PARTEA ÎNTÂI.
Miltiade venise în oraşul acesta de la Dunăre în anul când în Apus avea să izbucnească al doilea război mondial, devenit curând mult mai mondial decât cel numit aşa prima dată.
Unii îşi mai amintesc, poate, că în timpul când politica hitleristă încercuia ţările balcanice, intenţionând pentru început să-şi facă o bază, de unde să atace regatul rămas din vechea Eladă, ca să vină în ajutorul lui Mussolini, al cărui război stârnea nu numai revolta, ci şi râsul lumii, un maior neamţ fu împuşcat la Bucureşti, în faţa hotelului Ambasador, ziua-n amiaza mare. Făptaşul era grec, şi gestul lui putea să însemne un protest împotriva agresiunii prevăzute de toată lumea.
Îndată ziarele începură să urle, aţâţând ura şi aruncând ameninţări asupra grecilor din ţară 5 cei mai înţelepţi sau mai fricoşi dintre aceştia se temură că vor avea de împărţit soarta evreilor şi căutară să-şi pună la adăpost, dacă nu pielea, cel puţin averile.
Datorită acestei împrejurări venise în oraş Miltiade, adus de bătrânul Iacob Vanvacas, proprietarul ţesătoriilor de pe vadul Pietrii aici, vaduri se numesc toate străzile care coboară la Dunăre.
Noul venit, desigur cunoştinţă mai veche a proprietarului, nu era singur: avea doi însoţitori, un inginer textilist, Stan Damian, şi un fost gazetar, pare-se, Stătescu, pe care peste câteva zile nu-i mai văzu nimeni. Toţi trei deveniră stăpânii fabricii fără să scoată din buzunar o lescaie; Vanvacas le plătise trenul, le plătea mâncarea la restaurant, cafeaua şi băutura, plăti şi taxele de vânzare, şi avocatul în sfârşit, pe el îl priviră toate cheltuielile. în schimb, primi o scrisoare prin care cei trei asociaţi îşi luau obligaţia să-i restituie fabrica la cerere, iar până atunci să-i verse patruzeci la sută din beneficii, semnatarilor, pentru osteneala lor, rămânându-le câte douăzeci la sută fiecăruia.
Oamenii erau abia la începutul carierei; curând mai dobândiră, cam în acelaşi fel, două ţesătorii la Bucureşti, apoi o mare fabrică de postav la Timişoara, şi pe toate la un loc le numiră „Ţesătoriile Române Unite”, firmă care inspira destulă încredere. în vreme ce unul din asociaţi se stabilea la Timişoara, iar al doilea în Capitală, la sediul central al întreprinderii, Miltiade rămase aici, asumându-şi conducerea fabricii.
De unde venea el nu se află niciodată bine – şi nici Vanvacas, dacă ştia mai multe, nu se grăbi să sature curiozitatea lumii. Unii spuneau că avusese o societate de navigaţie în Argentina şi că fusese expulzat, fiind amestecat într-un complot împotriva preşedintelui, dar că îşi salvase averea, având-o la Londra, în lire. După alţii, venea din Congo belgian, unde câştigase bani cu nu ştiu ce concesiune…
Adevărul este că fusese şi în Congo, şi în Argentina, şi-n alte părţi ale lumii, ceea ce nu-1 împiedica să aibă familie în România.
Aceste călătorii cu scopuri neclare nu-i aduseseră altceva decât un trofeu de tenis la Cannes, în 1936, iar în 1937 un campionat de schi la Garmischpartenkirchen. Era, pare-se, un sportiv, dar din sport nu putuse să facă parale; avea de gând să le facă abia acuma.
Puţin grec şi el, după unul din bunici (ceea ce atrăsese îndată simpatia lui Vanvacas şi reprezenta, de fapt, pentru acesta, singura garanţie), puţin italian, după o străbunică, puţin austriac, după mamă, puţin francez, după nevastă (dacă se admite) – Miltiade mai era şi român, cât rămâne. Şi rămânea destul, dat fiind că avea cetăţenia română.
El readucea, aici, în portul unde de zece ani prea rar mai anco rau vapoare străine, acea vrajă a omului care a colindat lumea. Avea patruzeci de ani la venire, nici un fir de păr alb în părul negru, des şi aspru, fără nici un început de pleşuvie, se ţinea drept, deşi era înalt de statură, şi se mişca sprinten, cu o agerime care lipseşte adesea unora mult mai tineri.
Singurele semne mai aspre pe care i le lăsaseră anii erau cutele de pe frunte, fioroase, ca urma unor repetate încercări de scalpare, şi două cute „amare” în colţurile gurii; nu părea însă un om sensibil la amărăciune – socotea dulce şi viaţa, şi lumea, iar trăsăturile dure îi dădeau o expresie straşnic de vie.
Având o mare pricepere şi îngrijire în alegerea costumului, a cravatei şi gulerului, o perfectă ştiinţă a purtării îri societate, vorbind cu dezinvoltură câteva limbi străine, puţind să răspundă (sumar şi aproximativ) la orice întrebare, din orice domeniu, ştiind să zâmbească, să râdă şi să se încrunte la nevoie, iar pe deasupra nelipsindu-i darul să placă femeilor, se înţelege îndată ce uşor îi era drumul în lume.
Ţesătoria lui Iacob Vanvacas mersese greu în ultima vreme; de altfel, oraşul nu avea specificul potrivit industriilor textile. în aparenţă, asociaţii nu făcuseră o afacere bună. Prin meritul lui Miltiade, fabrica în curând deveni foarte prosperă. Anumite relaţii cu un general de la Ministerul înzestrării Armatei îi aduseră importante comezi militare. Prin acelaşi minister, veniră din Germania noi maşini şi războaie, din Italia celofibră cu sutele de tone – şi comenzile se înmulţiră…
Nu ştia nimeni, la sfârşitul războiului, cât agonisise Miltiade şi în ce băgase banii, dar e sigur că făcuse avere. Spre mirarea tuturora, îndată după Eliberare, îl pofti pe Iacob Vanvacas să-şi ia fabrica în primire. Se miră chiar şi proprietarul mai mult decât restul lumii.
Abia după patru ani, când se făcu naţionalizarea, îşi dădură seama unii, câţi îl mai ţineau minte, că socotelile lui fuseseră mai iscusite decât ale celor care aşteptaseră neştiutori să le fugă pământul de sub picioare: decât o fabrică, mai bine bijuterii, pietre şi cocoşei de aur. Totuşi, deşi despovărat de primejdioasa industrie, Miltiade nu părăsi oraşul decât în 1947, după stabilizare, şi până atunci duse o viaţă cunoscută de prea puţini oameni, îmbrăcând haina tăcerii şi a modestiei.
Se anunţau vremuri din ce în ce mai grele, se schimbau vechile stări de lucruri, armatorii, negustorii mari se împuţinau la număr, şi cei rămaşi stăteau cu urechile ciulite, ca iepurii pe marginea pădurii. Dar lui Miltiade îi priiau pesemne împrejurările; era obişnuit cu furtuna.
