Traditionalism
Definiție: curent cultural apărut la începutul secolului al XX-lea, care promovează tradiţia și apără valorile arhaice de pericolul degradării în contact cu tendințele și valorile modern; susține convingerea că literatura trebuie să exprime specificul național, localizat în lumea rurală; dorința conservării factorului autohton este justificată prin ideea că satul tradițional este un reflex al „sufletului etnic”, producător de cultură și civilizație proprie și refractar la imitația culturii occidentale, inaderența la civilizația industrial capitalistă, socotită straină spiritului românesc, și, în plan literar, aversiunea față de modernismul „decadent”, văzut ca un import cultural neasimilat.
Caracteristici:
- ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat;
- întoarcerea la originile literaturii; istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat;
- prezintă universul patriarhal al satului, problematica ţărănească;
- pune accent pe etic, etnic, social;
- proză realistă de factură socială;promovează ideea că mediul citadin și valorile moderne sunt periculoase pentru puritatea sufletelor.
Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul, gandirismul.
In articolul-program al revistei, intitulat „Primele vorbe”, ca si in poezia „Samanatorul” publicata de Vlahuta in primul număr al acesteia, se conturează programul viitoarei orientări: scriitorii trebuie sa cultive specificul naţional, prin prezentarea vieţii satului. Speciile cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in proza -; schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea.
Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
Trăsături:
· cultiva paseismul (întoarcerea spre trecut) si idilismul
· sentimentul dezradacinarii
· elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata
Reprezentanţi: O. Goga, M. Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif.
b) Poporanismul este orientarea care se-ncheagă in jurul revistei „Viata romaneasca”, apăruta la Iaşi, in 1906, sub conducerea lui C. Stere si avându-l ca secretar de redacţie pe Garabet Ibrăileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in lumea satului ( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu). Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric textelor
Adepţii acestei orientări isi propuneau ca obiective:
· dragostea pentru popor
· simpatie pentru sat si tarani, dar nu idealizează viata de la tara (realismul viziunii)
· interes pentru luminarea poporului
· critica aspra a nedreptatilor facute omului de rand
c) Gândirismul se naşte in jurul revistei „Gândirea”, apăruta la Cluj, in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu. Are la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai vremii, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul, revista trece sub influenta lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in aceeasi orientare si alte publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul Manole", "Sfarma-Piatra".
Filozofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul Occidentului" ("Der Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre cultura si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a masinismului si a civilizatiei. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica expresionismului, sunt preluate si in operele filozofice ale lui Blaga.
In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul traditiei" (1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca imbinare intre autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de miscarile literare anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea ortodoxa, vazuta ca un "coviltir de aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se proiecteaza toata existenta si aspiratiile poporului roman.