ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Ne aflam pe colina cea mai înaltă de pe malul asiatic al Bosforului, nu departe de cetatea lui Murad al IV‑lea, peste drum de ruinele celebrei cetăţi Edicule. De acolo, de sus, puteam cuprinde cu privirea Bosforul, Cornul de aur şi pintenul pe care s‑a aflat cîndva seraiul, devenit în zilele noastre muzeul Topkapi.
Ghidul ne adusese aici cu gîndul mărturisit de a ne oferi posibilitatea să vedem Europa cu ochii cu care osmanlîii priviseră malul european al Bosforului, atraşi de fabulosul Bizanţ. În jurul nostru vegetaţia era săracă: printre măslinii sălbatici, înalţi cît un stat de om, iarba crescuse alburie, parcă fără clorofilă, ca nişte proeminenţe filiforme ale pămîntului calcaros pe care‑l călcam în clipele acelea.
Ghidul căruia ne obişnuisem să‑i spunem Didi – îl chema Ridvan Orkon – vorbea rar, psalmodiind parcă. Cu mîna întinsă spre cartierul Pera, ne povestea cum reuşise Mehmet al II‑lea, cuceritorul Constantinopolului, să pătrundă în apele Cornului de Aur, a cărui intrare era zăgăzuită de un lanţ uriaş. Corăbiile turceşti escaladaseră colina pe care astăzi se află piaţa Taksîm, Galata şi cartierul comercial al Istanbulului şi coborîseră, ca într‑o lansare uriaşă de pe docuri, drept în apele Haliciului – ale Cornului de Aur.
Cu ochii subţiaţi de lumina puternică a zilei, vedeam parcă aievea căţărarea greoaie a corăbiilor şi auzeam parcă strigătele surugiilor şi edecarilor, îndemnînd sutele sau poate miile de boi care trăgeau spre înaltul colinei uriaşele poveri obişnuite doar pe drum de ape…
— Înainte de a pleca de aici, a spus ghidul, la o vreme, aş vrea să vă arăt un monument ciudat: o piatră rătăcită pe această colină… E copia fidelă a celei de la Persepolis datorită căreia, acum un veac şi mai bine, Grötenfeld a reuşit să descifreze scrierea cuneiformă. Iat‑o acolo. E chiar în vîrful colinei. Nimeni nu ştie cine a adus‑o aici. E plină de litere cuneiforme, ca toate pietrele de acest fel aflate la Muzeul de antichităţi orientale, şi descrise de Legrain, Lutz şi Poebel…
Am urcat spre vîrful colinei, să privesc îndeaproape piatra rătăcită aici de cine ştie cînd. Aveam un motiv aparte pentru a o privi? Fără îndoială că da.
Grupul de excursionişti din care făceam parte – grup sosit cu motonava Transilvania – a început să coboare spre autocarul care ne aştepta. Eu stăteam aplecat asupra pietrei cu pricina, cînd am simţit o mînă aşezîndu‑se pe umărul meu şi am auzit glasul şoptit al unei fete.
— Ţi‑ai amintit de… „fachir” şi de afacerea cuneiformelor, nu‑i aşa?
— Cum de ai ghicit? am întrebat‑o.
— Pentru că te cunosc. Ai promis, cîndva, că o să scrii istoria acestei afaceri a cuneiformelor în care pînă şi Shakespeare a avut un rol. De ce n‑o faci?
— Voi scrie…
— Nu te las atît de uşor. Uite, jură aici, cu mîna pe piatra asta rătăcită, copie a celei de la Persepolis, jură aici pe colina de pe care osmanlîii au privit prima oară Europa… jură că vei scrie.
Am rîs.
— Îţi plac cuvintele mari, teatrale…
— Recunosc. Dar sînt sigură că o asemenea istorie ar plăcea şi că ar fi, în acelaşi timp, interesantă.
— Bine, bine. Voi scrie. Nu‑i nevoie să jur.
Nici eu nu credeam că o să‑mi ţin promisiunea. Şi, tocmai de aceea, sutele de minarete ale moscheelor din Istanbul mi s‑au părut, în clipa rostirii acestor cuvinte, nişte uriaşe semne de mirare.
în dimineaţa aceea de primăvară timpurie, nimic nu prevestea uluitoarele evenimente care m‑au făcut să trăiesc cele mai palpitante clipe din viaţa mea. Cerul era senin, înalt şi albastru, Dîmboviţa îşi mîna liniştită apele tulburi reflectînd în contururi frînte sălciile abia înverzite, iar oamenii se grăbeau – ca şi mine de altfel – să ajungă la serviciul lor, citind, în mers, titlurile articolelor din ziarele de dimineaţa şi făcînd slalom printre maşini şi tramvaie.
O zi obişnuită, fără un colorit aparte, care s‑o scoată din anodin şi s‑o fixeze în memorie.
Şi totuşi, ziua aceasta n‑am s‑o pot uita niciodată. Deîndată ce am intrat în biroul meu, am avut o surpriză: maiorul Ovidiu Bota, „faimosul” maior Bota, omul care scotea din impas cercetările împotmolite, mă aştepta. Îl cunoşteam doar din vedere.
— În sfîrşit, ai sosit! a exclamat el. Te numeşti Radulian, nu‑i aşa?
Am salutat stîngaci şi m‑am prezentat.
— Locotenentul Radulian Andrei.
— După cîte am aflat, ai absolvit facultatea de arheologie, a continuat el. Conform ordinului şefului, vei lucra cu mine o perioadă de timp…
îl priveam fără să scot nici un cuvînt, stînd în poziţia de drepţi, aşa cum se cuvenea din partea unui tînăr locotenent căruia unul dintre cei mai buni criminalişti din centrală îi făcea cinstea de a‑l lua colaborator. Puţini se bucurau de aceasta favoare.
— Ştii că îmi placi, tinere? Nu eşti deloc curios. Nu întrebi în ce problemă vom colabora?
— Mi‑o veţi spune la timpul potrivit, tovarăşe maior, am răspuns eu.
— Iată un răspuns ca la carte. Ei bine, timpul potrivit a… sosit. Ia loc şi pregăteşte‑te să asculţi.
Maiorul era înalt de statură. Deşi nu avea decît cel mult patruzeci de ani, părul îi era alb, complet alb, contrastînd plăcut cu tenul măsliniu. Sprîncenele întunecate, zburlite spre fruntea înaltă, brăzdată de cute, scoteau şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor.
Ştiam că fusese poreclit „fachirul”. Nimeni nu putea spune cine îl botezase, dar oricine îţi putea spune de ce: Bota părea un veritabil vrăjitor care‑şi uluia spectatorii prin acţiunile sale, un om cu o logică de netăgăduit şi cu o intuiţie care nu da greş. Glumea deseori şi asta deruta. Sub masca jovialităţii, care fascina şi încurca adversarul, Bota îşi păstra sîngele rece al omului receptiv la orice amănunt.
— Aseară, a venit la noi un profesor universitar. Nicolae Ştefănescu. Îl cunoşti?
— Da. L‑am avut la cursul de asiriologie. Un adevărat savant.
— Vorbeşte‑mi despre el. Tot ce ştii.
— Din păcate, nu prea cunosc multe despre dînsul. Este specialist în asiriologie, după cum am mai spus. Între anii 1930‑1940 a făcut parte din grupul de arheologi care sub auspiciile Societăţii Naţiunilor a lucrat pe locul fostei Ninive, în Irak. În facultate se spune că profesorul Ştefănescu a reuşit să descifreze peste o mie de tăbliţe cu scriere cuneiformă.
— Interesant…
— E un dascăl cam de modă veche. Nu iei examenul cu una cu două.
— Şi pentru asta îl socoteşti de modă veche? a întrebat maiorul, zîmbind.
N‑am ştiut ce să mai zic. Eram încurcat. Bota m‑a rugat să continui.
— Profesorul Ştefănescu este membru honoris causa al Academici suedeze şi al celei engleze şi a predat, o vreme, la Sorbona. După război, am auzit că a lucrat iar în Irak, la săpăturile din sud, din vechea Caldee, unde şi‑a avut leagănul civilizaţia sumeriană. A, da! Pe cînd eram în anul trei, îmi amintesc că profesorul Ştefănescu a lipsit aproape tot timpul. Se zvonea că lucrează la Nippur, unul din cele cinci oraşe sumeriene, care împreună cu Ur, Uruk, Lagaş, Eridu… fără să mai socotim Suruppak, leagănul lui Noe al sumerienilor, actualul Faro, toate în Akkad…
— Stop! Stop! N‑am de gînd să mă prezint la examenul de asiriologie! a glumit Bota. Altceva?
— Cam atît, tovarăşe maior. Dacă doriţi mai multe date, le pot afla.
— Deocamdată‑i suficient şi atît. E ora şapte şi douăzeci. La nouă, profesorul va fi la noi. O să‑l primim împreună. întrucît de‑acum vei lucra cu mine, îţi vei lua calabalîcul şi te vei muta în biroul meu. Camera 10, etajul doi. Pînă la ora nouă sper că vei fi mutat. Ordinul de… repartiţie ţi se va confirma şi de şeful dumitale. Am vorbit cu dînsul. Du‑te, raportează‑i şi la nouă fără zece să fii gata să‑l primim pe profesor. Nu ştiu de ce ne vizitează. Te pomeneşti că te‑a descoperit cu vreun examen lipsă la facultate…
Fără să mă privească, maiorul a ieşit din încăpere. După cîteva clipe de nehotărîre, am început să‑mi strîng lucrurile în vederea mutării.
