ntâmplările pline de tâlcuri, şi numai în aparenţă ciudate, care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat – o rezervă pentru cazurile grave.
Afară burniţa, ploaie măruntă şi rece, gata să se prefacă în zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neaşteptate, fiindcă la prânz vremea fusese încă frumoasă. în cameră însă adia blând caloriferul, şi micul bolnav, cu ochii închişi, cu fruntea îmbrobonată, îl simţea ca pe un întârziat zefir văratic. O clipă se şi duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul Dâmboviţei, mai sus de Ciurel, pe care le cunoştea colţişor cu colţişor, deoarece de pe la şase ani le tot explorase, la fel de temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei… Atât că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala potrivită pentru a da drumul imaginaţiei. în locul mirosului de salcie înverzită şi al miresmelor de pe câmp se simţea un iz leşios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu ştiu ce medicament. Nu se auzea murmurul gâiiei, şopotul ei la cotituri, nici cătina fremătând uşurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor nesăţioase, nici cântecul ciocârliei, sus…
Pe uşa deschisă venea glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor.
Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înţelegea ce-a zis împăratul şi ce-a răspuns împărăteasa… Acasă asculta totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. Că doar poveştile, oricâte s-or fi născocit, sunt terminate de mult! Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poţi amăgi – şi le iau iarăşi şi iarăşi de la început.
Iar copiii, neavând încotro, le ascultă cuminţi…
Şi bucurându-se foarte mult împărăteasa – zicea glasul din difuzor – s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul… Noapte bună, copii!
Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea un cântec despre toreadori, crezându-se poate că tot ce-i suflare de copil a şi adormit.
Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observaţie agăţată de tăblia patului scria: „Ion I. Antone, numele părinţilor: Ion şi Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, etajul IX, apartamentul 163; vârsta: treisprezece ani; elev, clasa a Vil-a…”
Diagnosticul şi observaţiile asupra bolii lipseau deocamdată.
La căpătâi se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, având la partea de sus alcătuiri ciudate, nişte robinete şi, văzute ca prin ceaţă, parcă şi ceasuri. La picioare mai era o masă şi un scaun, semănând cu noptiera, tot de metal, şi tot albe. De o parte a uşii lucea un lavoar de faianţă; de partea cealaltă, un dulap metalic. Nu ardea nici un bec în cameră, dar uşa fiind deschisă răzbea lumină de pe coridor, o dâră gălbuie, streeurându-se până sub masă.
Afară se simţi zgomot de paşi, înăbuşiţi în covorul de cauciuc, albastru. Sora şefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. Glasul ei se auzi, adresându-se sorii de noapte, aproape în şoaptă, dar aspru – şi pe bună dreptate: închide difuzorul numaidecât! Uiţi cât e ceasul?
Sora de noapte, care. şedea pe un taburel lângă uşă, se ridică oftând. îi plăcea cântecul despre toreadori; se şi vedea într-o arenă, aruncând flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se zbătea pe nisip.
Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note prelungi şi înalte – strigătul de triumf al toreadorului care înfige spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginaţia, micul bolnav nu văzu în mintea lui scena aceasta, ci şi-l închipui numai pe cântăreţul de la radio, rămas ţeapăn, cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată. Nu-şi dădu seama că surorile intraseră în camera lui şi vorbeau de un timp la căpătâiul patului.
Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora şefă, transmiţând instrucţiuni celeilalte, care abia îşi începuse serviciul de noapte.
Ce are?
Nu se ştie nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. Veghează-1! Dacă respiră greu, mă chemi îndată.
Să nu duci tubul de oxigen în altă parte.
Buzele bolnavului, arse de febră, se mişcară '
Ce nume lung! Strep-to-micină!
Sora şefă îi puse mina pe frunte. Chipul ei se îmblânzi dintr-o dată, şi glasul, care până acum i se auzise aspru, căpătă o căldură de mamă duioasă:
Arde! Are temperatură!
Atunci băiatul deschise ochii şi le privi pe amândouă; le zărea ca prin ceaţă – pe una tânără şi parcă frumoasă, pe a doua cu faţa brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decât ai celeilalte. Bâigui, chinuit de un gând pe care nu-1 putea bănui niciuna, nici alta.
Cit e ceasul?
E seară, Ionică!
Ştiu că-i seară! protestă nemulţumit bolnavul, mişcându-şi nervos capul pe perna albă. Vreau să ştiu cât e ceasul! Şi de ce-mi spui Ionică?
Sora şefă se uită pe foaia de observaţie, să vadă dacă nu încurcase numele băiatului.
Nu te cheamă Ion?
Ba da!
Şi cum îţi spune acasă?
Bolnavul răspunse înciudat, scuturând iar capul.
Ionică!
Apăi vezi?!
Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună Ion, ca tatej!
Ei, Ionică dragă, până nu te-o vedea mare, mare de tot, maică-ta n-o să-ţi spună altfel – dacă ţi-o spune vreodată! Pentru ea ai să fii Ionică toată viaţa.
Cât e ceasul? stărui băiatul, nemulţumit de explicaţie şi mai neliniştit de la o clipă la alta.
Cele două surori se priviră.
