Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
In perioada interbelica, literatura romana a cunoscut mutatii insemnate in ceea ce priveste limbajul artistic folosit. In concordanta cu manifestarile modernismului in Europa Occidentala, scriitori romani au adoptat programul noii miscari ce se desfasura in restul continentului. Asadar, poeti precum Lucian Blaga, Ion Barbu si Tudor Arghezi vor construi o poezie noua, bazata pe ambiguitatea rezultata prin tehnica sugestiei si ermetizarea limbajului.
Modernismul inoveaza la toate nivelurile: prozodic (poezii cu versuri si strofe a caror masura este inegala, poezii cu rima variabala sau vers alb, ingambamentul), fonetic (asocieri succesive de vocale si consoane, utilizarea onomatopeei, compensarea absentei rimei prin utilizarea rimei interioare), semantic (utilizarea termenilor cu sens conotativ, accentul pus pe figurile semantice – epitetul, metafora, atribuirea de semnificatii insolite cuvintelor uzuale), lexical (recuperarea formelor limbajului considerate anterior drept apoetice sau de nefrecventat – termeni religiosi, regionali, populari, termeni argotici si elemente de jargon), morfo-sintactic (cultiva inversiunea, elipsa, pauza semnificativa, marcata prin puncte de suspensie, dubla subordonare ce creeaza ambiguitate).
Lucian Blaga, al carui limbaj si viziune artistica se aproprie de sensibilitatea expresionista, va valorifica puterea sugestiva a metaforei revelatorii. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este poezia cu care se deschide volum de debut al lui Blaga (Poemele luminii – 1919), aceasta fiind considerata in unanimitate de catre criticii literari ca o arta poetica. In consecinta, prin aceasta creatie literara poetul isi face cunoscuta diversitatea tematica a viitoarei opere.
Apropriat de sensibilitatea expresionista, Blaga nu mai are incredere in forta de sugestie a imaginilor artistice vehiculate de estetica traditionala. Chiar mai mult de atat, ei nu mai au incredere in cuvant, mai exact in capacitatea acestuia de a da nume realitatii. Din acest motiv, expresionistii vor valorifica inainte de toate nivelurile paraverbal si nonverbal al comunicarii. Trairea expresionista este una excesiva, nevrotica, fie ca vorbim despre extazul dionisiac (propus de filosoful german Friedrich Nietzsche), fie ca vorbim despre spaima, teroare.
Blaga propune prin aceasta arta poetica o tema si viziune autentice asupra lumii. In “Trilogia cunoasterii”, Blaga va denumi cunoasterea rationala cu sintagma de “cunoastere paradisiaca”, in vreme ce cunoasterea poetica va fi una “luciferica”. In continuare, filosoful Blaga considera ca obiectul cunoasterii are doua compenente: partea accesibila rationalului si partea accesibila exclusiv cunoasterii luciferice. In “Trilogia culturii”, Blaga diferentiaza cele doua tipuri de metafore: plasticizanta si revelatorie. Daca metafora plasticizanta are rol decorativ, metafora revelatorie poate fi considerata un instrument al cunoasterii luciferice.
Titlul, reluat in incipitul poeziei, are pronumele personal “Eu” plasat intr-o pozitie enfatica, prezenta ce nu este ceruta de norma. Astfel, poetul face posibila instaurarea unui sistem de opozitie (eu, spre deosebire de altii). El devine marca a sensibilitatii moderniste, marca a eului liric. Forma negativa a verbului (nu strivesc) indica o raportare prin opozitie la o serie de afirmatii sau atitudini.
Tema poeziei este construita in jurul metaforei centrale a textului, lumina. Blaga propune cititorilor o comparatie ampla intre cele doua forme de cunoastere, raportandu-se la “corola de minuni” ca la totalitatea valorilor lumii, stiute si nestiute, dar si la ideea de perfectiune (corola poate fi asimilita unui cerc).
Compozitional, poezia poate fi impartita in trei secvente lirice, discursul liric fiind organizat dialectic: teza, antiteza si sinteza. Prima secventa cuprinde prima fraza a discursului liric, secventa secunda se desfasoara pana la conjunctia adversativa (“dar eu”), iar ultima secventa pana la conjunctia conclusiva (“caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”).
In prima secventa, este reluat titlul poeziei. Eul poetic, prin intermediul metaforelor “strivesc” si “ucid” ale cunoasterii paradisiace, refuza cu desavarsire modul rational de a vedea lumea. Enumerarea expresiilor particulare ale tainei (“in flori, in ochi, pe buze ori morminte”) sugereaza temele majore ale creatiei poetice: natura, cunoasterea, iubirea si moartea.
Secventa a II-a, mai ampla, este construita pe baza unui sistem de opozitie “eu-altii”. “Lumina” devine metafora a cunoasterii, in cazul eului poetic aceasta fiind luciferica, implicand si sporirea misterului. Spre deosebire de altii, eul liric “nu sugruma vraja nepatrunsului ascuns”, indicand refuzul de a cunoaste lumea pe baze strict rationale, ci intensifica misterul lumii (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”). Plasticizarea ideii poetice se face cu ajutorul analogiei eului liric cu Luna, atribuindu-I simultan statutul de subiect si de obiect al cunoasterii: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micsoreaza, ci tremuratoare/mareste si mai tare taina noptii,/asa imbogatesc si eu intunecata zare”.
Ultima secventa a discursului liric are rol conclusiv, desi exprimata prin raport de cauzalitate (“caci”). Cunoasterea poetica este un act de contemplatie (“si tot ce-i neinteles/se schimba-n neintelesuri si mai mari/sub ochii mei”) si de iubire (“caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”). De fapt, poetul sugereaza ca prin “lumina mea” este corespondentul iubirii ca modalitate de cunoastere ce are ca scop realizarea simultaneitatii subiectului cu obiectul cunoasterii.
La nivel stilistic, poezia respecta dezideratele modernismului: lipsesc strofele, prozodia clasica este nerespectata, apare ingambamentul, poezia nu are o rima clasica. Ambiguitatea instaurata prin dubla determinare sintactica, posibila prin absenta punctuatiei, (“Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns/in adancimi de intuneric”) este un alt aspect specific literaturii moderne.