începuse să ningă. Învolburaţi, fulgii se repezeau spre geamuri pentru ca, după cîteva clipe de odihnă, să-şi continue drumul luaţi de altă pală de vînt.
Maiorul Bota scria de zor în timp ce locotenentul Radulian se ridicase. Cu faţa spre fereastră, privea visător jocul fulgilor de zăpadă. Stătea aşa de cîteva minute cînd intră secretara serviciului.
— Aveţi un colet, tovarăşe maior. Făcînd cîţiva paşi, depuse pe biroul lui Bota o cutie de carton de forma unui cub.
Bota mormăi un „mulţumesc” şi îşi văzu de ale sale.
— E din Viena, spuse secretara, în timp ce se îndrepta spre uşă.
— Poftim? Cine e din Viena?
— Pachetul, răspunse aceasta ieşind
Radulian se întoarse.
— Nu sînteţi curios să aflaţi ce conţine? întrebă el.
Maiorul îl privi cu ochi obosiţi. Lucrase toată noaptea.
— Cine-mi trimite mie un pachet din Viena? Vrei să deschizi dumneata?
Radulian tăie sfoara şi desfăcu cartonul. În clipa următoare, scoase o exclamaţie de uimire.
— Ce e?
— Priviţi! zise locotenentul şi scoase dinăuntru o… pălărie de vînător, care, lîngă pana frumos colorată, avea o scrisoare şi o carte de vizită.
— Ce glumă mai e şi asta? întreba Bota. Te rog citeşte…
— Scrie în germană. Deci: „La noi se spune «Jos pălăria!» Nu ştiu cum se zice la dumneavoastră, în România, Oricum, eu îmi scot pălăria şi v-o trimit în semn de admiraţie pentru cel care… Hm… Hm… «Colierul Cleopatrei»… Ultima «bombă», la gara din Oradea m-a dat gata…”
Bota smulse cartea de vizită din mîna lui Radulian. O întoarse pe partea cealaltă. Văzu numele lui Werner şi zîmbi:
— Ei, poftim! Numai o pălărie de vînător bavarez îmi lipsea! Lăsîndu-se pe spate, privi prin geam jocul fulgilor de zăpadă.
— Ultima lovitură a fost formidabilă! spuse Radulian. Ivaşcu mi-a povestit că la gara din Oradea a avut loc o scenă de neuitat. Werner a oscilat între a face un infarct sau a-şi scoate, cu respect, pălăria, în cinstea dumneavoastră. I-aţi servit, vorba lui, o „bombă” formidabilă! Dar parcă numai lui? Şi nouă, tuturor…
Dîndu-şi seama că Bota nu-l asculta, Radulian tăcu.
…Cădea prima zăpadă şi fulgii se învolburau sub bătaia vîntului.
PARTEA ÎNTÎI
Cînd trenul părăsi Salzburgul, Radu Nicolau constată că în compartiment mai rămăseseră doar patru persoane: el, profesorul Ganea – care abia reuşea să-şi învingă somnul – Matei Grigoriu şi un străin care se urcase la Viena. Acesta din urmă era un ins rotofei, cu fălci de buldog, al căror contur era subliniat de grăsimea bărbiei. Dormea dus şi sforăia din cînd în cînd, scoţînd un sunet ciudat.
Profesorul Ganea era mic de statură, trecut de cincizeci şi cinci de ani, cu pomeţii obrajilor roşii, nasul puţin ridicat în vînt şi ochii albaştri, într-un continuu neastîmpăr. Părul, favoriţii şi barbişonul, alb-argintii, în contrast cu obrajii rumeni, dădeau impresia că era un actor tînăr care s-a machiat ca un moşneag.
Întîmplarea făcuse ca profesorul şi Radu Nicolau să aibă aceeaşi cabină în vagonul de dormit. Descoperind că ţinta călătoriei lor era tot Münchenul, sporovăiseră vrute şi nevrute. De la Viena se mutaseră la vagon-clasă. Radu avea doar un mic geamantan şi trusa aparatului de filmat. Era trimisul televiziunii la „Raliul Europa”. Profesorul participa şi el la raliu, care începea la München peste două zile, avînd ca ţintă finală Bucureştiul. Bagajele acestuia se compuneau dintr-o valiză, o plasă cu alimente şi o geantă tip diplomat, dreptunghiulară, cu alămuri galbene la colţuri.
Matei Grigoriu era înalt şi slab. Să tot fi avut patruzeci şi cinci de ani. Era operator. În cadrul raliului, urma să realizeze legătura prin radio între echipaje şi şeful delegaţiei, inginerul Lăzărescu, trimisul clubului de care aparţineau concurenţii.
Radu Nicolau, un tînăr bine făcut, cu înfăţişare de atlet, avea fruntea şi obrajii bronzaţi, sprîncenele negre, stufoase şi parcă răzvrătite spre fruntea ridată, iar ochii, de un albastru închis, cu reflexe de oţel.
— Cum o să „călătoriţi” la raliu? întrebă Radu.
— Eu mă îmbarc pe maşina conducătorului delegaţiei sportivilor noştri, adăugă cu o uşoară nesiguranţă în glas profesorul, ca pentru a se scuza că nu-i putea oferi şi lui Nicolau un loc. Şi tovarăşul Grigoriu – la fel. Dumneata?
— În maşina rezervată operatorilor T.V. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună…
Trenul gonea spre München. Din păcate, se lăsase întunericul şi călătorii nu mai puteau vedea peisajul. Radu nu dormea. Răsfoia distrat o carte. Deodată, uşa compartimentului se deschise şi intră un individ înalt, slab, adus de spate.
— E vreun loc liber? întrebă el în germană.
— Desigur, i se răspunse.
Noul venit puse în plasă un mic geamantan şi se aşeză cam brusc între Ganea şi călătorul care se urcase la Viena. Acesta tresări, deschise ochii mari, apoi îşi trase peste faţă perdeaua de la geamul compartimentului, hotărît, pesemne, să-şi continue somnul.
După vreo jumătate de oră, călătorul cel înalt şi slab dormea dus. Radu îl privi cu oarecare nemulţumire: mai întîi pentru că nu-i plăcea înfăţişarea acestuia – avea o figură de Don Quijotte – şi, în al doilea rînd, nu vădise maniere prea elegante.
Ganea, care se afla în stînga noului venit, se trase mai la o parte. Se mai foi cîteva minute, apoi se ridică şi ieşi pe culoar să-şi aprindă o ţigară. Somnul îi dispăruse ca prin farmec, iar prezenţa acelui individ cu faţa prelungă şi obrajii supţi îl deranja.
îşi fuma liniştit ţigara, iar Radu renunţase să frunzărească romanul, cînd trenul intră într-un tunel. Se auzi uruitul înfundat al roţilor şi negura se lipi compactă de geamuri. Peste cîteva minute, se simţi iarăşi aerul răcoros şi proaspăt al nopţii. Radu era tocmai pe punctul de a-şi lua din geamantan o revistă, cînd răsună o împuşcătură, urmată de un strigăt de groază. Privi spre culoar: profesorul Ganea dispăruse!
Deschise cît putu de repede uşa compartimentului şi ieşi pe culoar.
— Aici!… Aici! ţipă Ganea, ridicînd braţul deasupra capului pentru a fi văzut.
Tînărul se repezi spre profesor. În clipa următoare însă, trenul intră într-alt tunel şi luminile se stinseră în tot vagonul. Cei cîţiva călători care ieşiseră din compartimente, bulucindu-se spre locul unde se afla profesorul, scoaseră strigăte nedesluşite, în care se amestecau îngrijorarea, spaima şi indignarea. Din fericire, pana de curent dură puţin. O lumină plăcută în vadă iarăşi vagonul.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Radu, dînd cu ochii de Ganea. Dumneavoastră aţi ţipat?
— Nu eu, ci domnul acesta, răspunse profesorul arătînd spre un bărbat în vîrstă, de statură mijlocie, care se rezemase de peretele vagonului şi dădea explicaţii în engleză.
— A tras cineva cu o armă, spunea bătrînul, îngînînd cuvintele atît de aiurea încît cei ce se îngrămădiseră lîngă el nu înţelegeau mare lucru. Tocmai ieşeam din compartiment… L-am văzut cînd voia să treacă în vagonul celălalt. Cînd uşile s-au închis, a răsunat împuşcătura. Cred că-i acolo, mort între vagoane…
— Ce spune? Ce spune? întrebară cîţiva în germană.
