Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.
Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:
— Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!
Atunci măgarul îi zise:
— Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!
Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:
— Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!
Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.
Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.
A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:
— Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.
Pe urmă adăugă:
— Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!
Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:
— Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.
Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.
Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.
Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:
— Pentru ce pricină râzi?
El îi spuse:
— Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.
Ea îi zise:
— Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!
El îi zise:
— Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.
Ea îi zise:
— Păi atunci nu râzi decât de mine!
Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:
— Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!
Şi ea le zise:
— N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!
Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.
Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:
— Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?
Atunci cocoşul îi zise câinelui:
— Păi cum aşa?
Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:
— Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!
Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.
Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:
— S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!
Ea îi zise:
— Şi ce-a făcut?
Vizirul urmă:
Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:
— Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!
Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:
— Iartă-mă! Iartă-mă!
Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.
Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:
— O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!
Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.
Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:
— Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!
După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:
— Mi-ai adus ceea ce trebuie?
Şi vizirul răspunse cu smerenie:
— Da!
Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:
— Ce ai?
Ea spuse:
— O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.
Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.
Pe urmă începură să tăifăsuiască.
Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:
— Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!
Iar Şeherezada îi răspunse:
— Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!
Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.
Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:
