Într-o dimineaţă, la începutul lui februarie, Chiaş-Ilie urcă scările greoi, la uşa ei.
— Duducuţă, spuse, cu capul plecat, a murit câinele, astă-noapte!
Cuţăbuş murise, de bătrâneţe şi de ger, în coteţul lui de lângă poartă. Manuela îşi lăsă bărbia în piept şi nu avu puterea să zică nimic.
Peste câteva zile văzu de la fereastră cum o scoteau pe Madam Georgeta din staul. Soarele îşi găsise loc printre nori; streşinile picurau. Chiaş-Ilie ţinea vaca de funie şi un om străin îi dădea ocol, cercetând-o din fiecare parte, atent. Madam Georgeta îmbătrânise; i se vedeau coastele şi burta îi atârna, moale, dedesubt. Numai capul îi rămăsese la fel, cafeniu, cu o stea albă în frunte, cu botul mare, negru, umed şi cu ochii languroşi.
După un timp se miră că n-o mai auzea dimineaţa, mugind.
— Unde-i Madam Georgeta? o întrebă pe Majeni.
— Am dat-o, răspunse ea.
Manuela îşi lăsă capul în jos. Ar fi trebuit s-o întrebe şi pe ea. Madam Georgeta fusese a ei. Oftă.
— Cui?
— Nu ştiu; moş Ilie s-a tocmit.
După-masă îl văzu din fereastră pe Chiaş-Ilie, căutându-şi de lucru pe la magazii. Deschise fereastra şi îl strigă. Moşul veni încet, lipăind cu opincile prin lapoviţă. Zăpada se topea repede: dinspre câmp vântul se abătu cu o adiere călduţă.
— Chiaş-Ilie, îl întrebă, cine era omul care a luat-o pe Madam Georgeta?
— Roşu-casapu, duducuţă!
— Ediţia 1971:
La începutul lui ianuarie, o dădură pe madam Georgeta.
La începutul lui februarie, muri câinele.
Din cald, afectiv şi vesel, stilul devine rece, aspru, apatic.
Depersonalizarea scriiturii e accentuată şi de modificările suferite de numele unor personaje. De pildă, „Majeni” (din „Mama Jeni”) a devenit în ediţia din 1971, neinspirat, „Stăpâna”, „Buniţa Anuţ” a devenit, simplu, „Bunica”, „Babirina” (din „baba Irina”) e „Baba”, iar Cuţăbuş e doar „câinele”.
Ultimele două capitole din prima ediţie au dispărut pur şi simplu cu totul în noua versiune, lăsând cititorul cu senzaţia că „lipseşte ceva”, că personajele nu şi-au împlinit destinul hărăzit de autor de la bun început.
Una peste alta, pentru amatorii de statistică, apreciez că ediţia din 1971 este cu 120-150 de pagini mai scurtă decât ediţia princeps.
Desigur, şi varianta revăzută din 1971 are însemnătatea ei, şi poate nu numai ca document literar, ca dovadă că ediţiile de după 1989 (Editura Arta Grafica, 1993, şi Jurnalul Naţional – BPT, 2011) au preferat-o, din păcate, dar eu am acum plăcerea să vă prezint varianta originală, cu savoarea ei interbelică (chiar dacă romanul a apărut practic în 1943) şi juvenilă, mult mai reprezentativă pentru literatura acelei epoci decât versiunea „de maturitate”, fără „stridenţe, exagerări şi naivităţi”, cum a scris cineva despre ediţia princeps. Dar şi fără final, aş adăuga eu, tăiat parcă din raţiuni de economie a hârtiei. Eu am citit oarecum în paralel cele două versiuni şi o prefer pe prima.
Observaţii:
Am lăsat neschimbate forme învechite precum „nicăiri”, „de asemeni”, „neturburat”, „tristeţă”, „duminecă”, „peisagiu”, „fuselaj” etc., operând doar acele modificări care se fac de obicei în asemenea cazuri:
— Am eliminat „u” final din cuvinte precum „voiu”, „obiceiu”, „tramvaiu”, „graiu”, „noroiu”, „vechiu” etc.
— Am corectat forme învechite precum „dela” în loc de „de la”; „de loc” în loc de „deloc”, „aşa dar” în loc de „aşadar”, „degrabă” în loc de „de grabă” etc.
— Am înlocuit „s” cu „z” în cuvinte ca „vitesă”, „sgomot”, „sbor” etc.
Cosimo.
I.
La sfârşitul lui februarie căzuse în munţi avionul care deschidea linia aeriană între Bucureşti şi Cluj. Cele trei sicrie grele de stejar sculptat erau aşezate pe un mare catafalc, în Biserica Albă. Mulţimea care se perindase prin faţa lor din zorii zilei până după-amiază, lăsase pe lespezi, într-o dâră cenuşie, umezeala noroioasă a trotuarelor murdare.
„Dacă n-ar fi venit atâta lume, ar fi fost mai solemn”, se gândi Manuela, privind de la intrare, sicriele.
Nu cunoştea numele victimelor, afară de al pilotului, căpitanul Jitaru; anunţul lui mortuar îl văzuse întâmplător de dimineaţă, în ziare. Ceilalţi doi, mecanicul şi telegrafistul, îl încadrau, anonimi, pe două planuri mai joase ale catafalcului, poate dintr-o cerinţă estetică, poate pentru perpetuarea ierarhiei. La sfârşit, ochii Manuelei se fixară pe florile mov care împodobeau sicriul din mijloc, nişte flori cu multe petale mărunte, frizate, ca nişte crizanteme minuscule, ciudate şi prin formă, şi prin culoarea lor nenaturală. Fiindcă pe negrul catafalcului făceau un efect uluitor, plecă regretând că nu-şi putea prinde una, ca să facă acelaşi efect pe haina ei neagră.
Era prima zi din martie, caldă totuşi sub cerul fumuriu care bura. În faţa Ateneului, ţigăncile vindeau primii ghiocei. Fata îşi împodobi haina cu aceste flori modeste şi se îndreptă nemulţumită spre facultate.
Îşi dăduse cu indiferenţă ultimele examene ale sesiunii şi fiindcă petrecerile de iarnă erau sfârşite, se găsea fără rost în Bucureşti. Simţea că primăvara nu va fi sezonul ei. Pe sălile facultăţii apăruseră afişe mari, albastre, care îndemnau tinerimea să se înscrie la pilotaj. Doar cu câteva zile mai înainte, un italian, marchizul de Pinedo, zburase pe deasupra Atlanticului de Sud, de la Dakar, la Pernambuko; acum ziarele îi urmăreau drumul spre Buenos-Aires. Prăbuşirea căpitanului Jitaru şi a echipajului său nu temperase entuziasmul niciunuia din colegii Manuelei, înscrişi la pilotaj. Şcoala îşi începuse cursurile, două ore pe zi, după-amiaza, într-unul din amfiteatrele facultăţii de ştiinţe. Ea nu intrase niciodată acolo, cu o ostilitate explicabilă, fiindcă acum şcoala preocupa pe toţi şi de ea nu se mai preocupa aproape nimeni.
Ajungând, străbătu sălile, înciudată, neîntâlnind decât priviri absente. Numai afişele albastre de pe pereţi o priveau, şi pe acelea le-ar fi rupt dacă i s-ar fi îngăduit. Ea ştia zborul în altfel de cum voiau să spună afişele; pe izlazul unde se jucase în copilărie se făcuse aerodrom şi dimineţile îi fuseseră chinuite de huruitul motoarelor. Îl avea încă în urechi – şi acum parcă se întărise, obsedant, un amestec de oboseală şi de spaimă, legând cu un fir subţire impresiile acestei după-amiezi: sicriele aviatorilor, fotografia lui De Pinedo din ziarele desfăcute la ferestrele debitelor, afişele albastre, tinerii care se îndreptau grăbiţi spre amfiteatru.
Trebuise poate să se întâmple aşa, să se lege acest lung fir, numai pentru ca Manuela să dea peste omul acela.
După câteva ocoluri deznădăjduitor de fără rost, ea se pomeni în faţa amfiteatrului. Când deschise uşa pe ferestrele mari se vedeau jos în stradă aprinzându-se primele lumini. Marea încăpere rămăsese în penumbră. O linişte grea cădea din plafon peste capetele celor de faţă. Manuela îi văzu pe toţi în picioare, tăcuţi, cu privirile plecate, semănând ciudat de bine unul cu altul şi toţi la un loc cu omul de la catedră. Acesta era Vladimir Antal şi ochii Manuelei se opriră o clipă, miraţi, la el. Pe urmă privirea ei se îndreptă cercetătoare în jur, dar mirarea îi rămase în ochi, până la sfârşit.
Un timp nimeni nu se mişcă. Înfundat, se auzea de afară zgomotul oraşului; părea că vine de foarte departe, neizbutind să turbure tăcerea acestei mari încăperi încremenite. Manuela îşi închipui că momentul de tăcere îl păstrau pentru cei trei aviatori căzuţi şi găsi sâcâitor de banală această ceremonie tipică.
După câteva clipe, fără să li se facă semn, ca şi când ar fi fost legaţi printr-un fir comun de gânduri şi de simţăminte, elevii se aşezară. Erau vreo 30-40 de băieţi, strânşi în primele bănci. Printre ei se amestecau câteva fete, pe care numai părul le făcea să nu se piardă. Manuela îşi căută loc şi se aşeză singură în fund, temându-se parcă să stea lângă cineva, ca să nu se contopească astfel în masa lor. În aceeaşi clipă se aprinseră luminile, risipind o altă atmosferă în amfiteatru. Profesorul rămase în picioare, liniştit cu faţa senină, căutându-şi elevii pe rând, cu o privire luminată de un foarte mic zâmbet.
