Dumbrava minunată - fragment
A fost odată… demult, într-un oraș mic din Moldova, o fetiță de vreo șase ani pe care o chema Lizuca. Mama Lizucăi murise, iar domnul Vasilian, tatăl fetiței, se recăsătorise cu doamna Mia. Intr-o zi de vară, doamna Mia se bucura de vizita a două doamne și vorbea, printre altele, despre viața frumoasă pe care o ducea alături de soțul ei. Singurul ei motiv de supărare era Lizuca, fiica ei vitregă:
– Mie îmi place eleganța și finețea… iar fetița asta este cam prost crescută, spunea doamna Mia Vasilian. La marginea orașului trăiesc bunicii fetiței, niște oameni simpli care vor mereu să o vadă, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Din cauza lor, fetița nu este educată.
În timp ce doamna Mia vorbea, Lizuca se strecura printre musafiri până la tava cu dulceață. Fără să stea mult pe gânduri, Lizuca își băgă degetele în borcanul de pe masa. Tocmai când se pregătea să înghită, se auzi un țipăt! Doamna Mia o văzuse!
- Ah! e ceva îngrozitor! strigă ea. Nu știu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitați-vă cu ce obiceiuri a venit de la bunicii ei. Copilul acesta e o rușine și o nenorocire!
Lizuca era o fetiță micuță, tunsă scurt, băiețește, într-o rochiță albastră, cu ghetele pline de praf și cu șireturile desfăcute. Ciorapii îi căzuseră și arătau niște piciorușe arse de soare, Avea nasul mic, obrajii roșii și ochi căprui cu gene negre.
O servitoare o apucă pe Lizuca și o scoase afară din cameră.
– Lasă-mă! Dă-mi drumul! Am să te spun tatei.
– Da? Tatăl tău nu vine curând acasă și până se întoarce el, ești pe mâna noastră! zise servitoarea. Lizuca începu să plângă. Apoi îl observă, aproape, pe prietenul ei, Patrocle, un cățel roșcat, cu picioarele scurte și strâmbe și cu capul mare.
– M-au bătut și ieri, oftă Lizuca; m-au bătut și azi; mă bat în fiecare zi…Tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să mai mergem pe la ei. De când a murit mama, nouă ne este foarte greu. Eu nu mai stau aici. Mă duc la bunicii mei.
Câinele o privea atent. Fetița își luă o hăinuță și o căciuliță de lână roșie. Patrocle aduse din bucătărie o felie mare de pâine albă.
– Gata, mergem la bunicii noștri! Hai să mergem, Patrocle! Și ieșiră amândoi pe poartă, pornind pe-un drum lung și plin de peripeții. Era spre seară, dar era destul de cald.
– Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mic și îngust, dar e mai frumos decât în oraș. De o parte și de alta porumbul se mișcă și sună ca niște săbii. Porumbul are o împărăteasă, Patrocle. O floare mare și frumoasă: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea.
– Ce mai faci, Sora-Soarelui? Floarea cu coroană aurie se mișcă încet spre copilă, la adierea vântului.
– Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, zise Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
– Căci acasă nu mai putem sta. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din cap.
- Să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.
Coborâră printre livezi, unde vântul aducea miros de flori și de miere. Sălcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că sălciile acestea sunt oameni împietriți din vremuri vechi de o vrajă.
- Patrocle, uite, se vede dumbrava!
Era liniște. Soarele asfințise, iar luna, apăru în marginea dumbrăvii. Umbra se întindea în pădure. Lizuca se simțea puțin înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște. În cer, s-au aprins lumânările, dar cărarea tot nu se vede. Eu zic să căutăm un loc unde să dormim.
Fetița observă că florile își plecaseră capetele și dormeau. Lizuca ajunse lângă o scorbură de răchită. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau încet.
– Mătușă răchită, șopti ea, ne dai voie să intrăm în casă la tine? întrebă fetița.
Răchita o mângâie ușor și o primi în scorbură.
– Aici e foarte bine, Patrocle. Uite, este loc și pentru tine.
Cățelul intră și el în scorbură și se așeză lângă fetiță.
Se făcuse liniște. Luna învăluia dumbrava într-un fum de lumină, ca într-un vis. Lizuca vede cum vin spre ea cei şapte pitici, cu doi bătrâni şi o prințesă, cu zâne și feți frumoși, cu animale care vorbesc.
– Lizuca, îți plac poveștile? întrebă prințesa.
– A, da, răspunse copila. Spunea mama că fără povești viața omului ar fi tristă.
– Să-ți spun un secret. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii obișnuiți n-o pot cunoaște niciodată. Sfarmă- Piatră, Strâmbă- Lemne şi alţii sunt vii, doar că oamenii nu-i văd… ei trăiesc doar câtă vreme oamenii iubesc poveştile. După aceea, mor.
Dimineaţa, Lizuca se trezi la bunici. Deodată auzi o ceartă în livadă: doamna Mia, mama ei vitregă, venise cu servitoarea, să o ducă înapoi în oraș. Bunicii nu voiau să o mai dea. Apropiindu-se prea mult de un stup, cele două fură înţepate de albine şi fugiră!
Iar Lizuca rămase la pieptul bunicii, unde se simţea liniştită şi se putea gândi în voie la întâmplările din timpul nopții, la hotarul împărăției minunilor.
