PARTEA ÎNTÂI.
NEGRUL.
Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câţiva ani după primul război mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenuşiu, una din trăsurile acelea de moşier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de ţară.
Plecată îndată după prânz, către ora patru, trăsura ajungea în Telega, ultimul sat înaintea schelelor. În fund, sub coviltir, şedea el; se numea Lipănescu. În dreapta, nevastă-sa; se numea Anghelina. Amândoi erau îmbrăcaţi în halate albe. Motoacă, sosit de dimineaţă în întâmpinarea lor, şedea pe capră lângă vizitiu.
Înainte de a trece podul peste pârâul Telegii, trăsura merse o bucată de loc în lungul bulevardului sătesc. În faţă, se vedeau pavilioanele băilor care înconjurau o veche gură de salină. Câţiva orăşeni în vilegiatură se plimbau agale; bărbaţii purtau haine albe, largi, şi pălării de paie; chipurile femeilor erau ascunse sub voalete şi sub umbreluţe de soare.
— Nu dau năvală boierii la băi! zise Motoacă, întorcându-se şi băgându-şi capul sub coviltir. Mai ţii minte, coane Enăchiţă, ce era înainte de război?
Lipănescu mormăi ceva, sub batista desfăcută pe obraz că să se apere de praf. Familiaritatea lui Motoacă îl nemulţumea.
— Nu zău, coane Enăchiţă, că tare era frumos! Se adunau la boieri şi la cocoane, că nu mai încăpeau pe bulevard; parc-ar fi fost mereu zi de târg. Mai ţii minte când se făcea bal, la Sfântu Ilie? Am tras odată cinci pocnituri de după gard. S-au speriat cocoanele!
— Vezi mai bine de drum! porunci Lipănescu, iritat şi pe de altă parte neîncrezător în vizitiu. Nătărăul ăla de lângă tine poate să ne răstoarne.
Trăsura cotise la dreapta, spre pod, şi caii se smuceau în ham, neliniştiţi.
Câţiva copii de pe malul gârlei începură să strige:
— Dă cu biciu dinapoi! Dă cu biciu dinapoi!
Vizitiul aşteptă să treacă podul, apoi se aplecă în lături şi arse câteva bice în spatele coviltirului. Doi copii desculţi îşi dădură drumul de pe osie. Ca să se răzbune, începură să arunce cu pietre. Îndată însă trăsura dispăru la cotul drumului.
Motoacă rămase tăcut. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, subţirel, oacheş, cu o faţă blândă pe care o înăspreau puţin sprâncenele prea negre şi prea bine desenate. Purta cu oarecare îngrijire un costum de haine negre, orăşeneşti, altminteri ponosit. În cap avea o şapcă de stofă cenuşie, cadrilată, cu cozorocul cam slinos aplecat ştrengăreşte pe o sprânceană. Nu semăna nici a ţăran, dar nici a orăşean, nici a lucrător, dar, nici a funcţionar. După înfăţişare era peste putinţă să-i bănuieşti meseria.
— Coane Enăchiţă, acu ţineţi-vă bine!
Trăsura începu să hurduce. Îndată ce cotise şi ieşise din sat, apucând dealul din faţă pieziş, în drumul ei se iviseră făgaşe adânci, şerpuite, frământate, haotice. Pe-alocuri, apa venită din deal spălase pietrişul şi dezgolise rădăcini duşmănoase. După ce le treceau icnind, roţile trăsurii scrâşneau, alunecând cu şinele de fier pe câte un bolovan crescut parcă din miezul pământului.
Lipănescu îşi înţepeni picioarele în podea. Mişcările trăsurii îl izbeau de umărul Anghelinei. Cu gândul la prăvălia lăsată fără supraveghere, cu un semn de grijă între sprâncene, femeia nici nu simţea greutăţile drumului.
Un timp nu vorbi nimeni. Se auzeau numai scrâşnetul roţilor, pocnetul biciului şi răsuflarea cailor. Copacii se îndeseau, încărcaţi de umbră, de o parte şi de alta a drumului; rădăcinile lor, dezgolite, încolăcite, alcătuiau piedici din ce în ce mai nemernice. Când trăsura ajunse la creastă, întunericul emis de pădure era atât de dens, încât parcă se înnoptase. Pe-alocuri, însă, printre copaci, în stânga, se vedea valea Telegii, plină de lumină. Doar jos căzuse o fâşie de întuneric, în albia căreia acoperişurile caselor sclipeau, răsfrângând razele roşietice ale soarelui pe cale să apună. Mai departe, pe celelalte creste împădurite, pustii şi pline de sălbăticie, vârfurile copacilor păreau aurite.
În schimb, din dreapta drumului nu răzbea nici o urmă de lumină. Nu se putea bănui ce-i dincolo de copaci, cât de adâncă şi de întinsă este valea. Lipănescu privi în jur cu un început de teamă, cu un fel de gheaţă în suflet. Trăsura îi ducea mai departe, în aceeaşi legănare ruptă, care îl izbea de umărul Anghelinei. La un hop mai adânc se pomeniră întorşi unul către altul. El văzu semnul de nelinişte dintre sprâncenele nevestei. Ar fi vrut ca drumul s-o încânte, dar acum îşi dădea seama că nu era cu putinţă.
— Ei? o întrebă, fără curaj.
— Mi-e de Lazăr!
El se încruntă.
— Ce-i cu Lazăr?
— Să nu fure la casă!
Altă smucitură a trăsurii îi întoarse la locurile lor, şi convorbirea se opri aici.
Lipănescu se aplecă în stânga, îşi scoase capul pe sub coviltir. Deşi nu făcea prima oară drumul, îi era peste putinţă să-l recunoască. Afară de sălbăticia lui uniformă, nu găsea nici un semn de care să-şi aducă aminte, o răspântie, un luminiş, o troiţă, un canton, o urmă omenească. Numai pustietate tot mai alarmantă.
