heidelberg. Sunt denumiri trecute pe hartă şi păstrate în memorie dintr-o vreme care fără ele ar fi fost cu totul uitată. Dar ca să merg pe Neckarul meu, a trebuit să caut o şosea secundară, ignorată de toată lumea, fiindcă toţi preferă autostrada. La o răspântie prăfuită, unde mă gândeam să renunţ, o doamnă, care în sfârşit m-a înţeles foarte bine, mi-a arătat pe unde se merge de-a lungul apei, fără să se mire, ca toţi ceilalţi, de intenţia mea inexplicabilă.
Am înţeles repede că aveau dreptate să nu mă încurajeze; şoseaua atât de mult căutată nu duce prin locuri frumoase şi nici Neckarul nu se vede decât în treacăt, în locuri unde nu poţi să poposeşti în linişte, cu ochii pe apă. Mi-am pus atunci speranţa în Rin, care-i şi mai sonor în amintirile mele. Dar nici Rinul n-am putut decât să-l zăresc, în câteva rânduri, cu teama că ascunde o dezamăgire. într-adevăr, când m-am oprit într-un loc şi l-am contemplat avid, aproape implorând natura să se salveze, n-am descoperit decât o apă neînsufleţită, cu malurile de mâl, urâte, despuiate de orice legendă. Am înţeles că trebuia să caut Rinul în altă parte; m-am decis să ajung acolo cât mai degrabă.
Prin Meinz am trecut într-o stare de spirit care mă făcea nereceptiv şi duşmănos faţă de orice urbanistică. Din miile de oraşe câte sunt în lume, nimeni nu visează. să le vadă pe toate.
Am vrut totuşi să vizitez măcar catedrala, deşi era îmbrăcată în schele; aş fi avut un reper al traiectoriei mele. Am mers mult, cu ochii după un loc de parcare, simţind furnicături pe şira spinării. Când în sfârşit am ajuns într-o stradă unde puteam să staţionez, eram prea departe. Mi-am dat osteneala, am vrut să mă întorc cu piciorul, ceea ce pentru mine este totdeauna o plăcere, cu condiţia să am destul timp înainte. După aproape o oră de mers, am zărit schelăria catedralei, dar era încă atât de departe că am făcut calea întoarsă, acum luând drumul pe cheiul Rinului, drept compensaţie. Apa începea să se albăstrească de înserare.
Un automobilist cu un „Volkswagen” s-a oferit să mă piloteze spre Koblenz, şi, bineînţeles, m-a scos în autostrada. Mi-am zis că aici, unde Rinul intră între înălţimi limitative, e imposibil să nu existe o şosea adunată pe marginea apei, cea mai firească, a primilor oameni din istorie care au străbătut locurile.
Deşi se apropia seara şi nu aveam timp pentru aventură, m-am răzvrătit împotriva rutinei şi am evadat de pe autostradă la prima ieşire. A fost o inspiraţie bună, iar aventura m-a dus de-a dreptul la malul Rinului. Dar am avut să trec prin sate puse între mine şi apă, şi-apoi printr-o localitate mai mare, Bingen, aglomerată, zgomotoasă, unde era cât pe ce să poposesc, obosit şi fără încredere în ce mai putea să urmeze. Am mers înainte numai din apatie, incapabil să apăs pe frâna maşinii. O jumătate de oră mai târziu m-am oprit brusc, surprins de apariţia unui hotel singuratic… Ceva mai departe era şi satul Trechtinghausen, unde a început aventura; era şi un cimitir, cu o capelă, ceva mai în urmă, între Rin şi calea ferată, apoi un camping aproape pustiu, iar deasupra, pe înălţimi, un castel, Rheinstein, unde, cu două sute de ani înainte, aş fi putut să fiu oaspete, dacă mi-aş fi bătut capul să plac gazdelor.
La hotelul care m-a atras dintr-odată, fiind mai vecin cu cimitirul şi cu singurătatea decât cu satul, m-am găzduit confortabil, cu multă bunăvoinţă din partea patronului, foarte doritor de oaspeţi, mai ales că în afară de mine nu părea să aibă şi pe altul.
