GREUCEANU

A fost odata ca niciodata etc.

A fost un imparat si se numea  imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele  si luna de pe cer.

Tramise deci oameni  prin  toate  tarile si ravase  prin  orase, ca sa dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevast a si inca si jumatat e din imparatia lui, iara  cine va umbla  si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia  capul.

Multi voinici se potricalisera , semetindu-s e cu usurinta  ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da  din  colt  in colt  si nu  stia de  unde  s-o inceapa si unde  s-o sfarseasca, vezi ca nu toate  mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvant.

Pe vremea  aceea  se afla un viteaz pe nume  Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua  inima in dinti,  incumetandu-se pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul, sa se inchine cu slujba. Pe drum  se intalni  cu doi oameni pe care slujitorii imparatesti ii ducea u la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugiser a de la o batalie ce o avuse imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni,  dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat  le mai veni nitica  inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru.

El isi puse  nadejdea in intampinarea aceasta  si isi zise: «Imi voi incerca norocul.  De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta  sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma  voi duce  de unde am  venit. Asta sa  fie in norocul meu;  niciodata nu  strica  cineva sa  faca  o incercare».

Si astfel, poftorindu-si  unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea Imparateasca infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti,  asa cuvinte  bune  si dulci  scoase  si atata mestesug puse  in vorbirea  sa, incat  imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare  pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui sa aiba  doi supusi mai mult si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.

Nu mai putura oamenii  de bucurie  cand, auzira ca  Greuceanu a maglisit²   pe  imparatul pana  intr-atata , incat  l-a  facut  sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima  si ii fagaduira ca in toata viata  lor  se vor  ruga  pentr u dansul , ca sa  mearg a din izbanda in izbanda, ceea ce si facura.

Aceasta  izbanda o lua  drept  semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele  lui mieroase cele urmatoare:

-Marite doamne, sa  traiesti  intru multi  ani pe luminatul scaun al acestei  imparatii. Multi voinici s-au legat  catre maria ta sa scoata de la zmei  soarele  si luna  pe care  le-a rapit de pe cer si stiu ca  cu moarte au murit,  fiindca  n-au  putut  sa-si indeplineasca legamintele ce au facut  catre maria ta.  Si eu,  marite doamne, cuget  a ma  duce intru cautarea acestor  talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi cerc si eu norocul,  doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea  pedepsi  pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor.

— Dragul  meu  Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa  schimb nici o iota,  nici o cirta din hotarare a mea. Si aceasta  nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile  mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris.

Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptate a celor vorovite de dansul, Greuceanu  cuvanta  cu glas voinicesc:

— Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa  pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea.

Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca  ca sa scape cu fata curat a din aceasta intreprindere.

Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse  cale lunga, departata, pana ce ajunse  la Faurul pamantului, cu care era frate de cruce.  Acest Faur, fiind cel mai mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei  nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu si Faurul pamantului si se sfatuira.

Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut,  Greuceanu si frate-sau o luara la drum.

Indata dupa plecarea Greuceanului,Faurul  pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa  tina  chipul  acesta  fara curmare in foc.

Iara  Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga si mai lunga, pana ce li se facu  calea cruci; aici se oprira, se asezara  pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau  si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara si plansera ca niste copii.

Mai-nainte d-a se desparti isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: «Atunci cand basmalele vor fi rupte  pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara  cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit». Mai infipsera si un  cutit  in pamant si zisera: «Acela din  noi, care  sar intoarce  mai intai  si va gasi  cutitul  ruginit,  sa  nu mai astepte pe celalalt, fiindca aceasta  insemneaza ca a murit». Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau — la stanga.

Fratele Greuceanului , umbland mai mult a vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul  curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie  ca vazuse soarele  si luna la locul lor pe cer.

Iara  Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete  de trei ori peste  cap si se facu  un porumbel. Vezi ca  el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse  pe un pom  care era  tocmai  in fata  caselor.  Atunci  iesind fata de zmeu cea  mare  si uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica ca sa vina sa vaza  minunea.

Fata  cea  mai  mica  zise:  — Maiculita si  surioara , pasarea asta gingasa  nu mi se pare  ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pana acum ne-a fost si noua! D-aici inainte  numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri.

Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa  si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete  iarasi  de trei  ori peste  cap  si se facu  o musca si intra in camara zmeilor.  Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul  casei si asculta la sfatul  lor. Dupa  ce lua  in cap  tot  ce auzi,  iesi afara si  se duse  pe drumul ce ducea  la Codrul-Verde  si acolo se ascunse  sub un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise  stia acum  ca zmeii se du- sesera la vanat in Codrul-Verde  si aveau  sa  se intoarca unul  de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre  ziua.

Asteptand  Greuceanu acolo,  iata, mare, ca zmeul  cel mai mic se intorcea, si ajungand calul la marginea podului, unde sforai  o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara  zmeul, mainiindu-se, zise:

— Ah, manca-oar lupii carnea  calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.

Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:

— Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem sau  in lupta sa ne luptam.

— Ba in lupta, ca e mai dreapta.

Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.

Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana la gat  si-i taie capul.  Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului  si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.

Cand, in putere a noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari  de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iar Greu- ceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.

Iesind de sub pod, se lua  la tranta si cu acest zmeu.

Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara  Greuceanu, sarind repede, unde miaduse  si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie  capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia  sia calului  sau  sub pod, se puse iarasi de se odihni.

Cand  despre  zori, unde venea, mare, venea  tatal zmeilor, ca un tartor, catranit ce era,  si cand ajunse  la capul  podului,  sari  calul lui de  saptezeci si  sapte de  pasi inapoi.  Se necaji  zmeul  de aceasta intamplare, cat un lucru mare,  si unde racni:

— Ah, mancare-ar lupii carnea  calului;  ca pe lumea  asta nu mi-e frica  de nimenea, doara de Greuceanul de aur;  si inca  si pe acesta numai  sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant. Atunci, iesind Greuceanu de sub pod, ii zise:

— Deh! zmeule  viteaz,  vino sa ne batem;  in sabii  sa ne taiem, in suliti sa ne lovim ori in lupta sa ne luptam.

Sosi zmeul  si se luara la bataie: in sabii  se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira  ce se lovira  si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta; se zguduira unul pe altul de se cutremura pa- mantul; si stranse zmeul  pe Greuceanu o data; dara acesta,  bagand de seama ce are de gand zmeul,  se umfla  si se incorda in vine, si nu pati  nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu,  tocmai  cand el nu se astepta, de-i parai oasele.

Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea  la namiezi, si ostenira.

Atunci trecu pe deasupr a lor un corb, carele se legan a prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise:

— Corbule,  corbule,  pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise si Greuceanu:

— Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa  dulce, caci tioi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte,  aduse  lui Greuceanu un cioc de apa dulce  si  ii astampara setea;  caci  insetosasera, nevoie  mare.  Atunci Greucean u mai prinse la suflet, si imputernicindu-se , unde ridica , nene, o data pe zmeu,  si trantindu-mi-l, il baga in pamant pana in gat  si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi zise:

— Spune-mi,  zmeule  spurcat, unde  ai ascuns  tu soarele  si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.

Se codea zmeul, ingan a verzi si uscate,  dara Greuceanu ii mai zise:

— Spune-mi-vei  ori nu, eu tot le voi gasi,  si inca si capul retezati-l-voi.

Atunci zmeul  tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata, daca ii va spune,  zise:

— In Codrul-Verde  este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul  meu cel mic de la mana dreapta.

Cum auzi Greuceanu unele  ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile,si ducandu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde,  deschise  usa cu degetul zmeului  si gasi  acolo  soarele  si luna.  Lua  in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunc a pe cer si se bucur a cu bucurie mare. Oamenii,  cand vazura iarasi soarele si luna  pe cer, se veselira si laudara taria lui Greuceanu de a fi izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.

Iara  el, multumit ca a scos la bun  capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi.

Gasind  pe frate-sau la semnul  de intorlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul.

In cale, dete peste un par  plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin  la umbra  acestui  par, ca sa mai rasufle si caii, iara  pana una alta, sa culeaga si cateva pere spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care  auzise  pe  zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni;  dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere,  ci zise ca  le va culege  el. Atunci trase  palosul si lovi parul la radacina. Cand,  ce sa vezi dumneata ? Unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom zicand:

— Ma mancasi fripta, Greucene, precum  ai mancat si pe barbatul meu.

Si nimic  nu  mai  ramase din  acel  par  decat praf  si cenusa;  iara frate-sau incremeni  de mirare,  nestiind ce sunt toate  acestea.

Dupa  ce plecara si mersera ce mersera, detera preste  o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei,  si cu apa  limpede  si rece.

Fratele  Greuceanului zise:

— Sa ne oprim  aici nitel,  frate,  ca sa  ne mai odihnim  si caisorii.

Iara  noi sa bem nitica  apa  rece si sa culegem  flori.

— Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca  aceasta gradina va  fi sadit a de  main i omenesti  si  daca   acel  izvor  va  fi lasat de Dumnezeu.

Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoas a si  o culca  la pamant ; dup a aceea  impunse  si  in fundul fantanii si a marginilor ei, dara, in loc de apa, incepu a clocoti un sang e mohorat,ca si din tulpin a florii, si umplu vazduhul de un miros gretos.  Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare  de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor, ca sa  invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare.

Si scapand si de aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand, ce sa vezi dumneata? Unde se luase  dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta  in pamant, ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranit a si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.

Greuceanu, simtind  ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana,

Zise fratane-au:

— Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi  ce vezi.

— Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata  un nor vine dupa noi ca un vartej.

Atunci  dete  bice cailor  care  mergeau repede  ca vantul si  lin ca gindul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca  se apropia norul ca o flacaraie. Apoi, mai facand un vant  cailor, ajunsera la Faurul  pamantului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste.  Pe urma  lor iaca  si zmeoaica. De-i ajungea ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.

O intoarse insa  la siretlic: ruga  pe Greuceanu sa  faca  o gaura in perete , ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in perete. Dara Faurul pamantului se atinea  cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sare a scantei din el. Cand zmeoaica puse  gura  la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort!  inghiti  si  pe  loc si  crapa . Nu trecu  mult, si starvul zmeoaicei  se prefac u intr-un munte  de fier, si astfel scapara si de dansa.

Faurul  pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie  pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca o caruta cu trei cai cu totul  si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra  lor si le dete duh de viata.

Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce Faurul  pamantului, Greuceanu se urca  in trasura cu frate-sau cel bun,  si porni  la Rosu imparat, ca sa-si primeasca rasplata.

Merse, merse, pana ce li seinfurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui  sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea  cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara  el ramase mai in urma. Inaintand el alene, rasturnat in caruta , trecu pe langa un diavol schiop care le tinea calea drumetilor ca sa  le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica  sa  dea  piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de d-indarat si-l arunca de-parte  in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:

— Mai, vericule,  ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.

Greuceanu, sarind din caruta, isi uita  acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura  palosul, apoi, asezandu-se in margine a drumului, se dete  de trei  ori peste  cap si se schimba intr-o stana de piatra.

Puse Greuceanu cuiul la capatul osiei, il intepeni  bine, se urca  in caruta si pe ici ti-e drumul! Nu baga de seama ca palosul ii lipseste.

Ascultati acum si va minunati, boieri dumneavoastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca  il va face sa  ia el pe fata imparatului.

Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase  acestui necurat. Impielitatul stiaca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era;  fara palos era  necunoscut. Ii fura  palosul si-l dete  be- cisnicului de sfetnic.

Acesta se infatisa  la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.

Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune  la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte  pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos,  ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanulu i cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand.

Sfetnicul  cel palavatic, cum  auzi  de  una  ca aceasta , merse  la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta . Iar sfetnicul umbla d-a-ncatelea , zorind sa se faca mai curand nunta , cu gand ca, daca  se va cunun a odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta  de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfarsit.

Imparatului insa nu-i prea placu  zorul ce da sfetnicul pentr u nunta, Si mai taragani lucrurile.

Nu trecu mult, si iata ca soseste si Greuceanu, si infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta  sa fie Greuceanu, dara nu-si putea  da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla  in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai  acum  ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra , decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.

— Imparate prea luminate — zise el — toata lumea  zice ca  esti om  drept.  Te rog  sa-mi  faci si  mie  dreptate, mult  ai asteptat, mai astepta, rogu-te,  inca putin  si vei vedea cu ochii adevarul.

     Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai si tot de fier si intr-un  suflet merse,  pana ce ajunse la stana  de  piatra, acolo  unde necuratul ii scosese cuiul de la caruta.

— Fiinta  netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi  palosul ce mi-ai furat, caci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici ca se clinti din loc macar.

Atunci si  Greuceanu se dete  de  trei  ori  peste  cap,  se facu un buzdugan cu totul  si cu totul de otel si unde  incepu,  nene,  a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate  o zburatura de piatra. Si lovi ce lovi, pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu  stana  de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara  buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile  si dete,  si dete, pana ce o facu  pulbere. Cand nu mai fu in picioare  nimic din stana de piatra, cata prin  pulberea ce mai ramasese si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.

Il lua  si, fara nici o clipa  de odihna, veni si se infatisa  iarasi  la imparatul.

— Sunt gata,  marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui  Greuceanu . Sa  vina  acel  sfetnic  nerusinat,   care  a  voit sa  te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.

Imparatul il chema.

Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu spranceana incruntata, incepu sa tremur e si-si ceru iertaciune , spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.

Dupa rugaciunea lui Greuceanu , dobandi  iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci  sa piara din imparatia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare  si se facu o nunta da-lea imparatesti si se  incinse niste veselii care tinura trei saptamaini... Si eu incalecai p-o sa, si va povestii dumneavoastra asa

 

 

 

Poveste audio............De ascultat Greuceanu