Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.
Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.
Eforturile mari şi riscul sunt preţul cerut de glorie, însă este plăcut să trăieşti curajos şi să mori lăsând în urma ta o faimă eternă.
ALEXANDRU CEL MARE.
Este un drept divin al nebuniei să nu fii în stare să vezi răul care zace chiar în faţa ta.
DRAMATURG DANEZ ANONIM.
Tabel cronologic al evenimentelor relevante
20 iulie 356 î. Hr. – se naşte Alexandru al Macedoniei.
336 î. Hr.
— Filip al II-lea este ucis.
— Alexandru devine rege.
334 î. Hr.
— Alexandru trece în Asia Mică şi îşi începe cuceririle.
Septembrie 326 î. Hr. – campania din Asia se opreşte în India, când armata lui Alexandru se răzvrăteşte.
— Alexandru se întoarce înspre apus.
Octombrie 324 î. Hr.
— Moare Hephaestion.
10 iunie 323 î. Hr.
— Alexandru moare în Babilon.
— Generalii lui împart imperiul între ei.
— Ptolemeu revendică Egiptul.
321 î. Hr. – cortegiul funerar al lui Alexandru porneşte către Macedonia.
— Ptolemeu atacă procesiunea.
— Trupul neînsufleţit este dus în Egipt.
305 î. Hr.
— Ptolemeu este încoronat faraon.
283 î. Hr.
— Moare Ptolemeu.
215 î. Hr.
— Ptolemeu al IV-lea construieşte Soma pentru a adăposti rămăşiţele lui Alexandru.
100 d. Hr.
— Sfântul Marcu este martirizat la Alexandria, iar trupul său este ascuns.
391 d. Hr.
— Soma este distrusă, iar Alexandru cel Mare dispare.
828 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu este răpit din Alexandria de către neguţătorii veneţieni şi dus la Veneţia, unde este depus în palatul dogelui, urma pierzându-i-se de-a lungul vremii.
Iunie 1094 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu reapare la Veneţia.
1835 d. Hr.
— Sfântul Marcu este mutat din criptă şi aşezat sub altarul principal al bazilicii care îi poartă numele.
PROLOG.
BABILON.
MAI, 323 î. Hr.
Alexandru al Macedoniei decisese cu o zi în urmă să-l omoare pe bărbat cu mâna sa. De obicei lăsa în seama altora asemenea sarcini, însă nu şi în această zi. Tatăl său îl învăţase multe lucruri care îl ajutaseră nu o dată, însă o lecţie mai cu seamă nu o uitase niciodată: execuţiile erau destinate celor în viaţă.
Şase sute dintre cei mai de seamă gardieni ai săi erau grupaţi acolo. Bărbaţi neînfricaţi care, trecând dintr-o bătălie în alta, se aruncaseră cu capul înainte în rândurile vrăjmaşilor sau care îi protejaseră îndatoritori flancul vulnerabil. Mulţumită lor, indestructibila falangă macedoneană reuşise să cucerească Asia. Numai că în acea zi nu urma să se ducă nici o luptă. Niciunul dintre bărbaţi nu avea la el arme şi nu purta armură. În schimb, deşi erau obosiţi peste măsură, se strânseseră acolo îmbrăcaţi lejer, cu capetele acoperite şi stăteau cu ochii ţintă.
Alexandru cercetă scena din faţa sa cu o privire nefiresc de ostenită.
El era conducătorul Macedoniei şi al Greciei, împăratul Asiei, regele Persiei. Unii îl numeau regele lumii. Alţii afirmau că este un zeu. Unul dintre generalii săi spusese, la un moment dat, că el era singurul filosof care fusese văzut vreodată înarmat. Însă, în acelaşi timp, era şi om. Iar mult îndrăgitul său Hephaestion zăcea mort.
Acesta însemnase totul pentru el: îi fusese confident, comandant de cavalerie, mare vizir, iubit. Aristotel îl învăţase pe când era copil că un prieten este un al doilea eu şi asta fusese Hephaestion. Îşi aminti amuzat cum prietenul său fusese odată confundat cu el. Eroarea respectivă produsese o jenă generală, însă Alexandru se mulţumise să zâmbească, gândind că acea confuzie a lui cu Hephaestion nu avea importanţă, deoarece şi acesta, la rândul său, era Alexandru.
Descălecă. Ziua era luminoasă şi caldă. Ploile primăvăratice, care căzuseră până cu o zi în urmă se opriseră. Un semn? Posibil.
Timp de doisprezece ani se îndreptase spre răsărit, cucerind Asia Mică, Persia, Egiptul şi porţiuni din India. Ţelul lui era acum să avanseze spre sud şi să cucerească Arabia, pornind pe urmă spre apus, spre nordul Africii, Sicilia şi Peninsula Iberică. Deja aduna corăbii şi trupe. Marşul urma să înceapă în curând, însă mai întâi trebuia să rezolve problema morţii premature a lui Hephaestion.
Călcă apăsat pe pământul moale, iar noroiul proaspăt i se lipi de sandale. Era mic de statură, avea vorba şi mersul pline de vigoare, pielea deschisă la culoare, iar trupul său îndesat purta urmele a nenumărate răni. De la mama sa albaneză moştenise nasul drept, bărbia scurtă şi gura care îi exprima orice emoţie. La fel ca trupele sale, era proaspăt bărbierit, părul blond îi stătea în dezordine, iar ochii – unul albastru-cenuşiu, iar celălalt căprui – îi erau mereu la pândă. Se mândrea cu răbdarea lui, însă în ultima vreme îşi dăduse seama că îi venea din ce în ce mai greu să-şi ţină în frâu mânia. Ajunsese să-i placă să stârnească frica.
— Doctore, rosti el cu voce joasă, în vreme ce se apropia. Se spune că profeţii cei mai buni sunt cei care ghicesc lucrurile cele mai adevărate.
Bărbatul nu răspunse. Măcar îşi cunoştea lungul nasului.
— E din Euripide. O piesă care îmi place foarte mult. Însă eu zic că de la un profet se aşteaptă mai mult decât atât, nu crezi? întrebă el, dar se îndoia că Glaucias îi va da vreun răspuns; omul avea ochii măriţi de groază.
Şi avea şi de ce să-i fie teamă. Cu o zi în urmă, în timpul ploii, caii îndoiseră până la pământ trunchiurile a doi palmieri înalţi. Copacii fuseseră legaţi cu frânghii, iar cele două capete de funii fuseseră împletite într-o singură legătură, care fusese prinsă de un alt palmier robust. Doctorul stătea legat în mijlocul V-ului format de copaci, fiecare braţ fiindu-i prins cu câte o frânghie, iar Alexandru ţinea o sabie în mână.
— Datoria ta era să ghiceşti lucrul cel mai adevărat, rosti el printre dinţii încleştaţi, cu ochii plini de lacrimi. De ce nu ai fost în stare să-l salvezi?
— Am încercat, răspunse bărbatul, cu maxilarul tremurând.
— Cum? Nu i-ai dat leacurile.
Glaucias clătină din cap îngrozit.
— S-a petrecut un accident acum câteva zile. Aproape tot remediul s-a vărsat. Am trimis pe cineva să mai aducă, însă acesta nu a sosit înainte de… stadiul final al bolii.
— Dar nu ţi s-a spus să ai mereu la îndemână o cantitate îndestulătoare?
— Am avut, mărite. S-a petrecut un accident, repetă el, după care începu să plângă cu sughiţuri.
Alexandru nu luă în seamă izbucnirea omului.
— Am fost amândoi de acord că nu vrem să se mai întâmple la fel ca data trecută, îi spuse el.
Ştia că doctorul îşi amintea întâmplarea care avusese loc cu doi ani în urmă, atunci când Alexandru şi Hephaestion suferiseră amândoi de friguri. Şi atunci rezerva se împuţinase, însă reuşiseră să obţină o nouă cantitate, suficientă, iar leacurile îi vindecaseră pe amândoi.
De pe fruntea lui Glaucias curgea sudoarea stârnită de spaimă. Ochii îngroziţi implorau iertare. Însă Alexandru nu avea dinainte decât imaginea privirii lipsite de viaţă a iubitului său. În copilărie, amândoi fuseseră elevii lui Aristotel, Alexandru ca fiu de rege, iar Hephaestion ca vlăstar şi moştenitor al unui războinic. Legătura dintre ei se realizase ca urmare a faptului că amândurora le plăceau Homer şi Iliada. Hephaestion fusese pentru Alexandru ceea ce Patrocle fusese pentru Ahile. Răsfăţat, răutăcios, dominator şi nu tocmai strălucit la minte, Hephaestion reprezentase totuşi o prezenţă minunată. Iar acum încetase să mai fie.
— De ce l-ai lăsat să moară?
Nimeni nu îl putea auzi în afară de Glaucias. Dăduse ordin ca trupele să se apropie numai atât cât să poată privi scena. Cea mai mare parte a războinicilor greci cu care traversase iniţial înspre Asia fie erau morţi, fie se retrăseseră la vatră. Grosul armatei lui era format acum din recruţi persani, obligaţi să meargă la luptă după ce le cucerise ţara. Erau oameni de nădejde, până la ultimul.
— Eşti doctorul meu, rosti el în şoaptă. Viaţa mea este în mâinile tale. Viaţa tuturor celor pe care îi iubesc se află în mâinile tale. Şi totuşi, nu ţi-ai făcut datoria faţă de mine! Stăpânirea de sine lăsă loc suferinţei şi se împotrivi cu greu lacrimilor care îl copleşeau din nou. Din cauza unui accident!
Aşeză sabia cu latul pe frânghiile încordate.
— Te rog, mărite rege, te implor! Nu a fost vina mea! Nu merit acest lucru!
— Nu a fost vina ta? spuse Alexandru sfredelindu-l cu privirea. Într-o clipită, suferinţa i se prefăcu în furie. Cum poţi să spui aşa ceva? rosti el, ridicând sabia. Datoria ta era să fii de folos!
— Mărite rege, ai nevoie de mine! Eu sunt singurul, în afară de domnia ta, care are cunoştinţă despre aceste leacuri. Dacă va fi nevoie de ele şi domnia ta vei fi în suferinţă şi neputincios în a vorbi, cum ai putea să le primeşti? zise bărbatul, vorbind precipitat, încercând toate posibilităţile de scăpare.