Viewing Single Post
AnnaE
#0

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice. 

 

 

          ÎNTORS PRIVESC SPRE CINA MEA (din lăuntru). Cum fiecare celulă îşi ia partea ei de hrană. Cum aleargă bunătăţile, cum se împart la masa interioară merindele cărate de slujitorii roşii. Cum blidurile trec prin faţa tuturor mesenilor pline cu carnea aţâţătoare şi pâinea dătătoare de putere. Creierul, din jilţu-i de fildeş înalt, ca un rege îşi scoate cel dintâi halca mare şi inima îşi toarnă vin şi ficatul îşi trage zahărul, iar rinichiul apucă sarea.

          Iar colo în colţ un mădular slab şi oropsit se întinde să apuce şi el o bucăţică şi mă doare flămânzeala lui.

          Mâncaţi, beţi la masa mea lăuntrică, pururi întinsă şi luminată. Umpleţi-vă de forţa lumii ciocnită în cupe umplute de slujitorii roşii. Dar nu uitaţi că sângele e numai un semn şi aerul abia un simbol.

          Toate merindele sunt aduse de afară de peste graniţele mele, merinde depărtate din streinătate, ostile plătite cu jaf şi ucidere, cumpărate cu moarte şi mâncându-se în taină.

          Tatăl nostru care face din moarte viaţă, un chip trecător al eternităţii şi durerea o formă a sfinţeniei, pentru că sufletul e pur şi mintea înaltă deasupra cumplitului ospăţ, să poruncească cu linişte îndepărtarea necurăţeniilor.

          [mss. în posesia familiei]

          Tatăl nostru.

          TATĂL NOSTRU este foarte puţin o rugăciune. Dintre toate, este aceea în care nu cerem, nu cerşim aproape nimic. Afară de pâinea noastră şi aceasta numai pentru fiinţare, restul este crez şi descoperire, îndemn şi mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune vorbeşte în numele tuturor şi mărturiseşte pentru toată omenirea. În el domină obştescul şi socialul care îşi cer împlinirea. Chiar pâinea dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual se preface din hrană în principiul existenţei, pentru care din spaimă de neant ne rugăm să nu fie retras.

          TATĂL.

          CREATORUL începe prin cea mai mare şi înfricoşată taină a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura şi copii ai Lui. Orice ar fi El pe planul creaţiei, al existenţei, este Părinte. Este de la început răspuns la toţi ce-L socotesc un constructor, principiu abstract închis în sine şi pentru sine, Inteligenţa primordială, număr unic care se multiplică, Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din toate astea, ci tată, persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduinţa şi dragostea de părinte. În Tatăl nu [indescifrabil, probabil sălăşluiesc] toate divinele însuşiri, cine i Le poate socoti, ci numai acele iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin şi întoarse duh spre nefiinţa în care s-a precipitat viaţa şi moartea. alt soi de viaţă.

          Prin această solicitudine El este Tată plin de toată grija şi răspunderile graţiei dumnezeieşti şi Duhului. [.]

          Aceste raze, raze – misterul Fiului – mănunchi s-au strâns şi mai laolaltă şi s-au personificat în Fiul, cel de la început în Tatăl.

          Dar El nu e limitat numai la această fâşie de activitate cosmica, plăsmuitoare şi întreţinătoare. Plenitudinea Lui se limitează în acest chip doar pentru noi. Numai aşa îl putem oarecum ajunge şi cunoaşte ca tată, numai prin acestea se poate spune că e imanent. Toate celelalte infinite puteri şi măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenţei, creaţie dincolo de Sine ca Dumnezeu Tată [indescifrabil] niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistenţa care ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul [cu] un biet atol – cosmos ieşit tot din plasma Lui a toate făcătoare.

          Ce poate şti un prunc despre părintele său, un împărat, cârmuitorul celei mai mari împărăţii? El plânge şi cere să-L aibă necontenit lângă dânsul, să-l apere şi să-l îngrijească. Cum să ştie că munca Tatălui este în pâinea pe care o mănâncă, în laptele pe care îl bea, în vestmântul care îl îmbracă, mâna Lui în lemnul şi soba care-l încălzeşte. Grija Lui în patul şi aşternutul care-l adoarme, în pereţii casei care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele absent, plecat după alte treburi şi în împlinirea altor activităţi, s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ţine, îl viază şi creşte şi-l slujeşte. Tatăl are o mie de chipuri în care să-i aibă de ştire şi să-l vegheze în orice clipă cu toată dragostea şi puternica lui bunătate de Tată.

          AL NOSTRU.

          A DOUA mare revelaţie pe care domneasca rugăciune ţine să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, este al nostru al tuturor. Şi dintr-o dată se hotărăşte frăţia şi solidaritatea, nu numai umană ci întreg cosmică. De la început, axiomatic, oricine nu ţine seama de toţi ceilalţi nu-i este fiu. Numai toţi la un loc, întrupaţi într-un bloc, suntem fiul. Cine-l cheamă dezbinat numai pentru sine, răznit de ceilalţi, îl cheamă împotriva lor şi nu e ascultat.

          Rugăciunea ne învaţă astfel că trebuie când ne rugăm să ne gândim la toţi, când cerem să solicităm pentru alţii, numai aşa căpătăm şi noi. Tatăl nu are preferinţe şi predilecţii, toţi sunt ai lui egali înaintea dragostei şi bunătăţii sale. Harul Lui infinit nu se poate micşora, revărsa numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu.

          Fără să ştii, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-ştiinţă, de ce să nu te creşti singur şi să te potenţezi la multiplul omenirii şi al creaţiei întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poţi cu adevărat deveni universal, om cosmic, reprezentant al frăţiei întru Dumnezeu, aşijderi Domnului Hristos, emanaţie sublimă a umanităţii îndreptându-şi vârful spre Tatăl.

          Al nostru este Tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o cât de singur şi mic, să fie ca şi cum ar fi a noastră, din partea noastră a tuturor pentru Tatăl nostru. Asta mai arată ce păcat de moarte este ura şi pisma unuia asupra celorlalţi copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi pentru răul altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Şi mulţi îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleaşi buze şi în aceleaşi cugete cu care cer pentru ei binele şi ajutorul. Cel ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui.

          SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU.

          PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT.

          S-AR PĂREA ciudată această cerere a noastră, oricum de prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt şi fără noi. Noi cerem numai îngăduinţa să-L sfinţim şi noi pre pământ împreună cu cei ce zi şi noapte cântă în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.”

          Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înţelege prin numele lui Dumnezeu (I. H. V. E.) e totalitatea ştiinţei şi cunoştinţei noastre despre El. Mintea noastră îl cuprinde şi îl sfinţeşte, adică I se închină şi-L adoră pe Dumnezeul cunoaşterii în acest chip. Numele Lui este înţelepciune, Slujba sunt legile armoniei universale, artelor roditoare, principiile universului, destăinuirile fizicei şi hyperfizicei, Luminile raţiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile numerelor, Rânduielile cunoaşterii, Însuşirile sufletului, Tainele trupului, Bunătatea, Frumuseţea, Ordinea, Desăvârşirea spre care tind toate şi la care vor ajunge toate. Pe unele ca acestea cerem şi ne rugăm să ne dea puterea şi capacitatea să le sfinţim, să le adorăm. Acestea sunt razele dumnezeieşti ale căror lumini scriu şi revelează numele Lui în creaţie.

          Numele lui Dumnezeu este starea Lui de creaţie, Cuvântul, şi-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinţi şi noi, ca să participăm şi noi la sfinţenia Lui.