Aventurile șahului povestiri Mihail Sadoveanu de citit latimp

— Dumneata sameni cu Napoleon? întrebă vesel Cantaraga. Păzește-ți treaba; nu crede nimic; de altminteri n-ar fi nicio onoare pentru dumneata. Poate șahul îl vei fi jucând tot așa de slab ca acel celebru «comediante». Îți voi dovedi că nici asta nu-i mare lucru.

— A, suspină căpitanul ștergându-și c-o batistă udă fruntea de sudoare; ar fi bine să pot mânui caii ca dânsul.

— Ce idee!

— Cum ce idee! Dumneata, domnule Cantaraga, ai avea pretenția să te măsori cu Napoleon?

— Fără îndoială, și chiar dându-i un avantaj. Eu să joc numai c-un cal și maiestatea sa cu doi.

— Greu de crezut.

— Pf!

— Totuși e greu de crezut. Un împărat e un împărat. Când joacă șah, trebuie să câștige. Curtenii trebuie să se aranjeze așa, ca să-i facă plăcere.

— Curtenii lui, da; însă nu Temistocle Cantaraga. Eu îl bat, îmi scot pălăria și-i spun: la revedere.

— Cum «la revedere»? Faci numai o partidă?

— Nu. Joc și două și trei, cum am să joc și cu dumneata.

— Cu mine joci la egal.

— Cu dumneata joc la egal, însă împăratului îi dau avantaj o mârțoagă.

Căpitanul Colț clătină din cap cu mâhnire și plictiseală, apoi oftă, suindu-se în droșcă și grămădindu-se între mine și Temistocle.

— Dumitrache! strigă acesta, adresându-se țiganului celui gras de pe capră; ce avem noi de cumpărat din târg?

— Nu pot să știu, măria ta, n-avem de cumpărat nimic.

— Ba avem de cumpărat ceva; vreau numaidecât să-mi aduc aminte. Să nu pleci până ce nu-mi aduc aminte.

— Poate mai ai nevoie de o carte de șah… sugeră, cu blândeță, căpitanul.

— Cum? se veseli prietinul nostru. Se poate, și asta, ca să ți-o împrumut dumnitale.

— Precum am avut onoarea a-ți mai declara, eu n-am nevoie de cărți, Temistocle Arcadievici. Eu șahul l-am învățat așa, uitându-mă colo și colo, cum face lăutarul care-și deprinde meșteșugul cu urechea. Eu n-am nicio pretenție; m-au bătut și alții; dar mă mir prea mult de cele ce spui dumneata despre împăratul Napoleon.

— De ce să te miri? Nu trebuie să te miri deloc, căpitane. Acel «tragediante» e deprins să piardă în regiunea noastră partidele lui de șah. A pierdut-o pe cea de la 1812[3].

— Cum se poate, domnule, să vorbești în asemenea chip despre Napoleon? se tângui Colț, ștergându-se iar de sudoare.

Iarmarocul se adunase în jurul nostru, ascultând cu nedumerire. Am văzut și pe Iacov, care-mi făcea semn cu ochiul.

— Dar ce-i aicea, mă rog? strigă deodată Cantaraga, zbârlindu-se și uitându-se posomorât în jur. E iarmaroc?

— Numaidecât, cucoane, alta nu poate pentru ca să fie, râse unul dintre țărani, retrăgându-se.

— Care-i acela, bre! își îndârji Temistocle Arcadievici glasul. Și tu, măi, ești admirator al lui Napoleon?

— Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, răspunse gospodarul, întrucâtva rușinat.

Moșierul se întoarse spre căpitan:

— Ai auzit adevăr? Ai văzut modestie?

— Am văzut, acceptă Colț. E cald tare. Ar trebui să pornim.

— Hm! te grăbești așa de mult? Nu ți-e teamă de acel ceas?

— Care ceas?

— Ceasul în care ai să pierzi o partidă, pe urmă două, pe urmă trei.

— Nu mi-e frică.

— Aha! începi a tremura. Acel ceas vine, să fii bine încredințat. Pornește, Dumitrache; mi-am adus aminte că n-avem nimic de târguit. Binevoiește a lua la cunoștința dumnitale, stimate Liviu Mihailovici, că domnia mea, acesta care mă aflu de față, nu numai că am cetit toate cărțile speciale, dar am umblat și-n toate țările Europei, luptându-mă cu toți șahiștii tuturor națiilor. Am eu un catastif în care se cuprind partidele pe care le-am jucat. Am rostit formula sacramentală în toate limbile. Italienilor le-am spus: Scacco matto; spaniolilor: Xaque y mate; franțujilor: Échec et mat; englezilor: Chech mate; nemților: Schach Matt.

— Bine. Acuma are să se audă formula și în limba moldovenească.

— Com? Pretinzi poate c-ai s-o rostești dumneata? Îți spun drept, mare îndrăzneală!

— Nu pretind nimic; nici nu îndrăznesc. Dar în jucăria asta totul e cu putință.

— Hm! dacă aș purta bumbac în urechi, m-aș sili să mi-l scot; aș aștepta însă până la judecata din urmă.

— Domnilor, am îndrăznit eu cu blândeță, suspendați, vă rog, ostilitățile verbale, până ce vi se vor desfășura pe tablă oștile. Până atunci, aveți bunătatea să mă inițiați în elementele prime ale acestui joc al regilor și rege al jocurilor. Vă mărturisesc că sunt un ucenic care știu așa de puțin, încât bucuros aș fi să câștig de la domniile voastre cele dintăi secrete.

— Nu este niciun secret, mormăi Colț. De la mine n-ai ce învăța.

— Ba sunt secrete pe care nu le cunoaște oricine, mă încredință cu deosebită satisfacție boierul.

— Mă aflu și eu printre cei ce nu le cunosc, se supuse căpitanul, și nici nu țin să le cunosc. Nu-mi plac nici definițiile poetice. Mă declar de mai înainte învins.

— Nu așa, nu așa.

— Mă declar de mai înainte învins și prefer un cerdac răcoros și o masă bună.

Ridicând obrazul lui plictisit, căpitanul aștepta să vadă ceea ce dorea. Trăsura ne ducea cu grăbire printre lanuri de grâu, în zăpușeala forfotitoare a amiezii. Holdele susurau din milioanele de gâze, adunând în spice puterea soarelui. Deodată, dintr-o cotitură, zgripsorul[4] trăsurii dădu năvală asupra curții boierești. Din goană, vizitiul opri brusc caii, c-un meșteșug vrednic de mirare, care ne prăvăli pe unii asupra altora, ciocnindu-ne de căpățâna napoleoniană a lui Colț. Sub tei, era răcoare. Cerdacul își avea pregătite jilțurile.

— Asta-i casa bătrânilor mei! cântă domnul Cantaraga. Binevoiți, prietinilor, a intra cu inimă bună, lepădând grijile și uitând năcazurile.

Feciorul, bătrânel alb și cuviincios, se ploconi în fața noastră, ne luă buclucurile și ne călăuzi în odaia de baie. După ce ne aduse înapoi și ne așeză în jilțuri, întrebă cu smerenie pe stăpânul său:

— Temistocle Arcadievici, binevoiește a-mi porunci dacă trebuie să aduc numaidecât căișorii.

— Nu se poate, Anatol, strigă boierul; întăi zacusca, pe urmă vine și vremea să învățăm pe domnul căpitan șahul.

Bătrânelul privi vesel și ager spre noi, recunoscând după uniformă pe victima stăpânului său. De data aceasta nu înțelegeam cum putusem atribui lui Colț înfățișarea napoleoniană. Partea de dinfață a centurii îi era ridicată prea sus, deasupra pântecului precoce. N-aveam de a face nici cu un călăreț, nici c-un viteaz. Unele amănunte ale uniformei dovedeau că n-aveam în față decât un ofițer de administrație, dintre acei pentru care s-a admis titulatura curentă de «ofițeri de ață». Își lăsă chipiul să-i cadă jos, fără să-l mai ridice. Își zbârli părul cu degetele mânii drepte. Îi era sete; îi era foame. Abia catadixi să-și arunce ochii asupra etajerei de abanos pe care stăpânul locului ne-o înfățișa c-un gest larg.

— Aici, în această sută de tomuri, sunt secretele pe care dorești a le cunoaște, cucoane Grigoriță, îmi zise el cu bunăvoință.

Ofițerul de ață păru a face o socoteală, în gând:

— Nu sunt o sută, rectifică el placid; sunt șaizeci și opt.

Zacusca ne fu prezentată de bătrânel pe o tabla enormă. Căpitanul întinse numaidecât mâna, alegând la întâmplare ceva și cercetând cu ochii ce bunătăți și-ar mai putea însuși îndată după aceea. De la brânzeturi de paisprezece feluri până la icre negre și sardele, de la ficat de gâscă și mușchișor de porc până la nisetru marinat, ținând socoteală și de ridichile de lună și tomatele trufanda, precum și de foamea noastră, toate bunătățile lumii erau de față. Vinul avea lucire de chilimbar. După chipul cum îl turnă domnul Cantaraga în păhăruțele de cristal cu picioruș fin și după felul religios cum îi luă credința, am înțeles că numaidecât trebuia s-aduc laudă și să cer informații. Căpitanul dădu păhărelul de dușcă, fără să se sinchisească și întinse gâtu-i scurt după altă gustare.

— Minunat vin! am declarat eu, făcând cu mâna gestul ritualic. Spune-mi, te rog, Temistocle Arcadievici, dacă e un produs al viilor dumnitale.

— Nu cred, mormăi căpitanul, țipând pe gât al doilea păhărel.

— Ba să mă ierți, prietine, e un vin din via care se vede. N-are vârstă decât patru ani. A fost supravegheat și îngrijit de mine personal; e o combinație de struguri pe care n-am intenția s-o comunic nimănui.

— Multe secrete și minuni sunt pe lumea asta, suspină Colț; n-am s-ajung să le pătrund niciodată.

— Cu toate acestea, ele alcătuiesc frumuseța vieții, stimate Liviu Mihailovici.

Căpitanul n-avea când răspunde. Eu am tras spre mine câteva din cele aproximativ o sută de tomuri, examinându-le de aproape. Erau tratate de șah și colecții de reviste în felurite limbi europene. Legătura lor, în marochin castaniu, cu cifrele și armele domnului Cantaraga, era o frumuseță.

— Asta-i doctoria plictisului și a zilelor rele la țară, ne lămuri cu patos amfitrionul nostru. Întind tabla de șah, deschid un volum: desființez timpul.

În tihna cerdacului se produse puțin tumult. Într-un paneraș ușor, purtat în trap iute de un cal alb, sosi o femeie voinică, cu înfățișarea energică. Argatul de la grajd veni în goană să apuce frâul calului; Cantaraga se grăbi să-i iasă întru întâmpinare c-o exclamație franțuzească. După intonația delicată și respectuoasă, cu care rosti el vorbele: «ma chère amie», sărutându-i mâna, înțelesei că mă aflu în fața stăpânei locului. Deși, probabil, trecută de mult în al patrulea deceniu, doamna Cantaraga era încă o frumuseță brună, cu ochi mari și bogat sprâncenați. Proporțiile ei întrucâtva prea impunătoare n-o împiedicau să fie de o deosebită sprinteneală și vioiciune în mișcări. Ne întinse numaidecât mâna să i-o sărutăm, ascultă cu luare-aminte numele noastre arătându-și dinții fără cusur și observă că tablaua avea nevoie de reaprovizionări.

— Anatol, strigă ea c-o voce agreabilă de contraltă; te rog s-aduci și pateurile. Fii atent la ce se petrece aici.

Bătrânelul fu între noi într-o clipă.

Astfel am cunoscut pe Elisabeta Gavrilovna, doamna prietinului nostru Cantaraga. Într-o clipă am respectat-o și am iubit-o și nu mi-a trebuit multă vreme să aflu că această stăpână a Mărunțenilor știe să vadă, să privegheze și să poruncească. Puțina moșie câtă le mai rămăsese după expropriere devenise, sub mâna ei energică, o grădină irigată. Iazul avea pește. Moara măcina și ziua și noaptea. Era, cum spunea Cantaraga, o adevărată strănepoată de răzăși, fata lui Gavril Mânzu, și strănepoata lui Amfilohie Mânzu cel care suduise în gura mare, la curtea domnească în Iași, pe Vodă Moruzi. Sărutându-i a doua oară mâna, i-am cerut voie să-i spun: cucoană Lisavetă, și ea, râzând plăcut, nu s-a împotrivit. Ca dovadă că-i făcea chiar plăcere, mi-a comunicat în taină că avea la masă sărmăluțe cu smântână. M-a întrebat dacă-mi plac.

— Îmi plac, i-am răspuns eu, cu respect.

Auzind despre acest ultim mister, căpitanul Colț se învioră dintr-odată și veni să sărute mâna stângă a cucoanei Lisaveta.

Cantaraga se simți mândru de supunerea pe care o arătam cu toții soției sale.

— Elisabeta Gavrilovna, zise el aprinzându-și țigara; îți fac cunoscut că voi avea onoarea și plăcerea să bat la șah pe Liviu Mihailovici Colț, căpitanul de față.

— Foarte bine, răspunse cucoana Lisaveta; însă mai întăi vă rog să luați zacusca, iar după aceea ne așezăm la masă.

 

 

[1] Automedon m. 1. Mit. conducătorul carului lui Achile; 2. fig. vizitiu îndemânatic.

 [2] Misitíe, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului.

 [3] Aluzie la Campania din Rusia și bătălia de la Borodino.

 [4] 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete.