ACCENTUL
Pronunțarea mai puternică a unei silabe dintr-un cuvânt se numește accent. Silaba respectivă se numește silaba accentuată.
În limba română acentul nu are loc fix. El poate sta:
a) pe ultima silabă: careu, alerga, tipar, marcaj, castan, tablou, calculator, românaș, cărau, dușman, maior, locotenent;
b) pe penultima silabă: cărare, pădure, căldură, bibliotecă, masă, piatră, câmpie, neamuri, apă;
c) pe antepenultima silabă: vrabie, tulbure, prepeliță, imaginea, semnificație, botanică, expresie, strugure;
d) pe o silabă mai îndepărtată față de ultima silabă: veveriță, doisprezece.
Accentul are rolul:
1. de a diferenția uneori sensul cuvintelor:
- acele (ceasornicului)
- acele (pronume)
- torturi (prăjituri festive)
- torturi (cazne)
- veselă (fetiță) - veselă (totalitatea vaselor folosite la masă)
Aceste cuvinte care se scriu la fel dar se pronunță diferit prin accent se numesc omografe.
2.de a pronunța corect cuvintele : duminică, fenomen, caracter, ianuarie, butelie.
3. de a deosebi persoana gramaticală a unor verbe din conjugarea I, la modul indicativ, timpul prezent și perfect simplu:
adună (prezent) - adună (perfect simplu)
sui (prezent) - sui (perfect simplu)
cântă (prezent) - cântă (perfect simplu)
4. de a construi ritmul poeziei:
„Sea-ra lim-pe-de și blân-dă
Se co-boa-ră pes-te văi.” (Otilia cazimir)
„În va-duri a-pe re-pe-zi curg.
Și vu-iet dau în ca-le.” (George Coșbuc)