EXPLICAŢIE.
Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până vara trecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfăţişeze, pe calea ficţiunii, istoria secolului nostru, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, şi chiar după aceea.
Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentarea căreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta fiind el însuşi un personaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte din experienţa şi convingerile autorului, care se împrumută pe sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind de fapt o confesiune şi o profesie de credinţă.
Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice. El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană. Dar, cu toată abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi cu mască pe faţă, autorul se afla în faţa unor dificultăţi mult prea mari, şi nu ştia dacă va izbuti să le depăşească. Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca a noastră a tuturora, şi dacă el va fi în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989.
Primele două volume din SFÂRŞIT DE MILENIU se retipăresc astăzi. Celelalte, Ieşirea la Mare, Victoria Neînaripată, Privighetoarea de Ziuă şi O sută una lovituri de tun, urmează să apară succesiv, în anii care urmează. Între timp autorul se va strădui să sfârşească lunga cronică a secolului nostru. Ca în invocaţiile antice, el speră să nu-şi atragă mânia cerului, pentru o atât de mare ambiţie.
La opt ani am fugit de acasă; pe la ora patru dimineaţa, când se lumina de ziuă, după ce nu dormisem toată noaptea torturat de gândul pedepsei care avea să înceapă spre ispăşirea grelelor mele păcate, m-am strecurat afară, pe la bucătărie, unde dormeau pisicile şi, luând în lung zidul atenanţelor şi grajdurilor, am ajuns în grădină.
Câinele venea după mine, îi simţeam în ceafă privirile mustrătoare. Înţelegea, desigur, dar ca să mă oprească ar fi trebuit să latre spre a-i trezi pe ai casei; mi-era devotat şi îi cunoşteam caracterul, ar fi înfruntat orice caznă, numai ca să nu mă trădeze.
N-aveam pe mine decât o bluziţă, pantaloni scurţi şi sandale, şi vântul rece al dimineţii mă făcea să tremur, deşi venea o zi călduroasă de vară. Aş fi vrut să fiu pisică sau câine, să aibă altcineva grijă de mine, să nu fiu chinuit de răspunderi prea mari pentru puterile mele.
Acestea sunt gândurile mele de atunci, nu le recompun astăzi, ci doar le aduc din urmă, nescăzute, neabătute, cum n-aş putea să le uit niciodată.
Ajuns la gardul grădinii, am îngenuncheat în săpătura gloduroasă, ca să-mi iau rămas bun de la câine. Mai simt şi acum în rotule asprimea pământului, asociindu-se cu chinul mult mai brutal pe care îl cunoscusem în acel al doilea an de şcoală, pedepsit să stau în genunchi pe coji de nucă, în colţul de supliciu al clasei. Nucile le aduceam tot eu, cum alţii şi-au dus singuri şi pământeşte crucea viitoarei lor cazne; era protocolul răstignirii, vechi cât o civilizaţie căreia îi mai lipsea secolul mea ca să împlinească două milenii.
Şi iată că încet-încet s-a scurs şi acest ultim secol, iar eu trebuie să scriu repede declaraţia mea de martor, să fiu gata când va începe procesul.
Monitorul, adică băiatul cel mai silitor din clasă, spărgea nucile pe tabla de lângă sobă; doamna alegea miejii şi-i ronţăia la catedră, arătându-şi dinţii de aur; ceea ce rămânea era pentru mine. Datorită doamnei mă aflam la această amară răscruce, încercuind cu braţele goale grumazul câinelui şi plângând cu obrazul îngropat în blana lui prăfuită, singura fiinţă de la care îmi luam rămas bun când plecam în lume.
Prietenia mea cu câinele era veche, de pe la patru ani după cum ţin minte, dar se poate ca dincolo de acele prime amintiri să mai fi fost şi altceva, uitat astăzi. El m-a însoţit cu fidelitate în primele drumuri, din ce în ce mai departe de casă, până ce într-o zi, ajungând la calea ferată şi luând-o de-a lungul şinelor nu ne-am mai oprit decât în gară. Macagiul ştia ai cui suntem şi ne-a silit să ne întoarcem.
Am primit pedeapsă şi cred că mi s-a prezis un viitor reprobabil, cum s-a şi adeverit în oarecare măsură. Admit că trebuiau să mă pedepsească, mai ales că n-a fost ceva prea aspru; pare-mi-se am stat închis în casă o după-amiază. Singura mea suferinţă adevărată mi-a venit de la câine, fiindcă scheuna sub fereastră.
Pe câine îl chema Fidel, mă mândream cu numele lui, fără să ştiu ce înseamnă, nu era un cuvânt să-l auzi la oricine, bănuiam că putea fi găsit în biblioteca din casă, cu cărţi groase, care m-au fascinat şi mi-au trezit o admiraţie confuză, puţin speriată, înainte de a şti să citesc ce scria pe cotoare, cu litere aurite.
Noţiunea fidelităţii, înţeleasă mai devreme decât multe altele, fie şi din cele mai simple, a căpătat un sens capital în conştiinţa mea, ca naşterea şi moartea, datorită câinelui.
Iar căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul şi tristeţea…
Am sărit gardul când răsărea soarele, iar ai casei începeau să se trezească. În faţă aveam câmpia, mărginită spre nord de dealuri, unde nu ajunsesem niciodată. Am pornit într-acolo, fiindcă la sud era oraşul, unde mergeam la şcoală, locul suferinţelor grele. Mult timp m-a urmărit scâncetul câinelui.
Seara m-am întors, după ce zadarnic încercasem să mă bag la stăpân, prin sate; aşa cum eram îmbrăcat, nimeni n-avea nevoie de mine. Am avut noroc că n-am întâlnit jandarmii, să mă aducă la urmă, adăugând încă o umilinţă înfrângerii mele. Foamea, frigul, necunoscutul, nesiguranţa, spaima au fost mai puternice decât mine. M-am întors şi nu m-a omorât nimeni; cât s-a putut, am fost cuminte de atunci încolo, dar cu sufletul am rămas fugit până astăzi.
