Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu nuvelă povestiri in ramă la timp de citit

 

PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuţei,

Cartea românească, în „Cuvântul", 31 martie 1928

CĂLINESCU: Hanu Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână:

„... Noi, aici, - explică moş Leonte Zodierul - de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei dedemult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă - aşa vin - în alt loc nu se poate."

Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă. înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când, Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. Când vine muşteriu, Ancuţa îl întâmpină cu pui fripţi în talger de lut şi cu pită proaspătă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra străinătăţii şi ştirile despre mâncările de civilizaţie umplu de turburare pe toţi.

Pe principiul Decameronului se desfăşură şi Soarele în baltă sau aventurile Şahului, într-o stilistică mai artificioasă.

Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare statornică: spre a realiza un univers liniştitor pentru ochiul său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujeşte mereu de mişcări regresive.

G. CĂLINESCU, Tendinţa naţională. Momentul 1901. M. Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 552.

VIANU: Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomie sau în portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a „gestului" rapid şi elocvent. Iată pe ducele Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor poposiţi pe lângă carele lor: „Domnul duce Valentin şi-a plecat spre noi coiful cu pană, mulţumindu-ne" (Măria-sa Puiul Pădurii). Viziunea este construită din perspectiva negustorilor, a căror naivitate este izbită de podoaba cavalerească a ducelui, coiful lui cu pană. Altădată, femeile din Brabant sunt evocate „(bătând) pavajul de cărămidă cu saboţii lor de lemn şi (râzând) din toată fiinţa, ca un lapte care se umflă" (ibid.) Puţinele însemnări ale acestei observaţii învie o întreagă lume: pavajul de cărămidă al îngrijitelor aşezări omeneşti din Brabant, saboţii portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului care îl locuieşte. Comparaţia finală: „râsul ca un lapte care se umflă" este aleasă din sfera de îndeletniciri a aceloraşi oameni... O lume întreagă, un întreg decor, în câteva cuvinte! în Hanu Ancuţei ia cuvântul la un moment dat zodierul, trezind din visările sale pe părintele Gherman, pe care povestitorul ni-1 aduce viu în faţa ochilor, cu un singur cuvânt: „Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa". Ridicându-se din barbă, ca dintr-un uriaş caier în care s-ar fi găsit cufundat în întregime, figura părintelui Gherman dobândeşte un deosebit relief. Iată pe oaspeţii Hanului Ancuţei ciocnind ulcelele cu vin: „Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor" (ibid.). De o rară putere este, în Hanu Ancuţei, evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în ţările credinţei pravoslavnice: „Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru". Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o singură trăsătură de penel. Când orbul se găseşte, în sfârşit, în mijlocul oaspeţilor, povestitorul nu găseşte necesară decât această sumară notaţie: „El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă". „Obrazul neclintit" ne vădeşte cu putere aparenţa hieratică a orbului. Când, în sfârşit, orbul, recucerit de amintirile lui, îşi întrerupe pentru o clipă povestirea, scriitorul adaugă: „Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă". Aceeaşi economie a mijloacelor, cu aceeaşi putere sugestivă, ne întâmpină în evocarea aspectelor de natură. Iată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice: „Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri" (Ochi de urs). Vântul porneşte: „Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei" (Hanu Ancuţei). Scriitorul nu ne spune nici că fiorul de vânt „vine", nici că el „ajunge". El ne spune că „soseşte", adică ajunge la o destinaţie pe care şi-ar fi propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care trebuie s-o comunice. Impresia singurătăţii unei aşezări vii altădată, în mijlocul unei naturi care nu împărtăşeşte soarta de vremelnicie a oamenilor, ne este redată cu măreţie în scurta însemnare: "Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanu Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate." [...]

Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi şi, în această privinţă, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaş, Ion Creangă. Totuşi, spre deosebire de Creangă şi, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistă a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor. Cine străbate seria povestirilor pe care le debitează diversele personagii din Hanu Ancuţei înţelege numaidecât că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi simţul nuanţelor este atât de dezvoltat, încât împrumutându-le oamenilor săi scriitorul îi înalţă într-un plan cu mult deasupra realităţii.

Tudor VIANU, Realismul artistic şi liric: M. Sadoveanu, în Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941.

CIOPRAGA: Hanu Ancuţei e o carte de atmosferă. Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la domniile lui Ipsilante, Calimah şi Mihail Sturza. întoarcerea în timp duce la reverberaţii lirice, mai toţi referindu-se din când în când la „cealaltă Ancuţă", mama celei vii. „Pe vremea aceea, observă comisul Ioniţă, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carălor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele. Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu..." Perspectiva adaugă trecutului poezie. „Săracă ţară moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele", exclamă căpitanul de mazili, pregătindu-se să evoce o aventură erotică. „Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică", întăreşte, în alt loc, meşterul Ienache. [...] însă Hanu Ancuţei e şi o carte a filozofiei populare, făcând elogiul vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi bucatele cu aer de belşug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri, se găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii proprii. în „neagra fântână a trecutului", ei caută semnificaţii şi pilde, aprobând sau detestând cu toată fiinţa. întreaga lor filozofie respiră o gravitate fără uscăciune şi o mare linişte în faţa lucrurilor. Prietenia devine o necesitate sufletească. „Iubiţilor prieteni, cuvântează căpitanul de mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!"

Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate. [...]

Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia, Hanu Ancuţei încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian. Epica de o măreţie liniştită şi fascinaţia lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale naţionale, Hanu Ancuţei este echivalentul românesc al celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer.

Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62.

VLAD: Hanu Ancuţei este cartea povestirilor, a „istoriilor" de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii. Căci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice" pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului. Există o dublă ipostază în situarea celor două elemente ale povestirii: povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim -intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) - şi eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin deznodământul lor.

Situarea în momentul iniţial al ciclului aparţine unui comentator aflat la han, cel care va reţine şi memora fiecare clipă, retrăind apoi gesturi şi cuvinte, sunete şi modulaţii neaşteptate, intervenind cu discreţie în momente de mare încântare. Prezenţa sa ţine mai mult de compoziţie, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică motive intonate sau aşteptate. Prezentându-i pe eroi, mărturisindu-şi satisfacţia pentru o veche prietenie, entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei", chemând timpul odihnei sau al nopţii, reţinând mişcări şi gesturi noi, povestitorul apropie clipa primei povestiri şi apoi a celorlalte frânturi de viaţă. Este începutul pentru încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. întâmplările aparţin povestitorilor, chiar dacă uneori intenţia de obiectivare survine mai mult din motive de natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreţie sufletească. Dar ritmul povestirii se înteţeşte şi atunci Gherman uită de începutul vag şi se dezvăluie ca părtaş la cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să păstreze o convenţională detaşare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va menţine - ca modalitate insinuantă - rezervele unei disimulări fireşti în condiţiile întâmplării temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea" sa pentru curajul lui Todiriţă Catană impune ascultătorilor tocmai reversul şi lauda faptelor lui.

Sunt aşadar modalităţi diverse în aceeaşi polifonie de ritmuri şi modulaţii nuanţate, alerte sau domoale, adunate într-o creaţie unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu însă aparţine mai ales alcătuirii şi continuităţilor în naraţiune. Ne aflăm în faţa unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, şi pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în povestire ca şi în vechea epopee structura ritualică vine dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie şi una de nopţi) şi dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentistă şi renascentistă. [...]

Există însă şi un alt timp al povestirilor, al continuităţii lor, prin umbra Ancuţei de altădată şi prin cea de acum, într-o perfectă simetrie de gesturi şi atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însufleţite prin mişcare şi lumină. Uneori ele fixează, într-o anume tonalitate şi perspectivă spaţială, momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc luminozităţi care fixează crâmpeie dramatice. In lumina răsăritului de soare priveşte parcă spre Gherman capul lui Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină şi pulberi", creşte silueta unui călăreţ.

Distanţa mijloceşte o apariţie de legendă: aceea a căpitanului Neculai Isac, dar aceeaşi distanţă are acuităţi sonore şi vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. Apariţia Margăi din apa iazului, în lumina asfinţitului de soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă şi sugestivă tocmai prin situarea în perspectivă spaţial-coloristică a acestor tablouri magistrale. [...] Mobilitatea şi dinamica întâmplărilor se explică şi prin acea exemplară capacitate a scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este în această „artă a gestului" o mare concentrare a mişcării în notaţia cea mai precisă, încorporată în spaţiul unei naraţiuni condensate. Situaţii şi mişcări sufleteşti se rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o parte cu capul", Ancuţa ascultă cuvântul tare al comisului, iar călăreţul „luneca" spre cei de la han inspirând de pe acum impresia despre o prezenţă deosebită. Sonorităţile râsului Margăi, ori mişcările Ancuţei, gestul ciobanului ce face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un ţipăt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini şi pătrunzătoare mişcări ale unor prezenţe artistice durabile pentru receptivitatea cititorului.

Ion VLAD, Treptele povestirii. I. Ascultând istorisiri la Hanu Ancuţei, în voi. Descoperirea operei - comentarii de teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130.

ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ramă" („Rahmenerzălung", cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, „roman â tiroir", cum îi spun francezii) va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, în Hanu Ancuţei. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuşi în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte veche, ea este în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie şi în aşanumitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann şi Creangă au aplicato spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi, în anume chip privite, suita de povestiri din Amintiri, decât nişte povestiri în ramă legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuşi nu e străin de acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini moderni, agreaţi mult de Sadoveanu, poate fi amintit în acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse româneşte cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuţei.

Hanul însuşi devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, el adăposteşte, ca o cetate, pe povestitori şi ascultători, cu toţii iubitori de vin din Ţara-de-Jos, băut din oală nouă de lut roşu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce şi de Eminescu. [...]

Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, ţară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date calendaristice. Diferitele Ancuţe care se perindă ca stăpân la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de băutori şi povestaşi. însăşi curgerea melodică a propoziţiei narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (aşa-numitul imperfect iterativ), sugerează această imagine:

„Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului... Şi la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-să de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi încoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate, împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune." [...]

Povestirea care dă sensul întregului ciclu şi către care converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor - cum ar zice Creangă - şi se mulţumesc cu roadele pământului strămoşesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civilizaţiei, şi invenţiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi", mormăieşte cu îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moş Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu mă mir... dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac". Cât priveşte regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu înţelegeau „cum nemţii fierb carnea, în loc s-o frigă, cum pot bea bere amară şi cum se lipsesc de sarmale, de borş, de crap la proţap ori de miel pârjolit tâlhăreşte". [...]

Povestitorul „genericului" - spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei -, care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe proţapurile carălor din umbra hanului, ni-1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i stufoasă şi „îndeletnicindu-se" mai mult cu oala, călugărul dintr-o dată „a slobozit cuvânt":

„Atunci cu mare dragoste, şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt".

Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau - zice el - „mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate", ieşind câteodată cu toporul şi cu cuţitul împotriva dihăniilor, „căci armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul". Lucrurile mireneşti, însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care se adresează Ancuţei: „îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a doua oară". Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, călugărul are şi el o taină, pe care o dă pe faţă indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, şi maică-sa îl închinase mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [...]

Orbul e un calic bătrân, un ticălos şi un nemernic (înţelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). In tinereţe, făcuse parte dintr-o ceată de hoţi şi de cerşetori, condusă de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urmă, „la o petrecere şi la o bătălie, într-o noapte". Rătăcind multă vreme prin părţile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum spre locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. „Nemernicul" este însă un Homer autohton şi ştie o mulţime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune şi le cântă pe la adunări ca acestea, în schimbul unui hartan de carne friptă şi a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările şi cu urechile alimentele, băutura şi caracterele oamenilor. Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei - indiferent de starea de spirit a auditoriului -, chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult". Melodia Mioriţei cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine". Orbul povesteşte apoi întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Ţara leşească, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi cerând unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni Ie-a mâncat Duca-vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi". Liţa Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, pidosnică. Se face a se mira de succesul cântăreţului, nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i încâlcită", este personificarea tăcerii pietrificate. Bea şi tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui — dragostea dintre feciorul unui mazil şi fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă Calimah - nu o poate spune decât cu gura Liţei Salomia. Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. Baba povesteşte istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la spus sau are tendinţa de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântâna şi pace bună!", ratifică el relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu cleştele.

Personajele-povestitori se realizează, aşadar, prin comportament, prin creaţie, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca şi la Creangă. Se cuvine totuşi să observăm o diferenţiere netă întrucât priveşte funcţia stilistică a limbajului - atât al personajelor, cât şi al povestitorului - la Sadoveanu faţă de Creangă. Spre deosebire de eroii Iui Creangă, oamenii lui Sadoveanu - şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi - sunt, fără a le lipsi deloc umorul, mai gravi şi mai ceremonioşi. Aşa este comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristişor, lipscanul, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însăşi. Excepţie fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău şi Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creangă - care nu transcrie, copiind, limbajul ţărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de viată curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând „stilizată" - cum spunea Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor". Aceasta se potriveşte întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi ca şi Creangă, Sadoveanu este în acelaşi timp mai „modern". Lirismul său proiectează realitatea în viziune şi, orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceaţă de taină, prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un mister poetic şi notaţiile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, „focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii". Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt." După aceea, baba stupeşte în spuză de trei ori şi-şi face cruce. „îl simţise şi hanul - notează povestitorul -, căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii potrivindune, nu ne-am mai văzut obrazurile. "

Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 252258.

SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail Sadoveanu se defineşte ca un povestitor romantic, mai aproape de folclor şi de Eminescu decât de cronicari şi de Ion Creangă. El are cultul vechimii şi al amintirii, ca şi poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ pierdut al Canaanului şi totodată o magmă care nu încetează să transmită căldura prezentului. Toţi eroii adunaţi la Hanu Ancuţei coboară din vremuri parcă imemoriale şi nu-şi găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce istorisesc, decât prin acţiuni efective. La Hanul Ancuţei, în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest naraţiunea priveşte un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-1 în izvor de nostalgii şi de priviri melancolice. [...]

Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuţei deţin o experienţă amară, care i-a interiorizat şi i-a determinat să-şi continue existenţa într-o lungă tăcere. Prietenia şi aburul vinului îi dezmorţesc, le dezleagă limbile şi-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, pe care le solicită asemenea structuri şi destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancuţei, povestirea este un modus vivendi, o stare obişnuită de a fi („Dar istorisiri ştii să spui?" întreabă cineva. Şi i se răspunde firesc „Ştiu, ca oricare om - de ce să nu ştiu?"); ea reprezintă o necesitate psihologică. Destăinuindu-se, răzăşii, ciobanii, călugării află alinare, dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarităţii cu semenii. Spusa lor conţine o mare gravitate, e grea de lirism, ca a doinei şi baladei, Mioriţa o ascultă cu tremur de lacrimi în ochi, diferenţiindu-se iarăşi de spiritul jovial şi lucid al lui Creangă. în vorbirea personajelor din Hanu Ancuţei răsună mai cu seamă ecouri biblice şi formule ceremonioase, învăluite poetic („Şi cătră toţi ceilalţi mă închin ca la codru verde!", în timp ce în Amintiri din copilărie înfloreşte la tot pasul vorba de duh. [...]

La Sadoveanu, povestirea îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie expresă a comunicării, este, cum spuneam, o necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca şi cântecul, o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place - zice unul dintre eroi - s-ascult istorisiri şi să spun şi eu câte ştiu din trecutele vremi". Ea poartă un mesaj al prieteniei, unindu-i pe călători în jurul mesei şi dându-i prilej fiecăruia, ca în Halima şi Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc ce cheamă pe alta, la nesfârşit, încât cartea rămâne deschisă pe o pagină de noi făgăduinţe: „Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai, sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că-i dator să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".

Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic şi folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. Dacă humuleşteanul cultivă ironia şi vorba de duh, autorul Hanului Ancuţei se impune prin lirismul adesea confesiv şi grav al naraţiunii; dacă primul e jovial şi comunicativ, celălalt e melancolic şi soliloc; dacă Creangă e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet.

Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuţei sau arta povestirii, în voi. Citind, recitind... Bucureşti,

Editura Eminescu, 1973, p. 138-143

MANOLESCU: Ca şi Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancuţei conţine o competiţie şi un ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulaţie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare a ţine de trecutul şi de experienţa fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-şi aminti; în fond, inventează. E condiţia literaturii populare în întregul ei; dintr-o experienţă colectivă şi anonimă, povestitorii scot poveşti pe care şi le atribuie. E şi condiţia literaturii în general. Poveştile nu transformă numaidecât pe ascultător într-un copil şi 262 nu se poate explica setea noastră de aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult până la moarte. Funcţia eliberatoare a imaginarului rezidă în altceva, fiind mai profundă şi înglobând şi literatura. Pentru copil, poveştile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca într-o lume de care-1 despart un timp şi un spaţiu: imaginaţia poveştii este pentru copil însăşi viaţa. Dar pentru noi care ştim că ceea ce ne desparte de Şahrazada, de Şahriar, de calif şi de pescar, nu este nici timpul, nici spaţiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebeşte de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realităţii. Copilul crede într-un acces posibil la lumea poveştii, de aici emoţia lui; emoţia noastră vine, din contra, din imposibilitatea oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveştile stau pentru noi într-o subţire ramă de carte, care le izolează de cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi imaginaţia Literaturii, însă când poveştile devin literatură, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a transformat-o pe Şahrazada într-o eroină de carte, a transformat, cu aceeaşi mişcare, cartea în poveste. Acest sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuţei, spre deosebire de povestirile anterioare, şi lui i se datorează noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o altă lume decât în povestirile tinereţii.

Ni se vorbeşte, în Hanu Ancuţei, despre „o vreme a petrecerilor şi a poveştilor", într-o toamnă rodnică, în care era „pace în ţară şi între oameni bună învoire", când taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii şi ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deşerta în ulcele şi la focuri se frigeau hartane de viţei şi de berbeci. Iată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele de clasă par a se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită. în Decameron, cauza retragerii este ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea şi armonia. Pentru călugărul Gherman, învăţat cu asprimea recluziunii monahiceşti, petrecerea de la Han constituie un evident timp de excepţie. Aproape nu este povestitor care să nu laude băutura şi mâncarea, înainte de a continua vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul pământului şi-al soarelui", care face să pară sacre bucatele, apa şi vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfacţiei de pe urma muncii. Este deci un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după care se mănâncă şi se bea, în felul preparării şi în categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise", ci din voluptatea vederii lor, ca la o expoziţie culinară. Arta preparării este savantă şi pretenţioasă. Carne fiartă nu se pomeneşte, numai friptă. Iar frigerea puiului cunoaşte tot atâtea fineţuri ca aceea a crapului descrisă în împărăţia apelor, pui fript în talger de lut, la cuptor sau în ţiglă. întâi se gustă vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna şi cu dinţii, la urmă sunt plăcintele cu poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofăel sau ulcică, şi gura udă se şterge cu dosul palmei sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se schimbă (în povestiri) şi mijloacele şi tabieturile. Dar plăcerea vieţii rămâne aceeaşi, tradusă în mari scene de mâncare şi băutură, unde nu cantitatea în sine impresionează, deşi s-ar zice că personajele nu stau o clipă degeaba, nici pofta neruşinată, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul faţă de hrană, împlinirea ritualului. Beţia e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la Sadoveanu, la fel de reticenţi ca şi cei care n-au pus băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o civilizaţie cu trăsături precise, care se cunoaşte şi se raportează la alte civilizaţii fără timiditate: acestea sunt acceptate ori respinse după felul cum se bea şi se mănâncă. Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil interogatoriu pe această temă:

„— Aşa? şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan.

Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei.

— Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Doar cartofe, sodom, şi carne fiartă de porc ori de vacă.

— Carne fiartă? se miră căpitanul Isac.

— Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun.

— Vra să zică, urmă mazilul, pui în ţiglă n-ai văzut?

— Nu prea.

— Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei?

— Asta nu.

— Nici sarmale?

— Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap.

— Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte.

—Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei."

Se pune şi problema dacă aceasta e cu adevărat „ţara Moldovei". Se mărgineşte Sadoveanu să revele moravuri şi obiceiuri specifice poporului român? Să poetizeze o istorie reală? Spre a răspunde să vedem şi cu ce se ocupă personajele, când nu-şi pierd vremea la han. Desigur, pentru ca petrecerea să poată părea nesfârşită, trebuiau inventate meserii îngăduitoare. Afară de ciobanul Motoc, restul participanţilor la han au profesii libere şi agreabile. Comisul Ionită e, după cum se vede, un boiernaş, care a păstrat titlul, probabil, nu şi practica îndeletnicirii sale. Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, călugăr, „profesii" care implică vocaţie specială. Unde sunt ţăranii, cei ce trudesc din greu din Dureri înăbuşite sau din Bordeienii? Sadoveanu îşi alege aici eroii dintre cei care ştiu să se bucure de roadele pământului, nu dintre cei care muncesc. La han sunt şi doi negustori, care fac un comerţ asemănător şi, pentru demonstraţia mea, foarte instructiv. Ienache e coropcar, adică negustor ambulant, iar marfa lui, cum şi-o recomandă singur, e „delicată şi subţire, mai mult pentru ochii şi pentru inima părţii femeieşti". Dămian schimbă la Lipsea bătălii pe „horbote, mărgele, cercei şi pânzeturi pentru nevoi femeieşti". Nu-i interesant? După asemenea marfă s-ar spune că femeia e la loc de cinste în „ţara Moldovei", preţuită, ocrotită şi înveselită. Dar toate acestea arată o stare de lucruri foarte bună şi o civilizaţie avansată. Şi nu e vorba doar de domniţe, ca acelea din Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei simple ca Solomia, care a purtat şi ea în tinereţe colier cu mărgăritare, sau ca Ancuţa, căreia Dămian îi dăruieşte „o zgărdiţă de mărgele". Aceste detalii ne obligă să ne formăm despre lumea de la han o idee oarecum diferită de aceea curentă: dacă se miră de „drăcăriile" nemţeşti şi de pălăriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, oamenii n-o fac din primitivitate, ci dintr-o altă înţelegere a lucrurilor. Obiceiurile, meşteşugurile, arta culinară şi poveştile vădesc o lungă tradiţie, un exerciţiu repetat şi un mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradiţie reală, istorică: aici e vorba de o ţară ce nu există pe hartă, sadoveniană şi originală. Tudor Vianu a examinat într-un articol particularitatea expresiilor politeţii la Sadoveanu, legându-le de umanismul „răsăritean şi bizantin", unde îşi are izvoarele stilul politicos şi sentenţios al prozatorului: „Au rămas oare acele bunuri ale culturii - se întreabă criticul - numai în lumea înalţilor demnitari din jurul domnului? Opera lui Sadoveanu ne face să înţelegem că acele câştiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au adus către mulţimi cărţile poporane, adăpate direct din literatura şi filosofia antichităţii, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Există o întinsă cultură poporană pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul oamenilor lui de a vorbi, în Hanu Ancuţei se rostesc numai oameni din popor, călători ai drumurilor ţării strânşi la un loc de popas. Elocuţia lor se poate lua la întrecere cu aceea a umaniştilor." Cu toate acestea e greu de crezut că e vorba de o lume reală pe care Sadoveanu a revelat-o. Şi nu e deloc cuminte să vedem în

Hanu Ancuţei, spre a rămâne la exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie şi artistic) pentru felul în care umanismul a pătruns prin intermediul aşa-ziselor romane populare în simţirea şi în gândirea ţăranilor moldoveni. Mai degrabă, putem pune pe seama lui Sadoveanu însuşi această înfăţişare arhaic-livrescă şi umanist-ceremonioasă care ne surprinde ca o dovadă de extraordinară originalitate. Traducătorul Esopiei şi al Sindipei, al Genouevei şi al Halimalei a suprapus peste obiceiurile şi vorbele ţăranilor moldoveni obiceiuri şi vorbe din surse livreşti: adăugând umanismului apusean (confruntat în Zodia Cancerului şi în Fraţii Jderi cu acela răsăritean) şi ecourilor literaturii sau filosofiei bizantine, aroma ciclurilor arabe, indiene şi chineze, un sâmbure din misterioasa învăţătură a Egiptului vechi. Combinaţie de spirit poporan-moldovenesc şi de spirit cărturăresc, lumea lui Sadoveanu - ce mijeşte în Hanu Ancuţei - va fi de fapt fără graniţe precise, şi o vom regăsi nu numai în idilica Moldovă din Fraţii Jderi, dar şi în Dobrogea din Ostrovul lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul invaziilor. Sultanii nomazi din marginea deşertului Gobi şi pescarii de la Şiret seamănă atât de bine, tocmai fiindcă literatura lui Sadoveanu îi apropie. Aici imaginaţia îşi creează o istorie şi o geografie proprie. în lumea biblică a sultanului Sabek, flecare gest are o semnificaţie, cuvintele sunt alese cu grijă; oamenii fiind de o politeţe excesivă, totul pare guvernat de cel mai complicat protocol: spălatul mâinilor, masa, somnul, primirea oaspeţilor, vânătoarea etc. Ideea de barbarie e exclusă. Sultanii păstori nu cunosc întrebuinţarea tacâmurilor europene sau a carabinei cu două ţevi, cum ţăranii de la Hanul Ancuţei nu cunosc trenul, şi tot ca aceştia se miră de îmbrăcămintea vizitatorilor străini. Sadoveanu pictează în Asia din Cuibul invaziilor aceeaşi lume familiară lui, care începe cu Hanu Ancuţei şi se continuă cu capodoperele maturităţii: e un întreg popor, inventat, însă cu exactităţi etnografice, cu specific naţional.

în ţesătura expresivă a prozei lui Sadoveanu au intrat, o dată cu Hanu Ancuţei, fire foarte variate, din surse ce se mai pot uneori descoperi. Motive şi forme lingvistice, deopotrivă. Şerban Cioculescu a arătat bunăoară că anecdota cu iapa lui Vodă o putea afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la Tours spre sfârşitul secolului XVI şi începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul Alexandriei cunoştea, desigur, nu numai formele populare şi prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar şi pe acelea culte, cavalereşti şi de curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totuşi decât adaptarea cărjii populare răsăritene: abia Fraţii Jderi va folosi ambele izvoare. Un specialist (I.C. Chiţimia) ne atrage chiar atenţia că Sadoveanu renunţă, în adaptarea din 1909, la turnura arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci-fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i servea drept bază) o limbă curentă şi fără culoare [...]

Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a sfârşit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba şi lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă de fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în ele curtenie franceză şi ceremonie bizantină, cavalerism medieval apusean şi moravuri ţărăneşti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşiile vesele... îmi place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă..."), care ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenţei, eu i-aş opune altul, în care ceea ce uimeşte este adânca poezie, fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei: „Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul."