Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de vânătoare şi de goana de-a călare după vânat; şi mai avea şi un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, coconul plecă la vânătoare şi în goana de-a călare după vânat, şi cu el plecă şi vizirul tatălui său. Şi merseră amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Şi vizirul îi zise beizadelei:
— E a ta! Sari după fiara asta cruntă şi ţine-i urma!
Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu din ochi. Şi pe dată fiara se mistui în pustie. Iar coconul rămase năuc şi nu mai ştia încotro s-o ia, când iacătă că zări în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă:
— Cine eşti tu?
Ea răspunse:
— Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când drumeţeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul şi am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Şi m-am pomenit părăsită, singură-singurică şi tare buimacă!
Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă şi o luă pe spinarea calului, o puse la spatele şeii şi plecă. Iar când treceau pe lângă nişte năruituri, copila îi zise:
— O, stăpâne al meu, aş vrea să cobor pentru o nevoie!
Atunci el o coborî lângă năruituri; apoi, văzând că ea zăboveşte prea mult şi că se dovedea prea târomelnică, se duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 Şi le spunea copiilor ei:
— O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit!
Iar ei îi ziseră:
— Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în pântecele noastre!
Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte moartea lui; şi vinele i se zbătură, şi fu cuprins de spaimă pentru viaţa lui, şi se întoarse. Când ghula ieşi afară, îl văzu că era speriat rău de tot şi că tremură, şi îi zise:
— Ce ai de eşti speriat?
El răspunse:
— Am un vrăjmaş, de care mi-e frică!
Şi ghula îi zise:
— Au nu mi-ai spus tu aşa: „sunt un cocon domnesc? …”
El răspunse:
— Da, într-adevăr.
Ea îi spuse:
— Atunci de ce nu-i dai nişte bani vrăjmaşului tău, spre a-l potoli?
El răspunse:
— O, nu se potoleşte cu bani, că nu se potoleşte decât cu sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, şi sunt pradă împilării!
Ea zise:
— Dacă eşti împilat, precum mărturiseşti, nu ai decât să ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmaşului tău; iar El are să te izbăvească de răutăţile vrăjmaşului şi de răutăţile tuturor acelora de care ţi-e frică!
Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer şi zise:
— O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ţi se roagă, şi îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, căci tu ai putere peste toate câte le vrei!
Când auzi rugăciunea, ghula pieri. Iar coconul se întoarse la tatăl său craiul şi istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Şi sultanul porunci moartea vizirului!
Apoi vizirul împăratului Iunan urmă cu spusele acestea:
— Tot aşa şi cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre morţi. Şi, măcar că l-ai potopit cu hatâruri şi ţi l-ai făcut prieten de inimă, el tot îţi pregăteşte moartea. Au tu nu vezi pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un lucru pe care l-ai ţinut în mână? Şi nu socoţi că a făcut-o numai ca să-ţi pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ţi-l dea să-l ţii tot aşa?
Atunci împăratul Iunan zise:
— Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de bun sfat. Întrucât este tare cu putinţă ca vraciul să fi fost venit ca o iscoadă furişată spre a-mi pricinui pierzarea. Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, poate prea bine să mă şi piardă, de pildă cu un lucru pe care m-ar pune să-l miros!
Pe urmă împăratul spuse vizirului său:
— O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el?
Iar vizirul răspunse:
— Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; şi, când are să se înfăţişeze aici, se cuvine să-l izbim drept la cerbice; şi ai să-i curmi astfel ticăloşiile şi ai să te scapi de el, şi ai să fii liniştit. Vicleneşte-l, dară, până a nu te vicleni el!
Iar împăratul Iunan zise:
— Drept spui, o, vizirule!
Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se înfăţişă bucuros, neştiind ce hotărâse îndurătorul. Spune poetul în stihuri:
O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă -
E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?
Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!
Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă.
Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime?
Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime?
Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare.
Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte.
Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte!
Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt?
Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! -
Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi cât să dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!
O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel înţelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător şi drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.
Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s toate câte-aştepţi A Celui înţelept peste-nţelepţi!
Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile-amare!
Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz şi tare?
Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui veşnic mare.
Tu-n voia sorţii mergi – şi-ai să ai parte De darul fericirii fără moarte!
Când, deci, hakimul Ruian se înfăţişă, Măria Să zise:
— Ştii pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? Iar doctorul răspunse:
— Nimenea nu cunoaşte necunoscutul, decât numai Allah cel Preaînalt!
Măria Să îi spuse:
— Te-am chemat să vii la moartea ta şi spre a-ţi lua sufletul!
Şi hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de mirare în cea mai mirată uluire, şi grăi:
— O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, şi ce greşeală a fost săvârşită de mine?
Şi Măria Să îi răspunse:
— Se zice că eşti o iscoadă şi că ai venit să mă omori. Iar eu vroi să te omor, până a nu mă omorî tu!
Pe urmă strigă la armaş şi îi zise:
— Retează-i gâtul acestui hiclean şi izbăveşte-ne de ticăloşiile lui!
Şi doctorul spuse:
— Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa! Şi nu mă omorî, că te va omorî şi pe tine Allah!
Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut şi eu dinaintea ta, o, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai stăruit să-mi vrei moartea.
Apoi împăratul spuse hakimului:
— Nu pot să mai am încredere şi nici să mă mai ştiu liniştit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, tare mă socot c-ai să mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori în alt chip!
Hakimul spuse:
— O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru binele ce ţi-am făcut?
Ci împăratul zise:
— Este de trebuinţă moartea ta fară de zăbavă!
Când hakimul se încredinţă limpede că împăratul îi vroia moartea fară de izbavă, plânse şi se mohorî din pricina binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul în privinţa aceasta:
Tânăra şi smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic de minte.
Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înţelept râmâne-ntotdeauna.
Priviţi-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu-se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca şi de-alunecuşul păcătos.
După aceea, armaşul păşi înainte, îl legă pe hakim la ochi şi, trăgându-şi spadă, îi zise împăratului:
— Cu îngăduinţa ta!
Şi hakimul plângea mai departe şi îi spunea împăratului:
— Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa; şi nu mă omorî, ca să nu te omoare şi pe tine Allah!
Şi îi spuse stihurile poetului:
Zadarnice sunt sfaturile mele.
Doar nătărăii dobândesc crezare.
Eu numai silă-adun şi supărare, Şi râsetele gurilor mişele, Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. Iar dacă am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii:
Să-şi pună lacăt straşnic gurii lor.
Pe urmă îi spuse Măriei Sale:
— Aceasta mi-e răsplata? Iacătă că te porţi cum a făcut un crocodil!
Atunci Măria Să zise:
— Da care este povestea acelui crocodil?
Şi hakimul zise:
— Of, mi-e peste putinţă să ţi-o istorisesc, câtă vreme mă aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ţi! Cruţă-mă, şi Allah are să te cruţe!
Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câţiva dintre prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară şi grăiră:
— O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, întrucât nu l-am văzut niciodată săvârşind vreo vină împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de boala care nu se da dusă de doctori şi de învăţaţi!
Împăratul le răspunse:
— Voi habar nu aveţi de temeiul morţii acestui vraci: dacă l-aş cruţa, aş fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a mântuit de boală, dându-mi să ţin în mână un băţ, ar putea prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine ştie ce. Or, tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Aşa că moartea lui este de nevoie. După care nu am a mă mai teme pentru mine!
Atunci hakimul spuse:
— Cruţă-mă, ca să te cruţe şi pe tine Allah, şi nu mă omorî, că Allah te va omorî şi pe tine!
Ci, bre efritule, când hakimul se încredinţă că împăratul avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse:
— O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, îngăduie-mi răspasul de-a coborî până la casa mea, spre a mă scutura de toate lucrurile şi spre a le cere alor mei şi vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, şi mai cu seamă spre a da în dar cărţile mele de leacuri. Şi-apoi am o carte, care chiar că este temeiul temeiurilor şi minunea minunilor, pe care vreau să ţi-o aduc peşcheş, spre a o păstra cu grijă în dulapul tău.
Atunci împăratul îi spuse hakimului:
— Şi ce carte-i aceea?
El răspunse:
— Cuprinde lucruri de nepreţuit, iar cea mai însemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei tăia capul, să deschizi cartea şi să numeri trei foi, întorcându-le; să citeşti apoi trei rânduri de pe faţa din stânga, şi atunci capul meu tăiat îţi va vorbi şi îţi va răspunde la toate întrebările pe care ai să i le pui!
La vorbele acestea, împăratul se minună până peste marginile minunării şi se înfioră de bucurie şi de tulburare şi grăi:
— O, hakimule! Chiar dacă am să-ţi tai capul, vei vorbi?
El răspunse:
— Da, chiar aşa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu adevărat, un lucru peste fire.
Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; şi doctorul coborî la casa lui şi îşi isprăvi în ziua aceea treburile, precum şi în ziua următoare. Pe urmă se întoarse la divan, şi tot aşa veniră şi emirii, vizirii, dregătorii, navabii40 şi toţi capii împărăţiei, iar divanul se făcu ca o grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan şi se opri dinaintea împăratului, ţinând în mâini o carte tare veche şi o cutiuţă de leacuri plină cu un praf. Pe urmă şezu jos şi grăi:
— Să mi se aducă o tavă!
I se aduse o tavă; şi vărsă pe tavă praful şi îl întinse pe faţa ei. Spuse apoi:
— O, Măria Ta! Ia această carte, dar să nu te slujeşti de ea, până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, aşază-l pe tava aceasta şi porunceşte să fie apăsat peste praful acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi cartea!
Şi împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea şi o deschise; şi găsi foile lipite unele de altele. Atunci îşi duse degetul la gură, îl înmuie şi izbuti să desfacă foaia dintâi. Şi făcu tot aşa şi cu cea de a doua şi cu cea de a treia foaie, şi de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare anevoinţă. În chipu-acesta, împăratul desfăcu şase foi, încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel de scriitură. Şi grăi:
— O, vraciule, nu se află nimic scris!
Hakimul răspunse:
— Întoarce mai departe în acelaşi chip!
Şi împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Şi nici nu se scurseseră bine câteva clipite, că otrava şi începu să curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă şi pe dată; căci cartea era otrăvită. Şi atunci împăratul se prăbuşi, cu zvârcoliri cumplite, şi strigă:
— Otrava curge.
Şi atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască nişte stihuri rostind:
Judecătorii-au judecat, vai mie!
Dar încălcând şi pravili şi dreptate!
Şi totuşi, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să nu fie.
La rându-le sunt judecaţi şi ei!
Dac-ar fi fost cinstiţi şi drepţi cândva, Acum judeţul poate i-ar cruţa.
Ci ei au împilat fără temei, Şi-acuma însăşi soarta îi împilă Cu grea osândă, neştiind de milă.
De scârbă şi batjocură-au ajuns.
Şi-i drept! Căci după faptă – şi răsplată!
Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplineşte-odată şi odată.
Pe când Ruian, hakimul, sfârşea de rostit stihurile, împăratul căzu mort chiar în clipita aceea.
— Or, o, efritule, acuma vezi şi tu că, dacă împăratul Iunan l-ar fi cruţat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruţat şi pe el la rându-i. Şi el nu a vrut, şi şi-a hotărât moartea.
Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruţi, te-ar fi cruţat şi pe tine Allah.
În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu zorii sclipind şi se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise:
— Ce desfătătoare sunt vorbele tale!
Ea răspunse:
— Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va voi să mă mai cruţe!
Şi îşi petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârşită şi în desfătare, până dimineaţa. Pe urmă sultanul se duse la divanul lui. Iar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la ale sale.
Iar când fu cea de a şasea noapte, Şeherezada urmă:
Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruţat, te-aş fi cruţat şi eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am să te las să mori întemniţat în vasul acesta, şi am să te arunc în mare!” – atunci efritul a strigat şi a zis:
— Allah fie asupră-ţi! O, pescarule, să nu faci aşa! Şi cruţă-mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta mea, căci, dacă eu am fost ucigaş, fii tu binefăcător; iar zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika!
Pescarul zise:
— Şi care-i pătărania lor?
Efritul răspunse:
— Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemniţat; după ce ai să mă scoţi afară, am să-ţi spun pătărania lor!
Pescarul zise:
— A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ţi mai rămâne nici un mijloc de ieşire de acolo! Când mă rugam de tine şi când îţi ceream îndurare, tu nu râvneai decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârşit nici o greşeală faţă de tine ori vreo mişelie; şi nu-ţi făcusem decât bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când te-ai purtat aşa cu mine, am priceput că erai de un neam ticălos la obârşie. Or, să ştii bine că nu am a te arunca în mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt iarăşi, şi-atunci ai să zaci în marea această până la sfârşitul vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri!
Efritul îi răspunse:
— Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ţi istorisi povestea. Şi-apoi îţi făgăduiesc a nu-ţi mai face vreun rău niciodată şi am să-ţi fiu de mare folos printr-o învoială, ce are să te îmbogăţească pentru totdeauna.
Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredinţă bine de credinţa şi de făgăduiala lui, şi după ce îl puse să se lege faţă de el cu jurământ pe numele lui Allah Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni să se înalţe, până ce ieşi afară cu totul; şi se preschimbă într-un efrit înfricoşător ca urâţenie la chip. Efritul izbi o dată cu piciorul în vas şi îl aruncă în mare. Când văzu cum găvanul ia calea mării, pescarul fu încredinţat fară de nici o îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în şalvari, şi rosti:
— Asta chiar că nu este semn bun!
Pe urmă încercă să-şi întremeze inima şi zise:
— O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă ţineţi jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit şi mi-ai jurat să nu mă vicleneşti. Aşa că, dacă ai să mă vicleneşti, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este luător-aminte; şi, dacă e îndurător, nu este şi uitător; şi ţi-am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: „Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa!
La vorbele acestea, efritul începu să râdă şi veni dinainte-i şi zise:
— O, pescarule, haide după mine!
Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă şi o pierdură din ochi; şi urcară într-un munte, şi coborâră într-o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci efritul se opri şi îi porunci pescarului să-şi arunce năvodul şi să pescuiască; iar pescarul se uită în apă şi văzu o mulţime de peşti albi, roşii, albaştri şi galbeni. La priveliştea aceea, pescarul se minună; pe urmă îşi aruncă năvodul şi, când îl scoase îndărăt, văzu în el patru peşti, fiecare peşte de altă culoare. La această privelişte, se bucură, iar efritul îi zise:
— Du-te cu peştii aceştia la sultan şi dăruieşte-i-i, iar sultanul are să-ţi dea pe ei cât să te îmbogăţeşti. Şi-acuma, pe Allah! Binevoieşte a primi temenelele mele, întrucât iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot şed în mare, acuma-s mai bine de o mie şi opt sute de ani, fară a mai vedea lumea de la faţa pământului! În ce te priveşte, tu să vii în fiece zi să pescuieşti aici, dă numai câte o singură dată pe zi! Şi-acuma, aibă-te Allah sub straja sa!
Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, care se întredeschise şi îl înghiţi.
Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peştii şi îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îl umplu cu apă şi puse în el peştii, care începură să zburde prin apa din ol. Pe urmă, aşezându-şi olul pe cap, purcese spre saraiul sultanului, precum îl învăţase efritul. Când pescarul urcă la sultan şi îi înfăţişă peştii, sultanul se minună cu minunare până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viaţa lui ceva asemenea ca soi şi ca bunătate, şi grăi:
— Să fie daţi peştii aceştia arăpoaicei noastre, bucătăreasa!
Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peşcheş de numai trei zile de către împăratul rumannilor şi nu avusese încă vreme să-i pună la încercare priceperea de bucătăreasă. Şi-aşa că vizirul îi porunci să pună la prăjit peştele, zicându-i:
— O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ţi spun aşa: „Nu te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ţi vedem astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă şi bunătatea bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător de peşcheşuri!
Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse galbenii în poala cămăşii şi se întoarse acasă la nevastă-sa, întru totul mulţumit şi bucuros. Pe urmă cumpără pentru copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuinţă. Şi-atâta, în ceea ce îl priveşte pe pescar!
Şi în ceea ce o priveşte pe arăpoaică, apoi ea luă peştii, îi curăţi şi îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească bine pe-o parte, şi îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar deodată peretele bucătăriei se crăpă şi lăsă loc să intre o copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini şi netezi, cu mândreţi desăvârşite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaş îndoit; avea pe cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la urechi, brăţări la încheieturi, iar pe degete, inele cu nestemate scumpe; şi ţinea în mână o smicea de bambus. Se apropie şi, înfigând smiceaua în tigaie, grăi:
— O, peştilor, vă mai ţineţi făgăduiala?
La priveliştea aceea, roaba leşină; iar copila îşi rosti întrebarea şi a doua oară, şi a treia oară. Atunci toţi peştii îşi ridicară capetele dinlăuntrul tigăii şi spuseră:
— Oh, da! Oh, da!
Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea:
De-ţi vei schimba vreodată gândul.
La fel ni-l vom schimba şi noi;
De-ţi vei îndeplini cuvântul Şi noi l-îndeplinim apoi;
Dar de vei vrea să-nşeli orândul, Venim asupra ta puhoi!
După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia şi ieşi tot prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la loc. Când roaba se trezi din leşin, văzu că tuspatru peştii se arseseră şi se făcuseră negri ca de cărbune, şi îşi zise în sine: „Săracii peşti! Nici n-a început bătălia, şi s-au şi rocoşit!” Şi pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că vizirul se iţeşte din spate peste capul său şi-i zice:
— Du-i sultanului peştii!
Iar roaba începu să plângă şi îi istorisi vizirului păţania şi ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit şi grăi:
— Asta chiar că este o poveste tare ciudată!
Şi trimise să fie căutat pescarul şi, odată pescarul adus, îi zise:
— Trebuie numaidecât să ni te înfăţişezi cu patru peşti la fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară!
Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul şi îl scoase îndărăt cu patru peşti în el, pe care îi luă şi-i duse vizirului. Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i:
— Apucă-te să-i pui la prăjit de faţă cu mine, ca să văd şi eu ce este în toată treaba asta?
Iar arăpoaica se apucă să gătească peştii, şi îi puse în tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva clipite, că iacătă că peretele se şi crăpă, iar copila se ivi tot în aceleaşi haine şi ţinând tot aşa în mână smiceaua. Înfipse smiceaua în tigaie şi grăi:
— O, peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?
Iar peştii îşi ridicară toţi capetele şi cântară laolaltă stihurile acestea:
De-ţi vei schimba vreo dată gândul, Atunci şi noi ni-l vom schimba;
Dacă-ţi vei ţine jurământul.
Şi noi vom face tot aşa;
Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai şi-amar de viaţa ta.
În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.
Cândfu cea de a şaptea noapte, ea spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peştii începură să vorbească, fetişcana răsturnă tigaia şi ieşi tot pe acolo pe unde intrase, şi peretele se lipi la loc. Atunci vizirul se ridică şi spuse:
— Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aş putea s-o tăinuiesc sultanului!
Pe urmă se duse la sultan şi îi istorisi ce se petrecuse de faţă cu el. Iar sultanul zise:
— Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu!
Şi trimise să fie căutat pescarul, şi îi porunci să se înfăţişeze cu patru peşti la fel cu cei dintâi, şi îi lăsă pentru aceasta un răspas de vreme de trei zile. Şi pescarul se întoarse degrabă la baltă şi aduse numaidecât patru peşti. Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; şi, întorcându-se spre vizir, îi spuse:
— Pregăteşte chiar tu, dinaintea mea, peştii aceştia!
Iar vizirul răspunse:
— Îndeplinesc şi mă supun!
Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului şi rândui în ea peştii la prăjit, după ce îi curăţi bine; apoi, odată prăjiţi pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Şi deodată peretele bucătăriei se crăpă şi ţâşni pe acolo un arap asemenea unui bivol ca toţi bivolii ori a vreunuia dintre uriaşii din seminţia lui Ad43; şi ţinea în mână o creangă verde de pom; şi spuse cu un glas răspicat şi cumplit:
— Peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?
Iar peştii îşi ridicară capetele din tigaie şi spuseră:
— Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă!
Şi rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri:
De-ţi vei schimba vreodată gândul, Şi noi ni-l vom schimba la fel;
De-ţi vei cinsti tot legământul, Şi noi îl vom cinsti cu zel;
Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la măcel!
Pe urmă arapul veni la tigaie şi o răsturnă cu creanga, iar peştii arseră şi se făcură cărbune negru. Atunci arapul plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi:
— Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peştii aceştia trebuie să aibă o poveste ciudată.
Porunci atunci să fie adus pescarul şi, odată pescarul sosit, îi zise:
— De unde este peştele?
El răspunse:
— Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de muntele care străjuieşte cetatea!
Iar sultanul se întoarse spre pescar şi întrebă:
— Câte zile se cer ca să ajungi acolo?
El răspunse:
— O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o jumătate de ceas!
Iar sultanul rămase tare uluit şi porunci străjerilor să-l însoţească pe pescar tot atunci. Iar pescarul, tare încurcat, începu să-l blesteme în gând pe efrit. Iar sultanul şi toţi ceilalţi porniră şi suiră într-un munte şi coborâră într-o sihăstrie largă pe care niciodată în viaţa lor nu o mai văzuseră până atunci. Iar sultanul şi oştenii se minunau de întinderea aceea goală, aşternută între patru munţi, şi de tăul acela în care jucau peşti de patru culori osebite: roşii, albi, galbeni şi albaştri. Iar sultanul se opri şi le spuse oştenilor şi tuturor câţi se aflau de faţă:
— Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul acesta în locul acesta?
Ei răspunseră cu toţii:
— O, nu!
Şi sultanul zise:
— Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea şi nu am să mă mai aşez în scaunul de domnie al împărăţiei mele până ce nu voi afla adevărul despre acest lac şi despre peştii din el!
Şi le porunci oştenilor să împresoare munţii; iar oştenii aşa făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un cărturar, om înţelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate ştiinţele. După ce se înfăţişă dinaintea sultanului, sultanul îi zise:
— Am de gând să fac un lucru şi, dintru-ntâi, voi să ţi-l înfăţişez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârşire singur la noapte şi să caut singur lămurirea tainei lacului şi a peştilor lui. Tu, dar, ai să te aţii la uşa cortului meu şi ai să le spui emirilor, vizirilor şi curtenilor: „Sultanul este bolnav şi mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Şi să nu dezvăluieşti nimănuia ce mi-am pus de gând!
Aşa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci sultanul se străvesti, îşi încinse sabia şi se strecură departe de însoţitorii săi, fară a fi văzut. Şi purcese să umble toată noaptea până dimineaţa, fară de oprire, până la vremea când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. După care porni iar să umble cât ţinu ziua toată, şi-a doua noapte până dimineaţa. Şi iacătă că zări în depărtare ceva negru; se bucură şi îşi zise: „S-ar putea să dau acolo de vreunul care să-mi istorisească povestea lacului şi a peştilor lui!” Apropiindu-se de negureaţa aceea, văzu că era un dăm zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, şi văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. Atunci se bucură şi, oprindu-se la poartă, bătu încetişor; dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, şi-a treia oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu şi a patra oară, şi mult mai vârtos; şi nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi zise: „Nu mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-şi inimă, păşi pe poarta saraiului şi ajunse într-o încăpere lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi:
— O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe cale, şi vă cer oleacă de merinde pentru drum!
Pe urmă îşi rosti iarăşi cererea, încă o dată şi încă o dată; şi, neauzind nici un răspuns, îşi întări inima şi îşi îmbărbătă sufletul, şi păşi mai departe până în mijlocul saraiului. Şi nu găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era aşternut din belşug cu chilimuri şi că în mijlocul curţii dinlăuntru era un havuz străjuit de patru lei de aur roşu şi care lăsau apa să ţâşnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare şi câe nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare ce se întindea pe deasupra saraiului. Iar sultanul se minună de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârşit taina lacului, a peştilor, a munţilor şi a saraiului. Pe urmă şezu jos, între două uşi, cugetând adânc. Şi deodată auzi un plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, şi auzi un glas dulce care îngâna încetişor stihurile acestea:
Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele amare mi se citesc pe faţă.
Din ochii mei şi somnul şi liniştile pier, Iar nopţile-mi sunt albe ca alba dimineaţă.
Of, dacă deznădejde şi chin n-ar mai veni, Şi gândurile dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putinţa de-a mai şti Mireasma sfântă-a tihnei şi blândul ei tain.
Şi mai cu seamă dacă aş mai putea uita, De-aş mai găsi un sprijin în viaţa-mi pustiită!
Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se-afundă amara mea ursită.
Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică şi se îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o uşă, peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua şi, într-o sală mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare şi înalt de un cot. Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă dulce şi răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul:
Suleget copilandru., şi dulce! Negru-i păr E-atât de negru-ncât jur-împrejur Se face noapte. Şi, într-adevăr, De fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea-ntunecată!
N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai întemeiată Ca la vederea frumuseţii lui.
Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Şi-l vei cunoaşte fără şovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală.
La vederea lui, sultanul se bucură şi îi spuse:
— Pacea fie asupră-ţi!
Iar tânărul urmă a şedea mai departe pe pat, înveşmântat în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale revărsată peste toată fiinţa lui, îi răspunse sultanului la bineţe şi îi zise:
— O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic!
Iar sultanul îi zise:
— O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac şi a peştilor lui coloraţi, şi tot aşa despre saraiul acesta şi despre singurătatea ta şi despre pricina lacrimilor tale!
La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelşugate ce-i curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună şi zise:
— O, tinere, ce te face să plângi?
Iar tânărul răspunse:
— Au cum aş putea să nu plâng, când sunt în starea în care sunt?
Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei sale şi le ridică. Şi atunci sultanul văzu că toată jumătatea de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Şi flăcăul îi spuse sultanului:
— Află, o, doamne, că povestea cu peştii este un lucru ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, spre a fi văzută de toţi, ar fi o învăţătură pentru cel ce ar cerceta-o cu luare-aminte!
Şi flăcăul istorisi aşa povestea aceea:
