CAPITOLUL I.
Fiecare epavă îşi are taina ei…
Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.
Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.
Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:
— Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?
Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.
— Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!
Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:
— Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi!
Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…
Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule verzi!
Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!
Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brâu.
— Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puţin.
Kir Iani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un spânzurat.
— Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!
Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mâncat – şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.
— Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.
— Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.
— Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.
— Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!
Kir Iani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.
— Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi late dacă potu să încarcu – şi-aşa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.
Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.
În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o săptămână preţul grâului se urcă de zece ori…
Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorâţi.
Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…
Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.
Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui.
Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint.
