O carte care îmi aparţine şi mă reprezintă se retipăreşte după o tăcere îndelungată, la cinci decenii de la prima apariţie.
Privit ca unitate de măsură a timpului istoric, o jumătate de secol, faţă de secole întregi şi de milenii nu impresionează pe nimeni. Cu ce uşurinţă spunem astăzi „războiul de o sută de ani!” Dar ce vor fi însemnat anii aceia pentru lumea care s-a tot populat cu invalizi, orfani şi văduve, şi a fost semănată cu ruine?!
O jumătate de secol, al meu şi al cărţii mele, înseamnă o viaţă întreagă trăită zi de zi, lună de lună, an de an, şi nu într-o vreme idilică, ci în cea mai zbuciumată epocă a istoriei contemporane, când s-ar fi putut, să mor, nu o singură dată, cum a murit cea mai mare parte a generaţiei mele. Nu sunt uimit, nici nu zburd că am apucat ziua prezentă; sentimentul meu dominant acum este reţinerea şi sobrietatea. Mult mai mult mă emoţionează că a trăit cartea, deşi în cinci decenii am scris altele, prin care am supravieţuit, salvându-mi şi spiritul, pe lângă fiinţa mea fizică.
Este o carte de tinereţe. Ea s-a datorat unei experienţe directe, surprinzătoare şi inedite. Nu înseamnă că eroul cărţii e inspirat de propria mea trăire; doar i-am împrumutat cunoştinţele, sentimentele şi convingerile mele, fără a fi dorit să-i semăn, după teoria lui Freud, care, dacă o fi valabilă în unele cazuri, poate în multe, sau chiar în cele mai multe, mie nu mi se potriveşte; nimic nu mi-a lipsit, bun sau rău, din ce i-am dat eroului.
Pe lângă acumulările copleşitoare din vremea când am trăit trei anotimpuri în oraşul de pe Limanul Nistrului, aveam o destul de lungă experienţă a scrisului, deşi nu publicasem nimic şi nici nu năzuisem până atunci să public. Am început să scriu de timpuriu, fără să mă fi îndemnat cineva, fără să ştiu ce urmăresc, decât poate subconştient – şi spun aşa ca să nu par cu totul incredibil. Am scris fiindcă nu se putea altfel. E o vorbă pe care ştiu că am mai spus-o odată; deşi nu-mi amintesc unde şi când, oricum cu decenii în urmă, nu uitasem de ea, e o credinţă vie în mine, poate singura constantă a credinţelor mele; ce am simţit atunci, simt şi astăzi: Nu se putea altfel!
Scriam cu plăcere, uneori chiar euforic, aşteptam nerăbdător ora când să mă aşez în faţa caietului. După ce am publicat primele cărţi, scrisul a devenit treptat o spaimă; acum hârtia albă îmi face frică, totul îmi face frică, gândurile, frazele nescrise şi cele scrise, din care arunc cu lopata; singura bucurie o simt seara, dacă sunt mulţumit măcar de o pagină scrisă peste ziuă; dar şi acea bucurie e umbrită de grija lucrului de a doua zi. În schimb, la sfârşitul unei cărţi simt o bucurie adevărată, o satisfacţie prelungă şi caldă, cu un zâmbet pe faţă, chiar dacă ştiu că voi relua manuscrisul de la capăt, că voi arunca fraze sau pagini, renunţând la ele, sau înlocuindu-le. Gândul că am sfârşitul în mână, că ştiu unde am ajuns şi nu mai există primejdia să mă rătăcesc prin hăţişuri îmi dă încredere în mine – şi atunci binecuvântez clipa când am început lucrul, şi clipele când mi-am învins descurajarea, ca să merg înainte.
Un port la răsărit l-am scris repede, cu sufletul la gură, contopit cu personajele, simţindu-le în jurul meu, visându-le, în somn şi în stare de veghe, ducând conversaţii reale cu ele. La acestea s-au adăugat retrăiri lungi şi deseori repetate; căci în orele de repaus, sau în nopţile de insomnie, reluam în gând un episod, apoi altul, cufundându-mă în ele până la halucinaţie, ceea ce dubla, tripla, înzecea timpul elaborării, prin ridicarea lui la puterea a doua, a treia sau a zecea.
Am spus mai sus că Un port la răsărit se datora unei experienţe directe, trăită cu câţiva ani înainte şi devenită obsesie. Între întâmplările de tot felul care mobilează o viaţă de om, unele mai mult, altele mai puţin colorate, şi pe care un scriitor le fructifică în cărţile sale, conştient sau subconştient, după ce aparent erau uitate, sunt unele ieşite din comun, experienţe unice, neprevăzute, capabile să zdruncine nu doar sufletul unui om ci întreaga lui structură – şi acelea devin obsesii.
O obsesie veche pentru mine era lumea petrolului, cunoscută în adolescenţă şi în prima tinereţe, când m-a impresionat profund, fiindcă mă aflam la vârsta deplinei puteri de înţelegere şi de receptivitate. În anii următori am încercat de mai multe ori să fac din acele impresii cutremurătoare o naraţiune, dar subiectul era copleşitor pentru mine, aşa că l-am lăsat în suspensie – nu pot spune că l-am abandonat, de vreme ce mă obseda în continuare. Abia cincisprezece ani mai târziu am izbutit să fac din el o carte, şi nu era prima între scrierile mele publicate, ci a patra, când căpătasem curaj să mă înfăţişez cititorilor. Nici atunci însă nu am construit-o cu uşurinţă – căci era într-adevăr o construcţie. (Flăcări, 1945).
