La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.
Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.
M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.
La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.
Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.
Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.
