Cine a fost Teofan Zavoratul ?
Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale.
Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.
Iată ca au venit din nou săptămânile pregăitoare pentru Marele Post! Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute şi să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noiÂn această privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinaţi acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea însemnătăţii acestor zile şi arătarea învăţurilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Fraţi şi părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă insuflă conştiinţa voastră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.
Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă şi cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele vindecătoare şi să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda – în apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare – Trupul şi Sângele Domnului nostru.
Este nevoie să ne pregătim şi noi pentru acest tratament – şi pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.
Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica şi să dăm naştere în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti pregătitoare arătate de către eaÂn post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea vieţii noastre – iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregăteşte din vreme pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi să îl întărească în noi.
Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăinţă a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învaţă că oricât de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă şi smerită către Domnul, strigând: „nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi”, va fi primit în braţele Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea împietrit şi nesimţitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă, zugrăvindu-i înfricoşata Judecată.
Iar dacă cineva s-a obişnuit până într-atât cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, sfânta Biserica aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărinţilor, pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânilor al moştenirii pierdute.
Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi după cum arată Maica voastră cea grijulie!
În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Privind la fariseu – cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînţeles, nu era slobod.
Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, ia părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”.
După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui – însă nădejdea mântuirii să ţi-o pui – toată – în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
