Cine a fost Teofan Zavoratul ?
Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale.
Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.
Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit (duh).
Trupul e făcut din pământ; asta nu înseamnă ceva inert, mort, ci dimpotrivă, cu adevărat viu, pătruns de un suflet trăitor. În acest suflet a fost insuflat un duh, duhul lui Dumnezeu, menit a-l cunoaşte, a-l preamări, a-l căuta, a-l gusta, şi a-şi găsi bucuria în El şi în nimic altceva.
Sufletul este, deci, principiul fundamental al vieţii, ceea ce face dintr-o făptură umană o fiinţă vie, în opoziţie cu o masă oarecare de carne neînsufleţită.
Concomitent, în vreme ce sufletul există mai înainte de toate pe plan natural, duhul ne pune în legătură cu ordinea realităţilor divine. Este facultatea cea mai înaltă a omului şi totodată cea care ne face apţi de aintra în comuniune cu Dumnezeu. Mai mult de atât, duhul omului este direct legat de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu. Dar, paradoxal, deşi există această legătură directă, persoanele nu sunt identice. A le confunda, ne-ar duce la panteism.
Trupul, sufletul şi duhul au fiecare maniera lor specifică de cunoaştere: corpul cunoaşte prin cele 5 simţuri, sufletul prin raţionament intelectual, spiritul prin conştiinţă, printr-o percepţie mistică care transcende modalităţile de rând ale raţiunii umane.
În afara acestor 3 elemente – duh, suflet, trup – mai există un alt aspect care rămâne totuşi în afara acestei clasificări tripartite: este inima. În ortodoxie inima are o importanţă particulară ca termen. Când în Occident de vorbeşte despre inimă, se înţeleg în general emoţiile şi afectele; dar în Biblie, ca şi în majoritatea cărţilor ascetice ale Bisericii Ortodoxe, inima are o semnificaţie mult mai bogată: ea este organul principal al fiinţei umane, fizic şi spiritual; este centrul vieţii, principiul determinant al tuturor activităţilor şi aspiraţiilor omului. Inima include de asemenea emoţiile şi afectele, dar semnifică încă mai mult: ea îmbrăţişează tot ceea ce constituie şi noi numim „persoană”.
Omiliile Sf. Macarie dezvoltă această noţiune a inimii: „Inima guvernează organismul corporal şi împărăţeşte peste el, iar când harul stăpâneşte inima, ea conduce toate membrele şi toate gândurile sufletului, şi deopotrivă dorinţele sale; prin intermediul ei harul penetrează egal, deopotrivă, toate părţile corpului.
Inima este de o adâncime de necuprins; în ea se află săli de recepţie şi dormitoare, porţi şi portaluri, numeroase tainiţe şi trecători. În ea se află laboratorul şi atelierul dreptăţii, ca şi cel al răutăţii. Moartea şi viaţa sunt acolo. Inima este palatul lui Hristos; acolo Hristos, Domnul nostru, vine spre a se odihni cu îngerii şi duhurile sfinţilor; acolo El îşi statorniceşte, îşi aşează Împărăţia.”
Înţelegând astfel, este clar că inima nu se confundă cu niciunul din cele 3 elemente constitutive ale omului – trupul, sufletul şi duhul – dar că ea este legată de fiecare în parte.
Inima este o realitate materială, este o parte a corpului nostru, centul organismului nostru din punct de vedere fizic. Acest aspect material al inimii nu trebuie să fie uitat. Când textele ascetice ortodoxe vorbesc despre inimă, se înţelege, între alte lucruri, inima de carne, un muşchi al corpului şi trebuie să evităm a o înţelege în mod unic ca pe ceva simbolic sau metaforic.
Inima este într-o manieră negrăită, specială, legată de psihismul omului, de sufletul său. Când inima îşi opreşte bătăile, noi ştim că sufletul nu mai este în corp.
În sfârşit, ceea ce ne interesează aici în mod special este faptul că inima este legată de Duh, cum spune şi Teofan: „Inima este omul din adânc, duhul. În el se află conştiinţa, ideea de Dumnezeu şi a dependenţei noastre totale de El, şi toate comorile eterne ale vieţii Duhovniceşti.” „Cuvântul inimă”, zice el, „nu trebuie înţeles numai în sensul lui obişnuit, ci în sens de 'omul interior', după cum spun şi Sf. Apostoli Pavel şi Petru: 'omul ascuns al inimii'. Este duhul după chipul lui Dumnezeu care a fost insuflat primului om, dar care dăinuie chiar după căderea în păcat.” De aceea autorilor greci le place să citeze acest text: „Omul interior (dinăuntru) şi inima sunt de nemărginită şi nemăsurată profunzime” (Psalmul 63:7). Această „inimă din adânc” este duhul omului, ceea ce misticii renanieni şi flamanzi numesc „fundul sufletului”. Acolo, în „inima din adânc” omul îl întâlneşte pe Dumnezeu faţă către faţă.
Astfel putem înţelege ce vrea să zică Teofan când descrie rugăciunea ca starea celui care „stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimă”. Atâta vreme cât ascetul se roagă cu mintea în cap, el foloseşte numai resursele inteligenţei omeneşti şi, la acest nivel, el nu va realiza niciodată o întâlnire personală şi imediată cu Dumnezeu. Folosindu-şi creierul omul poate afla ceva despre Dumnezeu, dar nu-l poate cunoaşte. În fapt nu poate avea loc cunoaşterea directă a lui Dumnezeu fără o iubire adâncă, iar o astfel de dragoste nu poate veni numai din creier, ci şi din întregul om înconjurător, adică din inimă. Trebuie deci ca ascetul să se coboare de la cap la inimă. Nu i se cere să îşi abandoneze puterile sale intelectuale – raţiunea este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu –, dar el trebuie să îşi coboare mintea în inimă.
El începe a-şi coborî mintea în inima naturală şi de acolo în inima adâncă, în acel loc al inimii care nu mai este o realitate carnală. Acolo, în profunzimi, el descoperă mai întâi duhul semănând lui Dumnezeu şi pe care Sfânta Treime l-a insuflat în om în momentul creaţiei lui, şi cu acest duh el ajunge să cunoască Duhul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în fiecare creştin de la Sfântul Botez, chiar dacă marea majoritate dintre noi nu avem conştiinţa prezenţei Sale. În această perspectivă, scopul vieţii ascetice şi mistice constă în descoperirea harului Botezului. Cel care doreşte să înainteze în lungul drumului rugăciunii interioare trebuie „să se întoarcă în sine însuşi”, să descopere Împărăţia Cerurilor care este înăuntrul său şi astfel să treacă dincolo de frontiera care separă pe cel creat de Cel Necreat.
Trei grade ale rugăciunii.
Aşa cum în om sunt 3 elemente, tot aşa sunt 3 grade în rugăciune1: rugăciunea vocală sau trupească rugăciunea minţii rugăciunea inimii (sau a minţii în inimă), care este rugăciunea duhovnicească.
Teofan: „Voi nu trebuie să vă rugaţi numai cu ajutorul cuvintelor, ci şi cu mintea; şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, în maniera în care mintea înţelege şi vede clar ce semnifică cuvintele, iar inima simte ceea ce inima gândeşte. Toate acestea împreună constituie rugăciunea adevărată, şi dacă unul din elemente lipseşte, fie rugăciunea este imperfectă, fie că ea chiar lipseşte.
Primul fel de rugăciune, vocală sau trupească, este rugăciunea buzelor şi a limbii. Ea constă în citirea sau rostirea anumitor formule, în a îngenunchea, a sta în picioare sau a te prosterna. Este clar că o astfel de rugăciune, dacă este pur verbală sau trupească, nu este în mod real o rugăciune. Mai mult decât simplul fapt de a rosti formule, este esenţială concentrarea interioară asupra sensului pe care îl formulăm, închiderea intelectului (a minţii noastre) în cuvintele rugăciunii. Astfel se dezvoltă primul grad al rugăciunii, care în mod natural devine al doilea. Orice rugăciune verbală, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie până la un anumit punct o rugăciune interioară sau o rugăciune a minţii.
Pe măsură ce rugăciunea se interiorizează, recitarea exterioară devine mai puţin importantă. Este suficient ca intelectul să gândească interior cuvintele fără nici o mişcare a buzelor. Se ajunge astfel ca intelectul să se roage fără să formeze nici un cuvânt. În acest timp, cei care au avansat în vederea rugăciunii vor dori uneori să facă uz de rugăciunea verbală obişnuită, dar aceasta va fi totodată o rugăciune interioară a minţii.
Nu este însă suficient să se atingă gradul al doilea. Atâta vreme cât rugăciunea rămâne în cap, în minte sau în creier, ea este incompletă sau imperfectă. Trebuie ca inima să se coboare în inimă, „să găsească locul inimii”, „să se unească mintea cu inima”. Astfel rugăciunea va deveni cu adevărat „rugăciunea inimii”, rugăciunea nu a unei singure facultăţi, ci a omului întreg; suflet, duh, trup; o rugăciune nu numai a inteligenţei, a raţiunii naturale, ci una a duhului cu puterea sa particulară de a intra în contact direct cu Dumnezeu.
Să remarcăm că rugăciunea inimii nu este numai una a sufletului şi a minţii, ci şi a trupului. Nu trebuie să uităm că, printre altele, inima este totodată un organ trupesc şi ea are un rol pozitiv de jucat în lucrarea rugăciunii. Acest resort clar al vieţii sfinţilor ortodocşi s-a reliefat în timpul rugăciunii, atunci când au fost transfiguraţi prin lumina dumnezeiască asemeni trupului lui Hristos pe Tabor.
