Povestea cu frumoasa Anis Al-Djalis și cu Ali-Nur 1001 de nopti povesti de citit latimp

Povestea cu frumoasa Anis Al-Djalis și cu Ali-Nur

         

         Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că stătorea odată în scaunul de domnie de la Bassra un sultan închinat domnului său, califul Harun Al-Raşid. Purta numele de sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Îi avea dragi pe cei săraci şi pe cerşetori, îi era milă de supuşii săi cei necăjiţi, şi împărţea din avuţia lui acelora dintre ei care erau drept-credincioşi întru prorocul nostru Mohamed – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Şi era din toate privinţele vrednic de ceea ce spune poetul despre harurile şi despre vitejia lui, în lauda care începe cu stihurile:

          E lancea lui de fier condei de scris, Iar inima duşmanului ucis E ca o foaie de hârtie goală Pe care mâna lui vitează scrie Cu sângele, slujindu-i de cerneală, Al celor ce-i doboară-n bătălie.52

          Şi avea doi viziri: pe unul îl chema El-Mohin ben-Saui, iar pe celălalt îl chema El-Fadl ben-Hacan. Da se cuvine a şti că El-Fadl ben-Hacan era omul cel mai filotim de pe vremile lui, dăruit cu o fire tare dulce, cu purtări minunate şi cu însuşiri care îl făceau să fie îndrăgit de toate inimile şi preţuit de oamenii înţelepţi şi învăţaţi care veneau să se sfătuiască cu el şi să-i ceară părerea în lucrurile anevoioase; şi toţi locuitorii de sub domnia lui, fară de abatere, îi făceau urări de viaţă lungă şi de belşug, atâta de mult bine revărsa el şi atâta se ferea de a săvârşi vreun rău ori vreo nedreptate.

          Cât despre cel de al doilea vizir, cel pe care îl chema ben-Saui, acela era cu totul altceva: îi era scârbă de oameni şi avea silă de orice bine şi nu maglisea decât răul, până într-atâta încât un poet care l-a cunoscut a spus despre el:

          Doar l-am zărit o clipă, şi-am fugit De-apropierea lui mucegăită.

          Şi poala hainei mi-am sumes grăbit Să n-o ajungă boarea lui duhnită Şi dat-am pinteni calului îndată, Să scap de scârnăvia blestemată.

          Încât fiecăruia dintre aceşti doi viziri, atâta de osebiţi, i se putea potrivi câte o strofa osebită de-a unui alt poet:

          Cu omul bun se cade să te-aduni, Iar omul bun se naşte din părinte Tot de neam bun – se naşte bun din bun:

          Din tată bun fiu bun – nu se dezminte!

          De omul rău să fugi mai bine-n hău, Iar fiul rău se naşte din părinte La fel de rău – se naşte rău din rău:

          Din tată rău, fiu rău – să iei aminte!

          De altminteri, oamenii îl urau şi nutreau tot atâta silă faţă de vizirul El-Mohin ben-Saui pe câtă dragoste şi credinţă fată de vizirul Fadleddin ben-Hacan. Încât vizirul Saui clocea o vrăjmăşie mare împotriva vizirului cel bun Fadleddin, şi nu pierdea nici un prilej să-l ponegrească la sufletul sultanului.

          Or, într-o bună zi, sultanul de la Bassra, Mohammed ben-Soleiman El-Zeini, sta în scaunul lui de domnie din sala de judeţe şi era înconjurat de toţi emirii şi de navabii de frunte şi de mai-marii de la curtea sa. Şi chiar În ziua aceea se auzise de sosirea la Bassra, în târgul de robi, a unui singir proaspăt de robi tineri din toate ţările. Încât sultanul se întoarse către vizirul său Fadleddin şi îi zise:

          — Aş vrea să-mi găseşti o roabă tânără care să nu-şi aibă seamăn pe lume şi care să fie totodată desăvârşită ca frumuseţe, neîntrecută ca haruri şi minunat de dulce ca fire!

          La vorbele acestea ale sultanului, spuse vizirului Fadleddin, vizirul Saui, plin de zavistie că îl vedea pe sultan cum îşi punea credinţa mai degrabă în potrivnicul său, şi voind să-l facă pe sultan să se răzgândească, strigă:

          — Păi, închipuindu-ne că s-ar putea găsi o asemenea femeie, ar trebui să i se pună ca preţ pe puţin zece mii de dinari de aur!

          Atunci sultanul, mai degrabă stârnit de o atare pricină, îl chemă pe vistiernicul său şi îi spuse:

          — Ia numaidecât zece mii de dinari de aur şi du-i la vizirul meu Fadleddin ben-Hacan!

          Şi vistiernicul zori să împlinească porunca. Ast timp, vizirul Fadleddin plecă de la sarai spre a împlini dorinţa sultanului. Se duse îndată la sukul de robi, dar nu găsi nimic care să se apropie cât de cât de însuşirile cerute pentru cumpărare. Atunci porunci să vină toţi misiţii care se îndeletniceau în suk cu cumpărarea şi cu vinderea de robi albi şi negri, şi îi îndemnă să facă toate cercetările spre a-i găsi o roabă tânără precum o vroia sultanul, şi le spuse:

          — Ori de câte ori va ajunge în suk vreo roabă la preţul de pe puţin o mie de dinari de aur, să-mi daţi îndată de ştire; iar eu am să văd dacă ea poate să fie potrivită!

          Şi, într-adevăr, de aci înainte nu trecu zi în care doi, trei misiţi să nu vină să-i înfăţişeze câte o roabă frumoasă vizirului, care de fiecare dată lăsa să plece şi misitul şi roaba fară a face târgul. Cercetă astfel, în răstimp de o lună, mai bine de o mie de fetişcane, unele mai frumoase decât altele şi în stare să stârnească viaţă într-o mie de moşnegi sleiţi. Şi nu putea să se hotărască pentru niciuna dintre ele.

          Or, într-o bună zi, vizirul Fadleddin sta tocmai să încalece pe cal spre a se duce la sultan şi a-l ruga să mai aştepte o vreme până să-şi îndeplinească însărcinarea, când văzu că venea grăbit un misit pe care îl cunoştea şi care, apucând de scara şeii, i se ploconi cu supuşenie şi rosti aceste stihuri în cinstea lui:

          O, tu, cel care faci să înflorească Străvechea strălucire a domniei, Şi care-nalţi zidirea strămoşească Spre culmea de demult a măreţiei, O, tu, de-a pururea biruitor, Vizire scump al nostru-al tuturor!

          Cu dărnicia ta, cu multu-ţi bine, Întorci la viaţă pe cei care pier, Şi pe obijduiţi îi strângi la tine!

          Iar faptele-ţi ajung până la cer;

          Şi-ţi sunt cununi în vecii vecilor Sus la Allah, stăpânul tuturor!

          Şi, sfârşind de procitit stihurile, misitul îi spuse vizirului:

          — O, preacinstite Ibn-Hacan, slăvite Fadleddin, te vestesc că roaba, a cărei zugrăvire ai binevoit cu mărinimie să mi-o faci, s-a aflat şi poţi s-o capeţi!

          Şi vizirul îi spuse misitului:

          — Iute adu-o la saraiul meu, ca s-o văd!

          Şi vizirul se întoarse la sarai să aştepte roaba; şi, peste un ceas, misitul se întoarse ţinând de mână roaba aceea. Spre-a o zugrăvi, am să spun numai că era o copilă mlădie şi sulegetă, cu sânii drepţi şi străluciţi, cu pleoapele oacheşe, cu ochii de negură, cu obrajii dolofani şi fragezi, cu bărbia gingaşă şi zâmbitoare şi adumbrită oleacă de o gropiţă, cu şoldurile îmbelşugate şi voinice, cu un mijlocel subţire de albină şi cu spatele vârtos şi falnic. Intră, şi era înveşmântată cu haine scumpe şi alese. Da uitasem să spun, o, Măria Ta, că gura-i era ca o floare, dulceaţa limbii-i era ca salepul, buzele-i erau mai roşii ca nucşoara cea proaspătă, şi tot boiul ei era mai gingaş şi mai mlădiu decât ramura cea crudă de salcie. Cât despre glasul ei, era mai alintător ca şoapta adierii de vânt şi mai dulce ca boarea care trece înmiresmată de florile grădinii. Şi era din toate privinţele vrednică de stihurile unui poet care a zugrăvit-o:

          Pielea-i e moale ca mătasea.

          Graiul îi e ca apa cu suspine line, Ca apa de izvor în care raiul Se odihneşte oglindit în sine.

          Iar ochii ei! Allah a spus: „Să fie!”

          Şi iată-i! Chiar Allah i-a zămislit!

          Privirea lor te duce în robie, Te ameţesc ca vinul aburit.

          Ah, s-o iubeşti! Visând un ceas de noapte Cu ea alături – sufletu-mi se zbate, Iar trupu-mi geme ars de doruri coapte În chinuri ce rămân nealinate.

          Că nu mai pot să uit, nu mai e chip, Nici pletele-i de neguri împletite, Nici fruntea, nici luminătoru-i chip Ca zorii-n geana zării răsărite.53

          Şi drept aceea, de îndată ce ajunse fată mare şi coapta ca floarea, fu numită Anis Al-Djalis54.

          Încât, atunci când vizirul o văzu, rămase minunat cu totul şi îl întrebă pe misit:

          — Care este preţul acestei roabe? El răspunse:

          — Stăpânul ei îmi cere zece mii de dinari, şi m-am învoit cu el la preţul acesta, întrucât îl găsesc mulţumitor, iar stăpânul ei mi s-a jurat că pierde astfel o grămadă de lucruri pe care mi le-a înşiruit şi pe care aş vrea să le auzi chiar tu din gura lui, o, vizirule!

          Atunci vizirul spuse:

          — Da, bine! pofteşte-l pe stăpânul ei!

          Numaidecât, misitul zbură să-l caute pe stăpânul fetei, şi se întoarse să se înfăţişeze cu el între mâinile vizirului. Iar vizirul văzu că stăpânul copilei era un persan bătrân, tare în vârstă şi uscat de bătrâneţe, încât ajunsese numai oase şi piele. Cum spune poetul:

          Anii şi soarta crunta mă uscară, Greu cade capu-mi, trupul tot mă doare.

          Căci cine-nfrânge-a anilor povară.

          Iar soarta cine-o poate-nfrânge oare?

          Frumos şi dârz eram odinioară, Cu ochii aţintiţi departe-n zare.

          Acum zăcerea stă cu mine doară, Cadână mi-e silita nemişcare.55

          Îi ură vizirului bună pace, iar vizirul îi zise:

          — Atunci, înţeleg bine, te învoieşti să-mi vinzi roaba pe zece mii de dinari de aur? De altminteri, nu o cumpăr pentru mine, ci este hărăzită sultanului!

          Moşneagul răspunse:

          — De vreme ce este hărăzită sultanului, mai degrabă vroi să i-o dau ca pe un peşcheş, fară a cere nici un preţ pe ea. Caci, o, darnicule vizir, întrucât mă întrebi, este de datoria mea să răspund. Îţi voi spune că aceşti zece mii de dinari de aur de-abia dacă mă despăgubesc de preţul puilor cu care am hrănit-o din copilăria ei, al hainelor scumpe cu care am îmbrăcat-o şi al cheltuielilor pe care le-am făcut cu învăţătura ei. Că i-am adus mai mulţi dascăli, fară a mă zgârci, şi a învăţat scrierea frumoasa, temeiurile limbii arăbeşti şi cele ale limbii persieneşii, gramatica şi sintaxa, tâlcurile Cărţii celei sfinte, temeliile judecăţii dumnezeieşti şi obârşiile lor, cunoaşterea pravilelor, a binelui şi a răului, filosofâa, geometria, medicina, măsurările şi daravelile moşiilor; dar străluceşte mai cu seamă la meşteşugul stihuirii, la cântecul din lăutele cele mai dulci şi mai felurite, şi la cântări din gură şi la dănţuiri; într-un sfârşit, a citit toate cărţile de stihuri şi de istorie. Iar toate acestea nu au făcut decât s-o ajute la a ajunge încă şi mai minunată ca fire şi ca suflei; şi drept aceea i-am şi dat numele de Anis Al-Djalis.

          Vizirul spuse:

          — De bună seamă că ai dreptate. Dar eu nu pot să pun jos mai mult de zece mii de dinari de aur. De altminteri, am să poruncesc să ţi se cântărească şi să ţi se socotească pe loc.

          Şi, într-adevăr, vizirul Fadleddin puse numaidecât să se cântărească cei zece mii de dinari de aur dinaintea persanului, care îi luă. Da, până a pleca, negustorul cel bătrân de robi păşi înainte şi îi spuse vizirului:

          — Cer îngăduinţă de la stăpânul nostru vizirul să-i dau un sfat.

          Fadleddin răspunse:

          — Fireşte! dă ceea ce ai!

          Bătrânul spuse:

          — Îl sfătuiesc pe stăpânul nostru vizirul să nu o ducă pe Anis Al-Djalis acum pe dată sultanului nostru Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, întrucât fata de-abia astăzi a sosit din călătorie, iar osteneala şi schimbarea locurilor şi a apei au cam istovit-o. Încât cel mai bine, şi pentru tine şi pentru ea, este de a o ţine la tine în sarai vreme de încă zece zile; iar ea atunci are să se odihnească şi are să sporească în frumuseţe, şi are să facă o scaldă la hammam şi să-şi schimbe hainele. Şi numai atunci ai să poţi s-o înfăţişezi sultanului; şi, aşa ai să dobândeşti mult mai multă cinstire şi preţuire în ochii sultanului nostru!

          Şi vizirul găsi că bătrânul era om de bun sfat, şi îi dădu ascultare. Şi o duse pe Anis Al-Djalis în saraiul său, unde puse să i se gătească o odaie anume, în care fata să se odihnească deplin.

          Or, vizirul Fadleddin ben-Hacan avea un fiu de o frumuseţe minunată, ca luna la răsăritul ei. Chipu-i era de o albeaţă vrăjitoare; obrajii-i erau trandafiri şi, pe unul dintre ei, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar auriu; iar pe obraji sclipea un puf fraged şi mătăsos; şi în totului tot era precum spune poetul:

          Ah, dulci-trandafiri obrajii lui, Curmale coapte-n ploile luminii, Cum alta bunătate-n lume nu-i -

          Ca un tâlhar le-aş jefui ciorchinii!

          Ci cum aş cuteza măcar să-ntind Spre ele mâna? Mă cuprinde-o teamă Că dac-ascult de tainicul meu jind Să nu fiu nici măcar luat în seamă!

          Şi-apoi la ce oare mi-ar folosi?

          Că-n inimă şi-n suflet mi-a pătruns, Iar ochii-mi doar pe el îl vor privi -

          Şi-atâta numai îmi e de-ajuns.

          Făptura-i este dulce şi mlădie, Dar inima-i de piatră, ne-ndurată!

          De ce nu vrea şi inima să-i fie Cum îi e trupul, măcar câteodată?

          Căci dacă dulcele lui boi ar vrea Şi-ntreagă multrâvnita lui făptură Să-i îmbuneze-oleacă inima, Să-i dea un strop din blânda lor căldură, Nu ar mai fi atâta de nedrept Şi-atât de crud cu biata mea iubire, Nu m-ar mai face să închid în piept Atâta chin şi-atâta obidire.

          Iar tu, cel care mă defaimi acum Din pricina iubirii mele-amare, Sub care zac şi-n care mă sugrum, Prietene, poate mi-ai da crezare.

          Că nu mai sunt întru nimic stăpân Pe mine însumi: trupul meu şi vrerea Sunt jertfele acestui joc păgân Ce mi-a robit şi gândul şi puterea.

          Şi nimenea nu este vinovat, Nici el, nici eu, prietene, vezi bine, Căci vinovatul cel adevărat E numai biata inimă din mine.

          Şi n-aş fi rob, şi n-aş simţi că mor În starea cruntă care mă sfâşie, Dacă frumosul meu asupritor Ar dovedi un pic de dărnicie.

          Or, tânărul acela, pe care îl chema Ali-Nur, nu ştia încă nimic despre cumpărarea frumoasei Anis Al-Djalis. Şi, de altminteri, vizirul, părintele său, o îndemnase mai presus de orice pe Anis Al-Djalis să nu uite poveţele pe care i le dăduse. Într-adevăr, vizirul îi spusese:

          — Află, copilă dragă, că nu te-am cumpărat decât pe seama stăpânului nostru, sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, şi spre a-i fi cadâna cea mai de frunte. Încât trebuie să fii cu ochii în patru şi să te fereşti cu grijă de toate ispitele care ar putea să te păteze şi să mă păteze şi pe mine. Aşa că se cade să te prevestesc că am un fecior cam pezevenghi, da băiat tare frumos. Nu e măcar o copilandră prin mahala care să nu i se fi dăruit de bună voia ei, şi el să nu se fi bucurat de floarea ei. Aşa că ai grijă mare de tine, fereşte-te a da ochii cu el, a-l face să-ţi audă măcar glasul ori a-i arăta chipul tău dezvelit, că vei fi pierdută, fără de abatere!

          Iar Anis Al-Djalis îi răspunsese vizirului:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci vizirul, liniştit în privinţa aceasta, o lăsase şi se dusese la daravelile sale.

          Or, din vrerea scrisă a lui Allah, lucrurile luară cu totul altă întorsătură decât cea râvnită de preabunul vizir, într-adevăr, peste vreo câteva zile, Anis Al-Djalis se duse în hammamul din saraiul vizirului, iar copiliţele roabe îşi dădură toată silinţa să-i facă o scaldă care fu cea mai bună din viaţa lor. După ce îi spălară şi mâinile, şi picioarele, şi părul, o frământară şi o frecară, pe urmă o despărară frumos cu alifie de zahăr ars, îi turnară în plete o apă înmiresmată cu muşc, îi zugrăviră cu hennea unghiile de la mâini şi de la picioare, îi alungiră cu kohl genele şi sprâncenele, aprinseră la picioarele ei căţui cu tămâie tare şi cu ambră sură, şi astfel îi înmiresmară pielea toată. Pe urmă îi aruncară pe trup un ştergar mare care mirosea a flori de portocal şi de trandafir, îi strânseră părul într-o basma mare şi caldă, şi o duseră de la hammam în iatacul menit ei anume, unde soţia viziru lui, mama frumosului Ali-Nur, sta şi o aştepta spre a-i ura urările îndătinate de după scaldă.

          Când o văzu pe soţia vizirului, Anis Al-Djalis păşi înainte şi îi sărută mâna; iar soţia vizirului o sărută pe obrajii amândoi şi îi zise:

          — O, Anis Al-Djalis, deie Allah să te simţi bine şi desfătată după scalda aceasta! O, Anis Al-Djalis, ce frumoasă eşti acum, şi strălucitoare, şi înmiresmată! Ne luminezi casa care, avându-te pe tine, nu mai are trebuinţă de făclii!

          Iar Anis Al-Djalis rămase tare tulburată, îşi duse mâna la inimă, apoi la buze şi la frunte şi, plecându-şi capul, răspunse:

          — Iţi mulţumesc din inimă, o, stăpână şi maică a mea! Şi menească-ţi Allah toate harurile şi toate bucuriile, şi pe pământul acesta, şi în raiul său! Chiar ca scalda mi-a fost desfătătoare şi nu am avut decât numai o părere de rău: aceea că nu ai fost şi tu cu mine acolo!

          Atunci mama lui Ali-Nur porunci să i se aducă frumoasei Anis Al-Djalis nişte şerbeturi şi nişte zumari cale, îi ură sănătate şi mistuire dulce, şi se gândi să se ducă şi ea să facă o scaldă la hammam.

          Da, când să plece la hammam, soţia vizirului nu vru s-o lase pe Anis Al-Djalis singură, de teamă şi din prevedere, ci lăsă cu ea două roabe copiliţe şi le porunci sa vegheze cu grijă uşa de la iatacul frumoasei Anis Al Djalis, şi le spuse:

          — Fie orice-ar fi, să nu lăsaţi pe nimeni să intre la Anis Al-Djalis, care este dezbrăcată şi ar putea să răcească!

          Iar cele două copiliţe roabe răspunseră, temenindu-şi

          — Ascultăm şi ne supunem!

          Atunci mama lui Ali-Nur, înconjurată de celelalte slujnice ale ei, se duse la hammam, după ce o săruta pentru ultima oară pe Anis Al-Djalis, care îi ură o scaldă desfătătoare.

          Or, într-acestea, tânărul Ali-Nur intră în casă, o căută pe maică-sa ca să-i sărute mâna, cum făcea în toate zilele, şi nu o găsi. Atunci porni să străbată odăile şi ajunse la uşa de la iatacul dulcei Anis Al-Djalis. Şi le văzu pe cele două copiliţe roabe care străjuiau uşa şi care îi zâmbeau, că era atâta de frumos, iar ele atâta îl îndrăgiseră tainic. Şi flăcăul rămase nedumerit când văzu uşa aceea străjuita aşa, şi le întrebă pe cele două copile:

          — Mama este aici?

          Ele îi răspunseră, încercând să-l împingă îndărăt cu mânuţele lor:

          — A, nu! a, nu! stăpâna noastră nu e aici! Este la hammam! la hammam! Este la hammam, o, stăpâne al nostru, Ali-Nur!

          Atunci Ali-Nur întrebă:

          — Păi, atunci voi ce faceţi aici, mieluşelelor? Daţi-vă la o parte, ca să intru aci să mă odihnesc!

          Ele răspunseră:

          — Să nu intri, o, Ali-Nur, să nu intri aci! Nu se află aci înăuntru decât stăpâna noastră cea tânără, Anis Al-Djalis!

          Ali-Nur se minună:

          — Care Anis Al-Djalis?

          Ele răspunseră:

          — Anis Al-Djalis cea frumoasă, pe care tatăl tău, stăpânul nostru, vizirul Fadleddin, a cumpărat-o cu zece mii de dinari pentru sultanul El-Zeini! A ieşit acuma de la hammam, e goală toată, numai cu un ştergar mare de la scaldă pe ea! Să nu intri, o, Ali-Nur, că are să răcească, şi stăpâna noastră are să ne bată! Să nu intri, Ali-Nur!

          Or, ast timp, Anis Al-Djalis auzea din iatacul ei vorbele acestea, şi gândea: „Ya Allah! oare cam cum o fi tânărul Ali-Nur ale cărui isprăvi mi le-a înşiruit vizirul, tatăl său? Cum o putea să fie acest băiat frumos, care nu a lăsat în toată mahalaua nici o copilă neatinsă şi nici o ne vestică necercetată? Pe viaţa mea! ce-aş mai vrea să-l văd!” Şi, nemaiputând să se înfrâne, se sculă drept în picioare şi, încă mirositoare toată, cu trupul tot revărsând miresmele de la hammam, şi proaspătă toată, şi cu făptura deschisă către viaţă, păşi spre uşă, o întredeschise binişor şi se uită. Şi îl văzu. Şi era, Ali-Nur acela, întocmai precum luna în plinul ei. Şi, la acea privire doară, Anis Al-Djalis se cutremură de tulburare şi se înfioră în toată carnea ei. Şi, la rându-i, Ali-Nur, prin crăpătura uşii, avusese vreme să repeadă iute o aruncătură de ochi care îi dezvăluise toată frumuseţea tinerei Anis Al-Djalis.

          Aşa că Ali-Nur, mânat de dorinţă, ţipă cu un glas atâta de tare la cele două copiliţe roabe, şi le hâţâi atâta de amarnic, încât ele, plângând, o luară la fugă din mâinile lui; se opriră în cealaltă odaie, care era deschisă, şi începură să se uite de departe la uşa iatacului, pe care tânărul Ali-Nur nici nu se ostenise s-o închidă în urma lui, după ce intrase la Anis Al-Djalis. Şi văzură în felul acesta tot ce se petrecu acolo.

          Într-adevăr, Ali-Nur intră şi se duse drept la Anis Al-Djalis, care se aruncase pierdută pe divan şi, tremurând, cu ochii mari deschişi, aştepta în toată goliciunea ei vie. Ali-Nur îşi duse mâna la inimă şi se temeni între mâinile frumoasei Anis Al-Djalis şi îi spuse dulce:

          — O, Anis Al-Djalis, pe tine te-a cumpărat tata cu zece mii de dinari de aur! Oare te-au pus ei şi pe celălalt taler spre a şti cât preţuieşti? O, Anis Al-Djalis, eşti mai frumoasă decât aurul topit, iar pletele tale sunt mai năvalnice decât coama leului din pustie, iar gâtul tău gol este mai dulce şi mai fraged decât spuma pârâului!

          Ea răspunse:

          — Ali-Nur, pentru ochii mei speriaţi te iveşti mai cumplit decât leul pustiei; pentru trupul meu care te doreşte, mai tare decât pardosul; iar pentru buzele mele care pălesc, mai ucigaş decât spada cea grea! Ali-Nur! tu eşti sultanul meu! şi tu mă vei avea! Vino!

          Şi Ali-Nur, ameţit, păşi înainte şi se prăvăli pe divan, alături de Anis Al-Djalis. Şi perechea se înlănţui. Iar cele două copiliţe roabe de afară înmărmuriră. Că pentru ele era un lucru tare ciudat. Şi nu pricepeau. Ali-Nur, într-adevăr, după nişte sărutări straşnice şi dintr-o parte şi din cealaltă, se lăsă să alunece de pe divan, o prinse pe Anis Al-Djalis de picioarele amândouă, şi le petrecu imprejuru-i, le îndoi, şi făcu ceea ce făcu. Iar Anis Al-Djalis îl cuprinse cu braţele, şi amândoi se strânseră bine. Şi, o bună bucată de vreme, nu mai fu decât un şir de sărutări zbuciumate. Şi Ali-Nur o muşca de buze pe Anis Al-Djalis, iar Anis Al-Djalis aşijderea pe Ali-Nur.

          Atunci, cele două roabe fură cuprinse de o spaimă mare. Şi o luară la fugă speriate şi ţipând, şi se repeziră să caute adăpost în hammam la mama lui Ali-Nur, care tocmai ieşea de la scaldă. Şi le întrebă pe cele două fetiţe:

          — Ce-aveţi de ţipaţi aşa şi plângeţi şi fugiţi, fetiţele mele?

          Ele răspunseră:

          — O, stăpână a noastră! o, stăpână a noastră!

          Ea zise:

          — Vai de mine! ce s-a întâmplat, ticăloase mici?

          — O, stăpână a noastră, iacă tânărul nostru stăpân, Ali-Nur, ne-a bătut şi ne-a luat la goană. Pe urmă l-am văzut că intră la stăpâna noastră Anis Al-Djalis, şi o muşcă de buze, şi ea la fel pe el! Şi pe urmă nu ştim ce i a mai făcut, întrucât ea suspina greu, şi el peste ea! Şi ne-am speriat rău de toate astea!

          La spusele lor, soţia vizirului, măcar că era încălţată cu papucii cei înalţi de lemn de la hammam, şi în pofida vârstei ei înaintate, o luă la fugă, urmată de însoţitoarele sale, şi ajunse în iatac la Anis Al-Djalis, taman în clipa când Ali-Nur, după ce îşi isprăvise lupta cu fecioria dulcei Anis Al-Djalis, auzise ţipetele copiliţeloi roabe şi îşi luase tălpăşiţa cât putuse de iute. Atunci soţia vizirului, cu chipul galben de tulburare, veni drept la Anis Al-Djalis şi îi zise:

          — Da ce s-a întâmplat?

          Ea răspunse, cu vorbele cu care pişicherul de Ali-Nur i le spusese şi pe care o învăţase să le spună mamei sale, dacă are s-o întrebe:

          — O, stăpâna mea, pe când mă odihneam după scaldă, culcată pe divan, a intrat un tânăr pe care nu l-am mai văzut niciodată. Şi era tare frumos, o, stăpâna mea, ba chiar semăna cu tine la ochi şi la sprâncene! Şi mi-a zis: „Oare tu eşti acea Anis Al-Djalis pe care tatăl meu mi-a şi cumpărat-o pe zece mii de dinari?” Eu i-am răspuns: „Da, eu sunt Anis Al-Djalis, cea pe care vizirul a cumpărat-o pe zece mii de dinari! Şi îi sunt menită sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!” El atunci mi-a spus râzând: „Ba nu, o, Anis Al-Djalis; tatăl meu poate că a avut asemenea gând mai înainte; dar s-a răzgândit şi mi te-a dăruit pe toată mie!” Eu atunci, o, stăpâna mea, care din copilăria mea nu sunt decât o roabă supusă, m-am supus! Şi-apoi socot că bine am făcut! Ah! mai bine să fiu roaba fiului tău, Ali-Nur, o, stăpână a mea, decât să ajung soţia legiuită fie chiar şi a califului care domneşte la Bagdad!

          Atunci mama lui Ali-Nur zise:

          — O, fata mea, ce nenorocire pe noi toţi! Ali-Nur, fiul meu, e un mare dezmăţat, şi te-a amăgit! Şi ia spune-mi, fata mea, ce ţi-a făcut?

          Anis Al-Djalis răspunse:

          — M-am lăsat toată în puterea lui, iar el m-a luat şi m-a înlănţuit.

          Mama lui Ali-Nur întrebă:

          — Dar te-a luat de tot, de tot?

          Ea răspunse:

          — Păi da! Ba chiar de trei ori, o, maică a mea!

          La vorbele acestea, mama lui Ali-Nur strigă:

          — O, fata mea, dezmăţatul acela te-a jefuit şi te-a pângărit!

          Şi începu să plângă şi să se bată cu palmele peste Ochi, şi toate roabele ei la fel se porniră să plângă şi să ţipe:

          — Uf, ce nenorocire! uf, ce nenorocire!

          Că, de fapt, ceea ce le înfricoşa pe mama lui Ali-Nur şi pe însoţitoarele mamei lui Ali-Nur era spaima pe care o aveau de tatăl lui Ali-Nur. Într-adevăr, vizirul, cât era el de bun şi de mărinimos de obicei, nu putea să îngăduiască un atare pocinog, mai cu seamă că era vorba de chiar sultanul şi, prin chiar aceasta, de cinstea şi de cinul vizirului. Şi se prea putea ca, în mânia lui, să ajungă a-l ucide cu chiar mâna sa pe Ali-Nur, fiul său, tânărul pe care în clipita aceea toate muierile de acolo îl şi plângeau ca pe un pierdut al bucuriei şi al dragostei lor.

          Ast timp, vizirul Fadleddin ben-Hacan intră şi le văzu pe toate femeile plângând deznădăjduite. Şi întrebă:

          — Da ce s-a întâmplat, fetele mele?

          Atunci mama lui Ali-Nur îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi grăi:

          — O, părinte al lui Ali-Nur, jură-mi-te mai întâi pe viaţa Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) că ai să te supui în toate privinţele la ceea ce îţi voi spune! De nu, mai degrabă mor decât să vorbesc!

          Atunci vizirul jură, iar soţia sa îi istorisi viclenia născocită de Ali-Nur şi nenorocirea fară de leac păţită de fecioria dulcei Anis Al-Djalis.

          Ali-Nur îi făcuse să vadă multe de soiul acesta pe tatăl şi pe mama sa; dar la auzul pezeventlâcului de-acuma, vizirul Fadleddin încremeni, pe urmă îşi sfâşie hainele, se izbi cu pumnii în cap, îşi muşcă mâinile, îşi smulse barba şi îşi azvârli turbanul cât colo.

          Atunci mama lui Ali-Nur încercă să-l îmbune şi îi zise:

          — Nu te mai zbuciuma! că, în ceea ce priveşte cei zece mii de dinari, am să ţi-i dau eu îndărăt pe toţi, din banii mei, ori vânzând câteva nestemate de-ale mele.

          Da vizirul strigă:

          — O, femeie! ce tot spui tu? Au tu îţi închipui că plâng pierderea acelor bani de care puţin îmi pasă? Şi nu ştii tu că numai ştirbirea cinstei mele şi pierderea vieţii mele mă chinuie?

          Iar soţia îi spuse:

          — Da până la urmă nimic nu e pierdut, întrucât sultanul habar n-are nici măcar că Anis Al-Djalis ar fi pe lume şi, cu şi mai mult temei, că şi-a pierdut fecioria. Cu cei zece mii de dinari pe care am să ţi-i dau, vei cumpăra o roabă şi mai frumoasă pentru sultan; iar noi o s-o păstrăm pe Anis Al-Djalis pentru fiul nostru Ali Nur, pe care l-a şi îndrăgit şi care ştie ce odor vedem noi în ea; că este desăvârşită în toate privinţele.

          Vizirul îi spuse:

          — Păi, o, mamă a lui Ali-Nur, tu uiţi de vrăjmaşul pe care îl asmuţim pe urmele noastre, cel de al doilea vizir, El-Mohin ben-Saui, care într-o zi are să afle totul? În ziua aceea, Saui se va înfăţişă dinaintea sultanului şi îi va spune…

          Caci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă povestitul.

          Dar când fu cea de a treizeci şi treia noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Fadleddin i-a spus soţiei sale:

          — În ziua aceea, vizirul Saui se va înfăţişa dinaintea sultanului şi îi va spune: „O, Măria Ta, iată că vizirul pe care tu îl pomeneşti toată ziua, şi a cărui credincioşie ţi-o socoti a fi neclintită, a luat de la tine zece mii de dinari ca să-ţi cumpere o roabă. Şi, într-adevăr, a cumpărat o roabă care nu îşi avea seamăn pe lume. Dar, întrucât a găsit-o minunată, i-a spus fiului său Ali-Nur, puşlamalei aceleia stricate: „Ia-o, fiul meu! mai bine să te bucuri tu de ea, decât sultanul cel bătrân, care şi-aşa are destule cadâne, de fecioria cărora nici măcar nu poate izbândi să se bucure!” Şi Ali-Nur acela, care şi-a lăcut o îndeletnicire din a sparge fecioriile, a luat-o pe roaba cea frumoasă şi, într-o clipire de ochi, a şi străpuns-o dintr-o parte până în cealaltă. Şi iacătă-l acuma că îşi petrece mai departe vremea cu ea în tot felul de ticăloşii în chiar saraiul tatălui său, împresurat de femeile de lângă care nu se dezlipeşte neam, trântorul şi dezmăţatul, şi craidonul!” La vorbele vrăjmaşului meu Saui, grăi vizirul Fadleddin mai departe, sultanul, care mă preţuieşte, nu va vroi să creadă şi îi va spune: „Minţi, o, Mohin ben-Saui!” Şi Saui are să-i spună: „Îngăduie-mi sa dau năpusta, cu oaste, în casa lui Fadleddin, şi am să-ţi aduc roaba pe clipă pe dată, şi ai să te încredinţezi cum stă treaba, cu chiar ochiul tău!” Şi sultanul, care este schimbăicios, are să-i dea îngăduinţa; iar Saui are să se repeadă aici cu străjile, şi are s-o ia pe Anis Al-Djalis din mijlocii nostru, şi are s-o ducă între mâinile sultanului. Şi sultanul are s-o descoasă, iar Anis Al-Djalis nu va putea decât să mărturisească. Atunci vrăjmaşul meu Saui va ieşi biruitor şi va spune: „O, stăpâne al meu, vezi ce sfetnic de credinţă îţi sunt eu? Da ce să fac? E scris ca eu să fiu totdeauna mai prejos la tine, pe când vicleanul de Fadleddin are să fie totdeauna bine văzut!” Atunci sultanul are să-şi schimbe simţămintele faţă de mine, şi are sa mă pedepsească amarnic. Şi am să ajung de râsul tuturor celor care mă linguşesc şi mă preţuiesc astăzi! Şi am să-mi pierd şi viaţa, şi casa toată!

          La vorbele sale, mama lui Ali-Nur îi spuse soţului ei:

          — Dă-mi crezare, nu vorbi cu nimeni despre treaba aceasta şi nimeni nu are să afle nimic. Şi încredinţează-ţi soarta vrerii lui Allah! Şi nimic nu are să se întâmple, decât ceea ce a fost scris să se întâmple.

          Atunci vizirul se linişti la vorbele ei, şi tihna coborî în sufletul lui, în ceea ce privea urmările de mai târziu; dar rămase tare înciudat pe fiul său Ali-Nur.

          Cât despre tânărul Ali-Nur, apoi el ieşise în grabă din odaia dulcei Anis Al-Djalis, la ţipetele pe care le scoseseră cele două copiliţe roabe. Şi plecă să umble craina de colo până colo toată ziua şi nu se întoarse la sarai decât odată cu noaptea, şi grăbi să se furişeze la maică-sa, în iatacul femeilor, spre a ocoli mânia viziru lui. Şi maică-sa, în pofida tuturor celor întâmplate, până la urmă îl sărută şi îl iertă; da îl ascunse cu grijă, ajutată într-un fel de toate femeile sale, care, în taină, o pizmuiau pe Anis Al-Djalis că îl avusese în braţe pe cerbul acela de neasemuit. Şi, de altminteri, toate înţelegeau să-i spună să fie cu ochii în patru faţă de mânia vizirului. Încât Ali-Nur fu nevoit, vreme de încă o lună de zile, să aştepte ca femeile să-i deschidă uşa de la iatacul mamei sale, unde se furişa fară zarvă, şi unde, cu îngăduinţa maică-sii, Anis Al-Djalis venea tainic să se întâlnească cu el.

          Până ce, într-o zi, mama lui Ali-Nur, văzându-l pe vizir mai puţin îngândurat ca de obicei, îi zise:

          — Da până când atâta mânie neclătinată asupra fiu lui nostru? O, stăpâne al meu, am pierdut-o, ce-i drept, pe roabă, da acuma vrei să-l pierdem şi pe fiul nostru? Că simt limpede că, dacă starea aceasta de lucruri are să mai ţină, fiul nostru Ali-Nur are să fugă pentru totdeauna din casa părinţilor săi, şi noi avem să-l plângem pe acest singur copil al nostru, rod al măruntaielor noastre!

          Iar vizirul, tulburat, îi zise:

          — Păi, ce cale să urmăm?

          Ea răspunse:

          — Deseară, petrece-ţi seara cu mine, şi când Ali-Nur are să vină, eu am să vă fac să vă împăcaţi. Iar tu, la început, să te faci că vrei să-l pedepseşti, ba chiar şi să-l omori, iar până la urmă ai să i-o dai pe Anis Al-Djalis de soţie. Întrucât Anis Al-Djalis, din toate câte am putut eu să bag de seamă la ea, este minunată întru totul. Şi îi e drag de Ali-Nur, şi ştiu că şi lui Ali-Nur îi e drag de ea la fel. De altminteri, eu însămi, precum ţi-am spus, am să-ţi dau, din banii mei, preţul pe care l-ai cheltuit pentru cumpărarea dulcei Anis Al-Djalis!

          Vizirul se luă după sfatul soţiei sale şi, de cum intră Ali-Nur în iatacul maică-sii, se şi repezi la el, îl trânti sub picioare şi ridică asupra-i un cuţit, ca spre a-l ucide. Atunci mama sări între cuţit şi fiul ei, şi strigă:

          — Ce vrei să faci?

          Vizirul răcni:

          — Vreau să-l omor!

          Mama spuse:

          — Se căieşte!

          Iar Ali-Nur zise:

          — O, tată, ai avea inimă să mă înjunghii?

          Atunci vizirul, cu ochii plini de lacrimi, zise:

          — Da tu, nemernicule, cum ai avut cutezanţa să-mi răpeşti bunul şi poate că şi viaţa?

          Şi Ali-Nur răspunse:

          — Ascultă, o, părinte al meu, ce spune poetul:

          Socoate-mă o clipă-atât de rău Cât toate mişeliile din lume Să le fi săvârşit spre răul tău!

          Ci nu ştii că un om cu falnic nume Nu poate osândi ca un călău, Şi-l iartă pe cel păcătos, anume De tot ce a greşit şi-i pare rău?

          Şi nu ştii că aşa se cade-a face Îndeosebi când bietul tău vrăjmaş E-n mâna ta şi cu priviri buimace Şi cu întregu-i suflet frânt chezaş, Se roagă din genunea-n care zace Jos umilit, când tu stai uriaş Pe munte sus alături de soroace?

          La auzul stihurilor, vizirul îi dădu drumul fiului său, pe care îl ţinea răsturnat sub genunchi, şi mila îi pătrunse în inimă, şi îl iertă. Atunci Ali-Nur se ridică, sărută mâinile tatălui şi ale mamei sale, şi luă un chip spăşit. Iar taică-său îi zise:

          — O, fiul meu, de ce nu mi-ai spus că îţi era drag cu adevărat de Anis Al-Djalis, şi că nu era numai o toană trecătoare cum ai tu năravul! Că dacă aş fi ştiut că erai gata să te porţi cinstit faţă de Anis Al-Djalis a noastră, nu aş fi şovăit să ţi-o las în dar!

          Ali-Nur răspunse:

          — Da, de bună seamă, o, tată, sunt gata să-mi fac datoria faţă de Anis Al-Djalis!

          Şi vizirul spuse:

          — Dacă-i aşa, copile drag, singurul îndemn pe care am să ţi-l dau şi pe care nu trebuie să-l uiţi vreodată, pentru ca binecuvântarea mea să fie asupră-ţi totdeauna, este de a-mi făgădui că niciodată nu vei lua de soţie legiuită pe-o altă femeie decât pe Anis Al-Djalis, că nu ai s-o chinuieşti niciodată şi că niciodată nu ai să te lepezi de ea vânzând-o!

          Şi Ali-Nur răspunse:

          — Iţi fac jurământul, pe viaţa Prorocului nostru şi pe Coranul cel sfânt, că niciodată nu am să-mi iau altă soţie cât va trăi Anis Al-Djalis, că niciodată nu am s-o necăjesc şi că nu am s-o vând niciodată!

          După acestea, toată casa fu cuprinsă de veselie; iar Ali-Nur putu să se bucure în voie de Anis Al-Djalis, şi să trăiască aşa mai departe cu ea, în desfătare, vreme de încă un an.

          Cât despre sultan, Allah îl făcuse să uite cu desăvârşire de cei zece mii de dinari daţi vizirului Fadleddin pentru cumpărarea unei roabe frumoase. Caci, în ceea ce îl priveşte pe afurisitul de vizir ben-Saui, acela nu zăbovi a afla tot adevărul poveştii; da nu cuteza încă să spună ceva sultanului, ştiind cât de bine văzut, precum şi cât de îndrăgit este vizirul, tatăl lui Ali-Nur, atât de către sultan, cât şi de către tot norodul din Bassra.

          Ast timp, într-o bună zi, vizirul Fadleddin intră la hammam şi, grăbindu-se tare, ieşi înainte ca sudoarea să i se fi uscat; şi întrucât afară se petrecuse o mare schimbare de vreme, fu lovit de o pală de vânt straşnic şi care numaidecât îl doborî şi îl sili să stea la pat. Pe urmă starea i se înrăutăţi, nu mai închise ochii nici ziua, nici noaptea, şi ajunse la o slăbiciune care făcu din el umbra celui ce fusese. Atunci nu vroi să zăbovească mai mult a-şi îndeplini datorinţele de la urmă, şi porunci sa fie chemat la el fiul său Ali-Nur, care se înfăţişă numaidecât dinaintea sa, cu ochii plini de lacrimi. Şi vizirul îi grăi:

          — O, copilul meu, orice bucurie are o margine, orice bine un capăt, orice împrumut un soroc, şi orice pocal un zaţ amar. Astăzi este rândul meu să gust din pocalul morţii.

          Pe urmă vizirul spuse stihurile acestea:

          Se poate sa te uite o zi moartea.

          Ci-a doua zi se-arata să-şi ia partea.

          Şi fiecare dintre noi dă zor Înspre genunea noastră-a tuturor.

          Că-n ochii Celui Preaînalt nu sunt Nici vai, nici culmi pe-ntreg acest pământ:

          Fiece culme-o calcă sub picioare, Şi nici un om nu e nici mic, nici mare.

          Şi nu s-a pomenit împărăţie, În toată-această lume-a noastră vie, Şi nici proroc, şi nici sultan să scape De legea morţii, când îi vine-aproape Că toţi suntem supuşii-acestei legi Şi nimenea nu dăinuieşte-n veci.56

          Pe urmă vizirul grăi mai departe aşa:

          — Acuma, fiul meu, nu îmi mai rămâne decât o povaţă să-ţi dau, anume aceea de a-ţi pune tăria întru Allah, de a nu pierde niciodată din ochi ţelurile din urmă ale omului şi mai ales de a avea totdeauna multă grijă de fiica noastră, Anis Al-Djalis, soţia ta!

          Atunci Ali-Nur răspunse:

          — O, părinte al meu, iacătă că ne laşi! şi se mai află pe pământ vreunul ca tine? Nu erai ştiut decât ca un făcător de bine, şi, în sfânta zi de vineri, predicatorii cucernici pomeneau numele tău de la altarul din geamiile noastre, spre a te binecuvânta şi spre a-ţi ura viaţa lungă!

          Iar Fadleddin mai spuse:

          — O, copilul meu, mă rog lui Allah să mă primească şi să nu mă alunge de la el!

          Pe urmă rosti cu glas tare cele două mărturisiri de credinţă ale legii noastre: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! şi mărturisesc că Mohamed este prorocul lui Allah!” după care scoase suspinul de pe urmă şi fu scris pe veci în şirul aleşilor preafericiţi.

          Şi numaidecât întregul sarai se umplu de ţipete şi de vaiete; şi ştirea ajunse la sultan; şi toată cetatea Bassrei nu zăbovi a afla de moartea vizirului Fadleddin ben-Hacan; şi toţi locuitorii, până şi copiii cei mici de prin şcoli îl plânseră. La rândul său, Ali-Nur nu precupeţi nimic, în ciuda mâhnirii sale, spre a face înmormântarea vrednică de pomenirea părintelui său. Şi, la înmormântare, veniră toţi emirii şi toţi vizirii, chiar şi pizmătăreţul Ibn-Saui, care fu nevoit să poarte racla, ca şi ceilalţi dregători de frunte, mai-mari ai împărăţiei, şi toţi locuitorii din Bassra, fără de abatere. Iar la ieşirea mortului din casă, şeicul care stărostea înmormântarea prociti în cinstea mortului stihurile acestea, dintr-un potop de multe altele:

          I-am spus acelui ce-a fost pus să-l spele:

          Aminte ia la sfaturile mele:

          Spală-l, prietene, cu apa ta, Da scaldă-l de asemeni, nu uita, Şi-n lacrimile ochilor ce-l plâng, Şi-l preamăresc, şi-n jurul lui se strâng Că-s de prisos balsamurile toate, Mirodiile mult îndătinate!

          Ca să-l îmbălsămezi cum se cuvine, Ai la-ndemână olurile pline Cu-oleul sfânt al facerii de bine Şi-al frumuseţii faptelor lui rare Ce ne-au fost bucurii şi sărbătoare!

          Nu auziţi, cu vaiete şi plângeri, Cum vin din ceruri cetele de îngeri?

          Povara grea a greului sicriu, Pe umerii celor ce-l duc şi-l ştiu, Neîndoielnic că e mai uşoară, Decât povara care ne doboară, A milelor cu care ne-a-ncărcat Pe când trăia şi ne-a ajutorat! 57

          După înmormântare, Ali-Nur purtă multă vreme haine cernite şi şezu multă vreme închis în casă, neîngăduind să vadă pe cineva ori să fie văzut de cineva, şi rămase în starea aceea de mâhnire o bună bucată de vreme.

          Da într-o bună zi, pe când şedea posomorât, auzi că bate cineva la uşă, şi se duse să deschidă chiar el, şi văzu că intră un tânăr de vârsta lui, fiul unuia dintre prietenii cei vechi şi tovarăş de ospeţe al răposatului său părinte, vizirul; tânărul acela îi sărută mâna lui Ali-Nur şi îi spuse:

          — Stăpâne al meu, orice om trăieşte în urmaşii lui, iar un fiu ca tine nu poate să fie decât fiu strălucit al părintelui său! Nu se cade aşadar să te zbuciumi veşnic, şi nu da uitării spusele cele sfinte ale Domnului celor de demult şi al celor de acum, Prorocul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) carele a spus: „Vindecă-ţi sufletul şi nu ţine jale după făptură cea trecătoare!”

          La vorbele acestea, Ali-Nur nu putu să găsească nimic de cârtit; şi numaidecât se hotărî să pună capăt mâhnirii, măcar de ochii lumii. Se sculă, se mută în sala de oaspeţi şi porunci să se aducă acolo toate lucrurile trebuitoare, pentru a-şi primi cu cinstire musafirii. Şi, din ceasul acela, deschise uşile casei şi începu să primească toţi prietenii, şi tineri şi bătrâni. Da legă chelemet îndeosebi cu zece tinerei, fiii celor mai de seamă negustori din Bassra. Şi, în cârdăşie cu ei, Ali-Nur începu să-şi petreacă vremea în desfătări şi în zaiafeturi necurmate; şi nu era ins căruia să nu-i dea peşcheş vreun lucru de preţ; şi nu primea vreun ins fără ca numaidecât să nu dea un ospăţ în cinstea lui. Şi săvârşea toată risipa asta cu atâta nepăsare, în ciuda mustrărilor înţelepte ale soţiei sale Anis Al-Djalis, încât într-o zi chivernisitorul său, speriat de o atare risipă, veni la el şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, tu nu ştii că prea marea filotimie dăunează şi că prea multe daruri secătuiesc bogăţia? Şi nu ştii că acela care dă fară de socoteală sărăceşte? încât ce adevărat grăieşte poetul care spune:

          Păstrez cu multă grijă banii mei, Şi-n loc să-i las să plece-n lumea toată, Mai bine-i torn în drugi de aur grei.

          Că ei îmi sunt şi pavăză şi spadă.

          A-i împărţi la cei care mi-i vor Oare n-ar însemna nechibzuinţă?

          N-ar însemna oare să dărui lor Odihna mea, pe-o neagră suferinţă?

          Căci duşmanii mei toţi se vor grăbi Să-i bea şi să-i mănânce de îndată, Şi nici măcar nu vor catadicsi S-ajute-un biet sărac măcar o dată.

          Încât fac bine să-mi ascund arginţii De omul rău şi lacom, ce nu ştie Să curme-o clipă şirul suferinţii Al semenului ros de sărăcie.

          Că-i vai de cel sărac, mai abitir!

          În van aleargă el ca o cămilă Neadăpată de cinci zile-n şir -

          Tot nu găseşte nicăierea milă.

          Şi umblă necăjit şi amărât, Târându-şi zilele de azi pe mâine, Sătul de sărăcie până-n gât Şi ugilit pe lume ca un câine.

          Vai de cel fără bani şi-ndatorat, De-ar fi el şi-nvăţatul cel mai mare Dintre-nţelepţi, şi mai străluminat Decât e-n ceruri luminatul soare!

          La auzul stihurilor rostite de chivernisitorul său, Ali-Nur se uită înveselit la el şi îi zise:

          — Nici o vorbă de-a ta n-ar putea să aibă vreo înrâurire asupra mea. Află dar, odată pentru totdeauna, că nu am decât un lucru să-ţi spun: atâta vreme cât, făcându-ţi socotelile, găseşti că încă mai am ce să pun pe masă, fereşte-te a mă face să mă frământ şi să duc grija mesei mele! că ce minunată dreptate are poetul care spune:

          Dacă-ntr-o zi aş sărăci cu totul, Cum voi trăi, lipsit de orice spor?

          Voi da uitării desfătări trecute, Şi n-am să mişc nici mână, nici picior.58

          Ci arătaţi-mi vreun zgârcit pe lume Să fie lăudat că e zgârciţi Sau arătaţi-mi un om darnic care De dărnicia lui să fi murit!

          La auzul stihurilor rostite de Ali-Nur, chivernisitorul nu mai avu decât să plece, temenindu-se cu cinstire faţă de stăpânul său Ali-Nur, şi se duse să-şi vadă de treburi.

          Cât despre Ali-Nur, din ziua aceea nu mai ştiu să pună margini dărniciei şi bunătăţii firii sale, care îl făcea să dea prietenilor, ba chiar şi străinilor, tot ce avea.

          Era destul ca unul dintre oaspeţii lui să-i spună: „Ce frumos e lucrul ăsta!” pentru ca numaidecât Ali-Nur să-i răspundă: „Păi e al tău!”; ori ca un altul să-i spună: „O, scumpe doamne, ce moşie frumoasă ai tu în cutare loc!”, pentru ca Ali-Nur să-i şi spună: „Am s-o scriu numaidecât pe numele tău”, şi cerea să i se aducă pe dată calamul, călimara de aramă şi hârtia, şi scria casa ori moşia pe numele prietenului său, şi pecetluia senetul cu pecetea sa. Şi o ţinu aşa răstimp de un an întreg; şi dimineaţa da un ospăţ la toţi prietenii săi, iar seara le da un alt ospăţ, totdeauna în sunete de lăute şi aducându-i acolo pe cântăreţii cei mai buni şi dănţuitoarele cele mai vestite.

          Cât despre soţia sa, Anis Al-Djalis, ea nu mai era ascultată ca înainte, ba chiar, de la o vreme, Ali-Nur o şi cam dase uitării; iar ea nu se plângea, ci se alina cu poeziile şi cu cărţile pe care le citea. Iar într-o zi, când Ali-Nur intră în iatacul ei, îi spuse:

          — O, Nur, lumină a ochilor mei, ascultă stihurile acestea ale unui poet:

          Da, hotărât, cu cât faci mai mult bine, Cu-atât ţi-e viaţa şi mai fericită.

          Dar teme-te şi de ceea ce vine:

          De lovitura dată de ursită.

          Noaptea-i făcută ca să dormi, fireşte, Să-ţi liniştească sufletul fierbinte;

          Ci tu te-ai apucat de mult, orbeşte, Să risipeşti asemeni ceasuri sfinte!

          Încât să nu te minunezi odată Când nemiloasă, într-un zori de zi, Va izbucni din noaptea-ntunecată Nenorocirea, şi te va lovi! 59

          Abia isprăvi Anis Al-Djalis de procitit stihurile, că se şi auziră nişte bătăi la uşa de-afară. Şi Ali-Nur ieşi din iatacul soţiei sale şi se duse să deschidă; şi era chivernisitorul. Ali-Nur îl pofti într-o odaie de lângă sala de ospeţe în care, la ceasul acela, se aflau mai mulţi prieteni obişnuiţi care aproape că nici nu se mai despărţeau de el. Şi Ali-Nur îi spuse chivernisitorului:

          — Ce e, de ai înfăţişarea asta mohorâtă?

          Chivernisitorul răspunse:

          — O, stăpâne al meu, s-a întâmplat beleaua de care îmi era aşa de frică pentru tine!

          El zise:

          — Păi cum?

          El răspunse:

          — Află că rostul meu s-a sfârşit, întrucât nu mai am sub mână nimic al tău de chivernisit. Şi nu mai ai nici un fel de moşie şi nimic altceva care să preţuiască un obol, sau baremi mai puţin decât un obol. Şi iacătă că îţi aduc terfeloagele cu cheltuielile pe care le-ai făcut, şi terfeloagele cu avuţiile tale.

          Când auzi vorbele acestea, Ali-Nur nu putu decât să-şi lase capu-n jos, şi grăi:

          — Numai întru Allah este tărie, numai el este Atotputernic!

          Or, unul dintre prietenii din sala de ospeţe taman auzi schimbul acela vorbe şi zori să dea fuga îndată să ducă vestea şi celorlalţi, şi le spuse:

          — Ascultaţi ştirea! iacătă că Ali-Nur nu mai are nici baremi un obol ca avere!

          Şi chiar în clipita aceea intră şi Ali-Nur care, parcă spre a întări adevărul celor spuse, era schimbat de tot la chip şi avea o înfăţişare tare răvăşită.

          Când îl văzu aşa, unul dintre oaspeţi se ridică, se întoarce către Ali-Nur şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, aş vrea să-ţi cer îngăduinţă să plec, întrucât nevastă-mea urmează să nască taman în noaptea asta, şi chiar că nu pot s-o las singură. Aşa că sunt dator să mă duc la ea cât mai repede!

          Şi Ali-Nur îi îngădui. Atunci se ridică al doilea, care spuse:

          — O, stăpâne Ali-Nur al meu, trebuie numaidecât să mă duc chiar astăzi la fratele meu, care sărbătoreşte datina tăierii-mprejur a copilului său!

          Şi Ali-Nur îi îngădui. Pe urmă, fiecare oaspete se ridică la rându-i şi găsi o pricină spre a pleca, şi tot aşa până la cel mai de pe urmă, încât Ali-Nur se pomeni singur în mijlocul sălii de ospeţe. Trimise atunci după Anis Al-Djalis şi îi spuse:

          — O, Anis Al-Djalis, încă nu ştii ce mi-a căzut pe cap!

          Şi îi povesti tot ce i se întâmplase. Ea răspunse:

          — O, stăpâne al meu Ali-Nur, e multă vreme de când nu contenesc a te face să te temi de ceea ce până la urmă ţi s-a întâmplat astăzi. Da nu m-ai ascultat niciodată, ba chiar într-o zi mi-ai procitit aceste stihuri, drept orice răspuns:

          De-ţi bate-n poartă cândva bogăţia Şi-ţi trece pragul – prinde-o fără teamă!

          Te bucură de ea precum ţi-e placul Şi dă-o şi la prieteni, mai cu seamă.

          Că s-ar putea-ntr-o bună zi să-ţi scape, Şi n-ai să poţi să îi mai iei vreo vamă!

          Ci dacă ea s-a hotărât anume Să-şi caute-adăpost în casa ta, Slujeşte-te de ea fără măsură:

          Nu dărnicia ta o va curma!

          Iar de s-ar hotărî cumva să plece, Nu pentru calicia ta va sta!

          Aşa că, atunci când te-am auzit procitind stihurile, mi-am ţinut gura şi n-am vrut să-ţi întorc vorba.

          Ali-Nur îi spuse:

          — O, Anis Al-Djalis, ştii bine că n-am precupeţit nimic faţă de prietenii mei, şi pentru ei mi-am irosit toate bunurile! încât nu cred că acuma ei ar putea să mă părăsească la nevoie!

          Şi Alis Al-Djalis îi răspunse:

          — Pe Allah! îţi jur că nu au să-ţi fie de nici un ajutor!

          Şi Ali-Nur zise:

          — Ei bine! din clipita aceasta am să mă ridic şi am să mă duc să-i caut unul câte unul, şi am să bat la uşa lor; şi fiecare dintre ei are să-mi dea cu mărinimie ceva bani; şi în felul acesta am să-mi înjghebez un temei, pe care am să-l folosesc spre a face negustorie; şi am să las pustiei petrecerile şi chiolhanurile, pentru totdeauna!

          Şi chiar că se ridică numaidecât şi se duse pe uliţa din Bassra pe care locuiau prietenii săi, că toţi prietenii săi locuiau pe uliţa aceea care era cea mai frumoasă. Bătu la cea dintâi uşă, şi veni să-i deschidă o arăpoaică, şi îl întrebă:

          — Cine eşti?

          El îi răspunse:

          — Spune-i stăpânului tău că Ali-Nur se află la uşă şi că îi trimite vorba asta: „Sluga ta Ali-Nur îţi sărută mâinile şi aşteaptă urmarea dărniciei tale!”

          Şi arăpoaica se duse să-i ducă ştirea stăpânului ei, care ţipă la ea:

          — Du-te repede îndărăt şi spune-i că nu sunt aici!

          Şi arăpoaica se duse să-i spună lui Ali-Nur:

          — O, stăpâne al meu, stăpânul meu nu este aici!

          Şi Ali-Nur cugeta în sine-şi: „Iacătă un plod de căţea! se ascunde de mine! Da ceilalţi nu sunt toţi plozi de maidan!”

          Şi se duse să bată la uşa altui prieten şi să ceară să i se spună aceleaşi vorbe ca şi celui dintâi; da şi cel de al doilea îi trimise acelaşi răspuns. Atunci Ali-Nur prociti stihurile acestea:

          Nici n-ajunsei de-a bine-n faţa casei, Că o şi auzii sunând pustie, Şi-i şi văzui pe toţi cum fug, de frică Să nu le pun firava dărnicie La vreo-ncercare, orişicât de mică.60

          Pe urmă îşi zise: „Pe Allah! trebuie să mă duc să-i cercetez pe toţi, cu nădejdea că voi găsi măcar unul care să facă singur ceea ce ticăloşii ăştia nu au făcut.” Da nu putu să găsească niciunul care să primească a-l vedea ori care să poruncească să i se dea măcar o bucată de pâine. Atunci nu putu decât să-şi procitească aceste stihuri:

          Când e bogat, omul este ca pomul:

          Se-adună împrejurul său tot omul, Cât timp e plin de roade-mbietoare;

          Dar când tot rodul de pe ramuri moare, II lasă toţi, şi-n altă parte fug, După alt pom cu poame din belşug Aşa-s croiţi toţi fiii-acestui veac, Bolnavi de-aceeaşi boală fără leac;

          Nici măcar unul nu am întâlnit Care să fi rămas nemolipsit.

          După care chiar că fu nevoit să se ducă la Anis Al-Djalis să-i spună, cu fruntea tare îngrijorată:

          — Pe Allah! niciunul dintre ei nu a vrut să se arate!

          Ea îi răspunse:

          — O, stăpâne al meu, nu ţi-am spus eu că n-au să te ajute cu nimic? Acuma te sfătuiesc să începi a vinde bucăţică cu bucăţică lucrurile şi bunurile de preţ pe care le avem în casă. Şi asta ne va îngădui să mai trăim încă o vreme.

          Şi Ali-Nur făcu precum îl sfătuise Anis Al-Djalis. Ci, după o bucată de vreme, nu mai rămase în casă nimic de vândut. Atunci Anis Al-Djalis îl luă pe Ali-Nur care plângea şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, de ce plângi? Oare eu nu sunt încă aici? Şi oare nu sunt eu tot Anis Al-Djalis, de care spui că e cea mai frumoasă dintre femeile arabe? Ia-mă, aşadar, şi du-mă la sukul de robi, şi vinde-mă! Oare ai uitat că am fost cumpărată pe zece mii de dinari de aur de către răposatul tău părinte? Aşa că nădăjduiesc că Allah te va ajuta la această vânzare şi ţi-o va face spornică, şi va mijloci să fiu vândută la un preţ încă şi mai ridicat decât întâia oară. Cât despre despărţirea noastră, ştii bine că, dacă Allah a scris că avem să ne găsim iarăşi într-o zi, avem să ne găsim iarăşi!

          Ali-Nur îi răspunse:

          — O, Anis Al-Djalis, niciodată n-am să mă învoiesc să mă despart de tine, fie măcar şi pe un ceas!

          Ea îi răspunse:

          — Nici eu nu mă învoiesc, o, stăpâne Ali-Nur al meu! Da nevoia este adeseori lege, precum spune poetul:

          Nu te sfii să faci orice pe lume, când te sileşte neagra trebuinţă.

          Şi nu da îndărăt de la nimic, cât nu treci peste buna-cuviinţă.

          Şi nu-ţi mai bate capu-ngrijorat, cât n-ai pricină-ntemeiată bine.

          Iar pricinile cu temei întreg, de judeci cum se cade, sunt puţine.

          La stihurile acestea, Ali-Nur o luă pe Anis Al-Djalis în braţe, o sărută pe plete şi, cu lacrimi pe obraji, rosti aceste stihuri:

          Te rog, mai stai o clipă-n prag, iubire!

          Şi lasă-mă din ochii tăi acum Doar o privire, numai o privire Să-mi iau ca hrană pe amarul drum, Şi-n ucigaşa noastră despărţire, Pe inima-mi făcută praf şi scrum, Balsam să fie-n ceasul de pieire.

          Ci dacă-ţi pare ruga mea prea mare, Nu-mi da nimic, şi lasă-mă pierdut, Şi-n trista-mi părăsire, şi-n uitare, Şi-n jalea neagră-n care am căzut.

          Atunci Anis Al-Djalis începu să-i vorbească lui Ali-Nur cu nişte vorbe atâta de dulci, încât îl hotărî să ia calea pe care i-o arăta ea, dovedindu-i că nu avea decât numai mijlocul acesta de a ocoli, el, Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, o sărăcie necuvenită lui. Aşa că Ali-Nur ieşi cu ea şi o duse la sukul de robi, şi luă legătura cu telalul cel mai iscusit şi îi spuse:

          — Trebuie să ştii, o, misitule, preţul celei pe care ai s-o pristăveşti în târg. Aşa că să nu greşeşti!

          Şi misitul îi răspunse:

          — O, stăpâne al meu, Ali-Nur, sunt sluga ta şi îmi cunosc îndatoririle şi cinstirile pe care ţi le datorez!

          Atunci Ali-Nur intră cu Anis Al-Djalis şi cu telalul într-o odaie din han, şi ridică iaşmacul care acoperea chipul dulcei Anis Al-Djalis. La vederea ei, misitul strigă:

          — Ya Allah! păi este roaba Anis Al-Djalis, pe care chiar eu i-am vândut-o răposatului vizir pe zece mii de dinari de aur, acuma-s abia doi ani!

          Şi Ali-Nur răspunse:

          — Da, chiar ea este!

          Atunci misitul zise:

          — O, stăpâne al meu, orice făptură îşi poartă soarta agăţată la gât şi nu poate să scape de ea! Da mă jur ţie că am să mă slujesc de toată priceperea mea ca s-o vând cât mai bine pe roaba ta, şi la preţul cel mai ridicat din suk!

          Şi numaidecât telalul dădu fuga chiar la locul unde toţi negustorii aveau obiceiul să se întâlnească, şi aşteptă să se strângă toţi acolo, îndârdoraţi cum erau la ceasul acela, mai peste tot, să cumpere roabe de prin toate părţile şi să le înghesuie pe toate în colţul acela din târg unde se găseau şi turcoaice, şi grecoaice, şi circazience, şi abisinience, şi altele. Când văzu că toţi negustorii erau acolo şi că tot locul era plin de mulţimea de misiţi şi de cumpărători, misitul se ridică repede, se sui pe o piatră mare şi strigă:

          — O, voi toţi, negustorilor, şi voi, oameni plini de bogăţii şi de bunuri, să ştiţi că nu tot ce-i rotund este nucă, nu tot ce-i lung este banană; nu tot ce-i alb este untură; nu tot ce-i roşu este vin; nu tot ce-i negricios este curmală! O, negustori vestiţi între negustorii din Bassra şi din Bagdad, iacătă că aduc astăzi dinaintea judecăţii şi preţuirii voastre un mărgăritar ales şi nepereche, care, dacă e să fim drepţi, preţuieşte mai mult decât toate bogăţiile strânse la un loc! Aşa că să spuneţi voi la sultan-mezat preţul de strigare pentru început, ca deschidere a vânzării! Da veniţi să vedeţi, mai întâi, cu ochii voştri!

          Şi îi stârni pe toţi să vină s-o vadă pe Anis Al-Djalis, şi numaidecât toţi căzură la învoială să înceapă cu a deschide vânzarea la strigarea de patru mii de dinari ca preţul cel dintâi la mezat.

          Atunci misitul strigă:

          — La patru mii de dinari, mărgăritarul roabelor albe!

          Şi numaidecât un negustor ridică preţul strigând:

          — La patru mii cinci sute de dinari!

          Dar taman în clipita aceea, vizirul Saui trecea călare prin sukul de robi şi îl văzu pe Ali-Nur cum sta în picioare lângă telal, şi pe telal cum striga preţul. Şi cugetă în sineşi: „Pramatia asta de Ali-Nur pesemne că a venit să-şi vândă acuma roaba cea mai de pe urmă, după ce şi-a vândut toate lucrurile din casă!” Şi numaidecât auzi că era vorba de preţul unei roabe albe, şi gândi: „Ali-Nur de bună seamă că taman îşi vinde roaba, tânăra cu pricina, întrucât socot eu că nu mai are un ban. Ah, de-ar fi adevărat, ce mi s-ar mai răcori inima!” Atunci îl strigă pe telal, care veni pe dată, cunoscându-l pe vizir, şi sărută pământul dintre mâinile lui, iar vizirul îi spuse:

          — Vreau să cumpăr eu roaba pe care o strigi la mezat. Adu-mi-o degrabă, ca s-o văd!

          Şi telalul, care nu avea cum să nu se supună poruncii vizirului, zori s-o aducă pe Anis Al-Djalis şi îi trase la o parte iaşmacul dinaintea vizirului. La vederea acelui chip fară de asemuire şi a tuturor nurilor puiandrei şi a boiului ei desăvârşit, vizirul rămase înmărmurit şi grăi:

          — La ce preţ a ajuns?

          Telalul răspunse:

          — La patru mii cinci sute de dinari, la cea de a doua strigare.

          Şi vizirul spuse:

          — Ei bine, o iau eu la preţul acesta!

          Şi, după ce grăi aşa, îi ţintui cu privirile pe toţi negustorii, care nu cutezau să mai urce preţul, şi niciunul dintre ei nu avu îndrăzneala să dea mai mult, ştiindu-se ce răzbunare are să-şi croiască vizirul asupra cutezătorului. Pe urmă vizirul adăugă:

          — Da ce ai, bre, telalule, de-ai rămas înţepenit aşa? Hai odată, întrucât iau roaba pe patru mii de dinari şi îţi dau din ei cinci sute pentru osteneala ta!

          Iar telalul nu ştiu ce să răspundă şi, cu capu-n jos, se duse la Ali-Nur ceva mai încolo şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, ce nenorocire pe noi! Roaba ne scapă din mâini la un preţ de râs, pe nimic! Şi, precum poţi să bagi de seamă, tocmai vizirul cel aprig Ben-Saui, vrăjmaşul răposatului tău părinte, este cel care pesemne că a dibăcit că roaba era bunul tău, şi nu ne-a lăsat să ajungem la preţul adevărat. Vrea s-o ia la preţul de la cea de a doua strigare. Ba, dacă am fi încredinţaţi că are s-o plătească în bani peşin şi pe loc, ne-am mai mângâia oleacă şi i-am mulţumi lui Allah, măcar şi pentru puţinul de-acum! Da eu ştiu că vizirul acesta al prăpădului este cel mai rău platnic de pe lume, şi îl cunosc de multă vreme, şi îi cunosc toate tertipurile şi răutăţile. Iacătă ce trebuie să fi ticluit în răutatea lui: are să-ţi scrie un senet de datorie pe care să ţi-l plătească vreun vechil de-al lui, la care are să trimită vorbă tainic să nu-ţi plătească nimic-nimic. Şi, ori de câte ori vei vrea să te duci să-i ceri să-ţi plătească, vechilul are să-ţi spună: „Am să-ţi plătesc mâine!” Iar mâinele acela nu are să vină niciodată. Iar tu ai să fii atâta de sătul şi de scârbit de atâtea târomeli, încât până la urmă ai să ajungi cu ei la un târg şi ai să le dai hârtia iscălită de către vizir: şi pe dată vechilul are s-o înşface şi s-o rupă! şi-aşa pierzi neabătut preţul roabei tale!

          La vorbele telalului, Ali-Nur fu pradă unei mânii de-abia stăpânite şi îl întrebă pe telal:

          — Ce-i de făcut?

          El răspunse:

          — Am să-ţi dau un sfat, prin care ai să ajungi la cel mai bun capăt: eu am să mă îndrept către mijlocul sulfului, ducând-o cu mine pe Anis Al-Djalis. Tu atunci să te repezi după mine şi să smulgi roaba şi să-i zici: „Nemernico! unde te duci? păi nu ştii că e vorba numai de un jurământ pe care să mi-l împlinesc, de vreme ce m-am jurat că am să mă prefac că te vând în sukul de robi spre a te îngenunchea şi a îndrepta firea ta cea rea de acasă!” Pe urmă s-o loveşti de două, trei ori şi s-o duci! şi-atunci toată lumea, precum şi vizirul, vor crede că într-adevăr nu ai adus roaba la suk decât spre a-ţi împlini jurământul!

          Iar Ali-Nur se învoi şi zise:

          — Iată într-adevăr gândul cel mai bun!

          Atunci telalul se depărtă, se duse în mijlocul suku-lui, luă roaba de mână, o aduse dinaintea vizirului El-Mohin ben-Saui, şi îi zise:

          — Doamne, stăpânul roabei este insul de colo, la câţiva paşi mai sus de noi! Da ia uite-l că vine încoace!

          Şi chiar că Ali-Nur se apropie de ceata lor, o înhăţă repezit pe Anis Al-Djalis, îi trase un ghiont şi ţipă la ea:

          — Vai de tine! păi tu nu ştii că nu te-am adus la suk decât ca să-mi împlinesc jurământul? Întoarce-te numaidecât acasă şi să ai grijă de-aci înainte să nu mai fii neascultătoare, precum ai fost. Şi să nu cumva să socoţi că am trebuinţă de preţul vânzării tale închipuite! Şi, de altminteri, chiar dacă aş ajunge la ananghie, mai degrabă mi-aş vinde toate lucrurile din casă până la cel din urmă, şi praful lor, şi tot ce mai am, decât să gândesc a te vinde pe tine în suk!

          La vorbele lui Ali-Nur, vizirul Ben-Saui strigă:

          — Vai de capul tău, tinere smintit! Vorbeşti de parcă ţi-ar mai fi rămas vreun lucru sau ceva de cumpărat ori de vândut. Ştiu toţi că nu mai ai un chior!

          Spuse, şi vru să păşească spre el şi să-l înşface. La priveliştea aceea, toţi negustorii şi toţi telalii se uitară la Ali-Nur, care le era cunoscut şi tare drag tuturor, şi ei încă îl mai ţineau minte pe părintele lui, care le fusese tuturora un ocrotitor adevărat şi bun. Atunci Ali-Nur le spuse:

          — Ati auzit cu toţii vorbele neobrăzate ale acestui ins; aşa că vă iau pe toţi de mărturie!

          Iar vizirul, la rându-i, le zise:

          — O, negustorilor, numai din cinstire faţă de voi nu îl ucid dintr-o lovitură pe neobrăzat!

          Şi negustorii toţi se uitară unul la altul pe furiş, şi îşi făcură semn din ochi ca spre a zice: „ÎI sprijinim pe Ali-Nur!” şi cu glas tare grăiră:

          — Chiar că aceasta-i o daravelă care nu ne priveşte. Descurcaţi-vă amândoi cum puteţi!

          Şi Ali-Nur, care de felul lui era plin de bărbăţie şi de curaj, se repezi la frâul calului vizirului, îl apucă pe vizir cu o mână şi-l smulse din şa şi-l doborî la pământ. Pe urmă îi puse un genunchi în piept şi începu să-i care la pumni în cap, în pântece şi peste tot, şi îl scuipă în ochi, şi-i spuse:

          — Câine, plod de câine şi pui de lele, fie afurisit taică-tău, şi tatăl lui taică-tău, şi tatăl maică-tii, o, afurisitule, o, împuţitule!

          Pe urmă îi mai altoi un pumn amarnic în falcă, şi-i rupse câţiva dinţi; şi sângele năclăi barba vizirului, care, de altminteri, căzuse chiar în mijlocul unei băltoace de noroi.

          La priveliştea aceea, cei zece robi care veniseră cu vizirul îşi traseră spadele şi vrură să se repeadă la Ali-Nur să-l căsăpească şi să-l facă bucăţi. Dar mulţimea toată li se puse în cale şi le strigă:

          — Ce vreţi să faceţi şi ce vă băgaţi? Stăpânul vostru e vizir, dreptu-i; da nu ştiţi că şi acesta e fiu de vizir? Şi nu vă e teamă, nesocotiţilor, că mâine aveţi să-i vedeţi cum se împacă amândoi şi-atunci voi aveţi să înduraţi toate ponoasele?

          Şi robii văzură că era mai chibzuit să nu se bage. Da, cum ostenise să tot care la pumni, Ali-Nur îi dădu drumul vizirului, care izbuti să se ridice, plin tot de noroi, de sânge şi de ţărână, şi, sub ochii mulţimii, care nici gând n-avea să-l deplângă, porni către saraiul sultanului.

          Cât despre Ali-Nur, apoi el o luă pe Anis Al-Djalis de mână şi, în strigătele de bucurie ale întregii mulţimi, se întoarse la el acasă.

          Cât despre vizir, apoi el ajunse la saraiul sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini în starea aceea jalnică61, şi se opri la scara saraiului şi începu să se vaiete:

          — O, Măria Ta! sunt un obijduit!

          Şi sultanul porunci să fie adus între mâinile sale, şi se uită la el, şi văzu că era vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi, cu mare minunare, îl întrebă:

          — Da cine-a cutezat să săvârşească asupra ta asemenea faptă?

          Iar vizirul începu să se tânguie şi rosti stihurile acestea:

          E cu putinţă să mă-mpile veacul, Când tu eşti viu aici, şi domn deplin, În veacu-acesta-n care tu eşti leacul Care tămăduieşte orice chin?

          E cu putinţă ca eu să fiu pradă În colţii unor câini ce mă sfâşie, Când tu îmi eşti şi pavăză, şi spadă, Tu, leul care-mi şade chezăşie?

          E cu putinţă ca toţi însetaţii Să bea din apa-ţi vie pe-ndelete, Când eu, cel ocrotit de tine, iată, Sub cerul tău rămân să pier de sete, O, nor al meu mult binefăcător Care dai sfânta ploaie tuturor?

          Pe urmă adăugă:

          — O, stăpâne al meu, oare asta-i soarta tuturor slujitorilor care te preamăresc şi te slujesc cu credinţă, şi aşa îngăduieşti tu să fie săvârşite asemenea tâlhării asupra lor?

          Şi sultanul îl întrebă:

          — Da cine te-a făcut să înduri atare necaz?

          El răspunse:

          — Află, o, Măria Ta, că plecasem astăzi să dau o raită pe la sukul de robi, cu gândul de a cumpăra o roabă bucătăreasă care să se priceapă a-mi găti bucatele pe care bucătăreasa mea de acuma se îndărătniceşte să mi le ardă întruna, şi văzui acolo în suk o roabă tânără, cum n-am mai văzut una asemenea nicicând în toată viaţa mea. Şi telalul pe care l-am întrebat mi-a răspuns: „Eu mă cam socot că este roaba tânărului Ali-Nur, fiul răposatului vizir Hacan”. Or, o, doamne şi stăpâne al meu, tu poate că îţi mai aduci aminte că i-ai dat odinioară zece mii de dinari vizirului Fadleddin ben-Hacan, ca să-ţi cumpere o roabă frumoasă şi plină de haruri. Vizirul Hacan nu a zăbovit, de altminteri, s-o găsească şi s-o cumpere pe roaba poruncită; da întrucât fata era minunată, şi cum i-a plăcut de ea până peste poate, i-a dat-o peşcheş fiului său Ali-Nur. Şi Ali-Nur, la moartea părintelui său, a luat calea risipelor şi a smintelilor, până într-atât cât a fost nevoit să-şi vândă toate moşiile, toate bunurile şi până şi lucrurile din casă. Şi când a ajuns să nu mai aibă nici banul cu care să trăiască, a dus roaba la suk, ca s-o vândă, şi a dat-o în seama misitului, care a strigat-o pe dată la mezat. Şi numaidecât negustorii au început să ridice preţul, şi până acolo cât preţul roabei a ajuns la patru mii de dinari. Eu atunci am văzut roaba şi m-am hotărât s-o cumpăr pentru stăpânul meu sultanul, cel care pusese la îndemână banii dintâi. L-am chemat pe telal şi i-am spus: „Fiule, am să-ţi dau chiar eu cei patru mii de dinari!” Şi telalul mi l-a arătat pe stăpânul tinerei roabe; şi acela de cum m-a văzut, a sărit la mine ca un turbat şi mi-a strigat: „Cap bătrân al prăpădului! o, şeic păgubos şi piază-rea! mai degrabă i-aş vinde-o unui ovrei sau unui creştin, decât să ţi-o las ţie, măcar de-ar li să-mi umpli cu aur izarul care-o acoperă!” Eu atunci am răspuns: „Păi, o, tinere, nu pentru mine o vreau, ci pentru stăpânul nostru sultanul, care este milosârdnicul nostru al tuturora şi stăpânul nostru bun!” Ci, la vorbele mele, în loc să se plece, s-a întărâtat încă şi mai rău, şi s-a aruncat la frâul calului meu, şi m-a apucat de un picior şi m-a tras şi m-a doborât la pământ; pe urmă, fară a ţine seama de vârsta mea înaintată, şi fară de cinstire faţă de barba mea albă, a început să mă lovească şi să mă ocărască în toate chipurile şi, într-un sfârşit, m-a adus în starea de plâns în care mă vezi în clipita de-acum, o, sultane mult drept! Şi toate acestea nu mi s-au întâmplat decât pentru că am vroit să-i fac bucurie sultanului meu şi să-i cumpăr o roabă tânără, care este a lui de drept şi pe care o socoteam vrednică de patul lui!

          Şi vizirul, cu vorbele acestea, se aruncă la picioarele sultanului şi începu să plângă şi să milogească dreptate de la sultan. Şi, văzându-l şi auzindu-i povestea, sultanul fu cuprins de o atare mânie, încât îl năpădi sudoarea de pe frunte printre ochi; se întoarse către cei care şedeau de strajă, emirii şi maimarii domniei; şi nu făcu decât un semn. Şi pe dată patruzeci de străjeri înarmaţi cu paloşe mari trase din teacă se înfăţişară între mâinile sale, încremeniţi. Şi sultanul le zise:

          — Coborâţi în chiar clipita aceasta la casa fostului meu vizir El-Fadl ben-Hacan, şi prădaţi-o, şi dărâmaţi-o din temelii; pe urmă înhăţaţi-i pe ucigaşul Ali-Nur şi pe roaba lui, legaţi-le mâinile şi târâţi-i pe jos prin noroi şi aduceţi-i între mâinile mele.

          Iar cei patruzeci de străjeri răspunseră că ascultă şi că se supun, şi se repeziră pe dată spre casa lui Ali-Nur.

          Or, la saraiul sultanului, printre musaipi, se afla şi un musaip tinerel, pe nume Sanjar, care fusese mai întâi mameluc la răposatul vizir Ben-Hacan, şi care fusese crescut împreună cu tânărul său stăpân Ali-Nur, faţă de care se legase cu dragoste mare. Norocul vroi ca el să se nimerească acolo taman în clipita intrării vizirului Saui şi a poruncii ucigaşe dată de sultan. Şi îşi şi luă zborul pe drumuri neocolite, până la casa lui Ali-Nur, care, auzind poarta izbită cu nerăbdare, alergă să deschidă el însuşi. Şi îl cunoscu pe prietenul său, tânărul Sanjar, şi vru să-i ureze bun venit şi să-l sărute.

          Şi tânărul Sanjar, fară a-i da răgaz, îi spuse:

          — O, stăpâne al meu iubit, nu-i acuma ceasul de vorbe prieteneşti şi de temeneli de bun-întâlniş; întrucât ia auzi ce spune poetul:

          Suflete slobod, dacă te-mpresoară Cu lanţurile ei năpăstuirea În înrobire neagră şi amară, Smulge-te-ndată şi ia-ţi zboru-aiurea, Fugi unde-o fi, şi lasă-aici să piară Şi să se sfarme-n pulbere clădirea Peste aceia care-o ridicară.

          Prietene, vei găsi tu altunde, Pe-acest pământ al lui Allah, întins, O altă ţară-n care să-ţi duci viaţa Ferit de ura orişicărui ins -

          Da suflet, câtu-i lumea noastră toată, Pământu-n lung şi-n lat de-ai să-l colinzi, N-ai să mai capeţi altul niciodată!

          Şi Ali-Nur răspunse:

          — O, prietene Sanjar, da ce ştire vii să-mi aduci?

          Sanjar spuse:

          — Scoală-te şi caută-ţi scăparea, şi scap-o şi pe roaba Anis Al-Djalis. Întrucât El-Mohin ben-Saui v-a întins un laţ în care, dacă aveţi să cădeţi, stă gata să vă omoare fără milă. Şi-apoi iacătă că sultanul, la asmuţirea lui, trimite asupra voastră a amândurora patruzeci de străjeri de-ai săi înarmaţi, cu paloşele trase! Aşa că socoata mea este să vă luaţi tălpăşiţa până a nu vi se întâmpla nenorocirea.

          Şi, cu vorbele acestea, Sanjar îi întinse lui Ali-Nur o pungă plină cu galbeni şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, iată patruzeci de dinari care pot să-ţi fie folositori la ceasul de-acum; şi mă rog ţie să mă ierţi că nu pot să fiu mai darnic. Da pierdem vremea! Scoală-te şi fugi!

          Atunci Ali-Nur grăbi a se duce să-i dea de ştire dul-cei Anis-Al-Djalis, care pe dată se şi înveli în maramele ei; şi amândoi ieşiră din casă, pe urmă din cetate, şi ajunseră la ţărmul mării, cu sprijinul lui Allah. Şi găsiră o naie care tocmai urma să plece şi se şi gătea să-şi desfăşoare pânzele. Se repeziră şi îl văzură pe reiz stând în picioare în mijlocul corăbiei şi strigând:

          — Acela care încă nu şi-a luat rămas-bun, să şi-l ia! acela care încă nu şi-a isprăvit de făcut târguielile, să şi le isprăvească! acela care a uitat acasă vreun lucru, să dea fuga să-l aducă! întrucât iacătă că pornim!

          Şi toţi călătorii răspunseră:

          — Nu mai avem nimica de împlinit, o, reizule! suntem gata!

          Atunci reizul strigă la oamenii lui:

          — Haideţi! desfăşuraţi pânzele şi strângeţi parâmele!

          În clipita aceea, Ali-Nur îl întrebă pe reiz:

          — Încotro plecaţi, reizule?

          El răspunse:

          — Către cetatea păcii, Bagdadul!

          În clipita aceasta a povestirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.

          Iar când fu cea de a treizeci şi patra noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când reizul i-a spus lui Ali-Nur: „Către cetatea păcii, Bagdadul!”, Ali-Nur i-a strigat:

          — Aşteptaţi! mergem şi noi!

          Şi, urmat de Anis Al-Djalis, a urcat pe puntea corăbiei, care pe dată şi-a umflat pânzele şi, ca o pasăre mare şi albă, şi-a luat zborul, plutind, cum spune poetul:

          Priveşti uimit ca de-o vrăjitorie Corabia-n întrecere cu vântul Din goana lor spre zare, nu se ştie Cine va fi până la urmâ-nfrântul.

          E-o pasăre ce din văzduh coboară Cu aripile albe-ntinse larg Şi care-apoi alunecă uşoară Pe apele care-mprejur se sparg.

          Şi corabia, pe un vânt prielnic, purcese la drum, ducând cu ea toţi călătorii. Iac-aşa cu Ali-Nur şi cu Anis Al-Djalis.

          Cât despre cei patruzeci de străjeri trimişi de sultan spre a-l zeberi pe Ali-Nur, apoi aceştia ajunseră la casa lui Ali-Nur, o împresurară din toate părţile, sparseră uşile, năvăliră înăuntru şi făcură peste tot cercetările cele mai amănunţite. Da nu putură să pună mâna pe nimeni. Atunci dărâmară cu mânie casa şi se întoarseră să dea seamă sultanului despre cercetările lor nerodnice. Şi sultanul le zise:

          — Căutaţi-i peste tot şi scotociţi toată cetatea!

          Şi, cum vizirul Ben-Saui tocmai sosea în clipita aceea, sultanul îl chemă şi, spre a-l alina, îi dărui un caftan falnic şi frumos, şi îi spuse:

          — Nimeni altcineva nu are să te răzbune decât eu însumi, îţi făgăduiesc!

          Iar vizirul îi poftori viaţă lungă şi tihnă întru fericire. Pe urmă sultanul le porunci pristavilor domneşti să pristăvească în toată cetatea ştirea următoare: „Dacă vreunul dintre voi, o, locuitorilor, îl întâlneşte pe Ali-Nur, fiul răposatului vizir Ben-Hacan, să-l prindă şi să-l aducă între mâinile sultanului; şi va dobândi un caftan de fală, ca răsplată, şi bani o mie de dinari! Însă dacă îl va vedea careva şi îl va ascunde, acela va îndura o pedeapsă pilduitoare!” Dar, în pofida tuturor căutărilor, nimeni nu dovedi ce se făcuse cu Ali-Nur. Iac-aşa cu sultanul şi cu străjerii lui.

          Dar cât despre Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, aceştia ajunseră în bună pace la Bagdad, iar reizul le spuse:

          — Iacătă cetatea cea vestită, Bagdadul, sălaşul gingăşiei! Aceasta-i cetatea cea fericită care habar nu are de asprimile brumelor şi ale iernilor, care trăieşte la umbra trandafirilor săi, sub adierile primăverii, în mijlocul florilor, al grădinilor şi al şopotului apelor lui murmurătoare!

          Şi Ali-Nur îi mulţumi reizului pentru bunătatea sa de-a lungul călătoriei, şi îi plăti cinci dinari de aur ca preţ pentru drumeţia lui şi a dulcei Anis Al-Djalis, pe urmă părăsi corabia şi, urmat de Anis Al-Djalis, intră în Bagdad.

          Vru soarta ca Ali-Nur, în loc să apuce pe drumul obişnuit, să ia un altul, care îl duse în mijlocul grădinilor ce înconjoară Bagdadul. Şi se opriră la poarta unei grădini împrejmuite de un zid înalt, şi a cărei intrare era bine măturată, bine stropită şi, pe fiecare latură, cu câte o laviţă mare, cioplită; poarta, care era tare frumoasa, era închisă; şi, în partea de sus a ei, atârnau nişte lămpi tare frumoase, de toate culorile; şi, chiar lângă ea, se afla o cişmea unde curgea o apă limpede. Cât despre drumul ce ducea la poarta aceea, era aşternut între două şiruri de stâlpi pe care atârnau nişte chilimuri falnice de atlaz, toate întinse în vânt.

          Atunci Ali-Nur îi spuse dulcei Al-Djalis:

          — Pe Allah! tare-i frumos locul acesta!

          Ea răspunse:

          — Atunci, hai să ne odihnim aici un ceas, pe laviţă.

          Şi şezură pe una din laviţele cele mari, după ce se spălară bine pe ochi şi pe mâini cu apa proaspătă de la cişmea. Şi şezură să se revenească pe laviţă şi să guste cu desfăt boarea care adia dulce; şi le era aşa de bine, încât nu zăboviră să adoarmă, după ce se acoperiră cu izarul.

          Or, grădina la poarta căreia adormiseră se numea Grădina Desfătărilor, şi în mijlocul ei se afla un sarai care se numea Saraiul Minunilor, şi era a califului Harun Al-Raşid. Când îşi simţea pieptul apăsat, califul venea să se însenineze şi să se veselească şi să-şi uite de griji în grădina şi în saraiul de-aici. Saraiul acela întreg nu era alcătuit decât numai dintr-o sală grozav de mare, luminată de optzeci de ferestre; şi sub fiecare fereastră atârna câte un fanar plin de strălucire; iar în mijlocul sălii atârna un candelabru mare, de aur greu, strălucitor ca soarele. Sala aceea nu se deschidea decât numai atunci când venea califul; şi numai atunci se aprindeau toate lămpile, precum şi candelabrul cel mare, şi se deschideau toate ferestrele, iar califul şedea jos pe divanul cel mare aşternut cu mătase, cu urşinic şi cu zarafir, şi le poruncea atunci cântăreţelor sale să cânte, şi lăutarilor să-l farmece cu lăutele lor; da cel al cărui glas îi plăcea să-l asculte era mai ales doinitorul său cel mai drag, vestitul Ishac, ale cărui cântece şi ticluituri erau cunoscute de întreaga lume. Şi-aşa, în liniştea nopţilor şi în dulcea adiere înmiresmată de florile din grădină, califul îşi ostoia pieptul, în cetatea Bagdadului.

          Or, cel pe care califul îl pusese străjer peste saraiul şi grădina aceea era un bătrânel de treabă, pe care îl chema şeicul Ibrahim, şi care ţinea o pază straşnică, de zi şi de noapte, spre a nu-i lăsa pe trecători şi pe iscodelnici şi mai cu seamă pe femei şi pe copii să intre în grădină şi să prăpădească ori să fure florile şi poamele. Or, în seara aceea, cum îşi făcea raita obişnuită de jur împrejurul grădinii, deschise poarta de la intrare şi văzu pe laviţa cea mare două făpturi adormite şi acoperite cu izarul. Şi rămase tare îmbufnat şi se minună: „Ce? ia uite doi inşi atâta de îndrăzneţi, încât să încalce poruncile aspre ale califului, care mi-a dat învoire, mie, şeicului Ibrahim, să pun să îndure fie orişice pedeapsă pe oricine care s-ar apropia de saraiul nostru! încât ia să-i fac oleacă să simtă cam cât costă să te înstăpâneşti aşa pe laviţa menită oamenilor califului!” Şi şeicul Ibrahim tăie o jordie şi se duse lângă cei care dormeau şi ridică jordia, gata să-i altoiască straşnic, când deodată cugetă: „O, Ibrahime, ce ai tu de gând să faci? Să dai în nişte oameni pe care nu îi cunoşti şi care poate că sunt nişte străini ori chiar nişte cerşetori de pe drumul lui Allah şi pe care ursita i-a îndreptat spre tine! S-ar cădea mai întâi să-i vezi la chip!” Şi şeicul Ibrahim ridică izarul care le acoperea chipul, şi pe dată se opri vrăjit de acele chipuri minunate ai căror obraji se atingeau în somn şi care păreau mai frumoşi decât florile din grădina lui. Şi gândi: „Ce era să faci? Ce era să faci tu, Ibrahime, orbule! Ţi s-ar cădea să fii tu jordeluit ca pedeapsă pentru mânia ta nedreaptă!” Pe urmă şeicul Ibrahim acoperi la loc feţele celor doi adormiţi, şi şezu jos la picioarele lor, şi începu să mângâie picioarele lui Ali-Nur, faţă de care fusese cuprins de o pornire neaşteptată. Şi Ali-Nur, la simţirea acelor mâini care îl mângâiau, nu zăbovi a se trezi, şi văzu că mângâietorul era un prea cinstit bătrân, şi fu năpădit de o ruşine mare să fie mângâiat aşa de el, şi îşi trase numaidecât picioarele şi se ridică repede în capul oaselor; şi luă mâna cinstitului şeic şi şi-o duse la buze, apoi la frunte. Atunci şeicul Ibrahim îl întrebă:

          — Fiul meu, de unde veniţi voi doi?

          Ali-Nur răspunse:

          — O, domnia ta, suntem nişte străini!

          Şi lacrimile îl podidiră la vorbele acestea. Iar şeicul Ibrahim spuse:

          — O, copilul meu, nu sunt dintre aceia care uită că Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) ne povăţuieşte, în mai multe locuri din Carte62, să fim primitori faţă de străini şi să-i întâmpinăm cu prietenie şi cu inimă bună. Aşa că haideţi cu mine, copiii mei, iar eu am să vă duc să vedeţi grădina şi saraiul meu, unde voi vă veţi desfăta şi vă veţi despovăra pieptul!

          Atunci Ali-Nur îl întrebă:

          — O, Domnia Ta, a cui este grădina aceasta?

          Iar şeicul Ibrahim, spre a nu-l sfioşi pe Ali-Nur şi ca să se şi proslăvească oleacă, îi răspunse:

          — Grădina şi saraiul sunt ale mele; şi le-am dobândit ca moştenire de la ai mei!

          Atunci Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se sculară şi, cu şeicul Ibrahim înainte, intrară pe poarta grădinii.

          Ali-Nur văzuse la Bassra multe grădini frumoase, da nici măcar nu visase vreodată una asemenea cu cea de aici. Poarta cea mare era alcătuită din nişte arcuituri clădite una peste alta, de cea mai aleasă încântare, şi era acoperită cu viţe de vie agăţătoare care lăsau să atârne greu ciorchinii falnici, unii roşii ca nişte pietre de rubin, alţii negri ca abanosul. Cărarea pe care porniră era adumbrită de pomi roditori ce se îndoiau sub povara poamelor coapte. Pe ramuri păsările ciripeau în limba lor cântecele cerului; privighetoarea îşi unduia trilurile; turtureaua îşi gângurea plângerea de iubire; mierla îşi fluiera fluieratul ei omenesc; biulbiuliul răspundea ca îmbătat de-o băutură tare. Acolo, din fiecare fel de pom roditor erau câte doi pomi de soiurile cele mai bune; erau caişi cu poame cu miezul dulce şi cu poame cu miezul amar; erau chiar şi caişi de Chorassan; erau pomi cu poamele de culoarea buzelor frumoase; mirobolane dulci, de te vrăjeau; smochine roşii, smochine albe şi smochine verzi, de o înfăţişare minunată. Cât despre flori, erau ca mărgăritarul şi ca mărgeanul; trandafirii erau mai frumoşi decât obrajii celor mai frumoase copile; viorelele erau la faţă ca flacăra de pucioasă aprinsă; erau şi florile cele albe ale mirtului; erau micsandre şi micşunele, levănţici şi dediţei. Toate florile lor îşi făcuseră diademe din lacrimile norilor; şi muşeţelul zâmbea din toţi dinţii lui către zarnacadea; iar zarnacadeaua se uita la trandafir cu ochii ei adânci şi negri. Chitra cea rotundă era ca o cupă fară de toartă şi fară de cioc; lămâile atârnau ca nişte gogoloaie de aur. Pământul tot era aşternut cu flori colorate cu miile; întrucât primăvara sultănea aci şi domnea peste toate tufişurile; întrucât şanţurile cu ape roditoare erau pline, şi pâraiele clipoceau, şi pasărea vorbea şi se asculta; întrucât adierea cânta ca un nai, zefirul îi răspundea, iar văzduhul răsuna de bucuria toată!

          În felul acesta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, cu şeicul Ibrahim, îşi făcură intrarea în Grădina Desfătărilor. Şi-atunci şeicul Ibrahim, care nu vroia să facă lucrurile pe jumătate, îi pofti să păşească în Saraiul Minunilor. Le deschise uşa şi intrară.

          Ali-Nur şi Anis Al-Djalis încremeniră, cu o uluire în ochi, faţă de toată strălucirea din sala aceea nemaivăzută, şi faţă de toate lucrurile nemaipomenite câte se aflau în ea, uimitoare şi pline de vrajă. Şezură o vreme îndelungată să se minuneze de frumuseţea aceea fără de asemuire; pe urmă, ca să-şi odihnească ochii de toată strălucirea, se duseră să stea sprijiniţi în coate la o fereastră ce da spre grădină. Şi Ali-Nur, în faţa acelei grădini şi a marmurelor ei luminate de lună, începu să cugete la supărările îndurate de el, şi îi spuse dulcei Al-Djalis:

          — O, Anis Al-Djalis, chiar că pentru mine locul acesta este plin de farmec. Îmi aduce aminte de atâtea lucruri! Şi face să coboare pacea în sufletul meu, şi stinge focul ce mă mistuie şi mâhnirea, tovarăşa mea!

          Ast timp, şeicul Ibrahim se duse şi le aduse de mâncare, iar ei mâncară pe săturate; pe urmă se spălară pe mâini, şi iarăşi se duseră să stea sprijiniţi în coate la fereastră şi să se uite la pomii încărcaţi cu poamele lor frumoase. După un răspas de vreme, Ali-Nur se întoarse către şeicul Ibrahim şi îi zise:

          — O, şeicule Ibrahim, oare nu ai să ne dai nimic de băut? întrucât de obicei se cam cere să bei ceva, după ce ai mâncat!

          Atunci şeicul Ibrahim le aduse un urcior de farfuriu plin cu o apă bună şi rece. Ci Ali-Nur îi spuse:

          — Păi ce ne aduci acolo? Nu aşa ceva râvneam!

          El îi spuse:

          — Care va să zică vrei vin?

          Ali-Nur spuse:

          — Păi da, de bună seamă!

          Şeicul Ibrahim îi răspunse:

          — Păzească-mă şi ferească-mă Allah! Sunt treisprezece ani de când m-am lăsat de o asemenea băutură pârdalnică, întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) a blestemat şi pe acela care bea vreo băutură ameţitoare, şi pe acela care o stoarce, şi pe acela care o cară ca s-o vândă!

          Atunci Ali-Nur spuse:

          — Îngăduieşte-mi, o, şeicule, să-ţi spun două vorbe!

          El răspunse:

          — Spune-le!

          El spuse:

          — Dacă îţi arăt mijlocul de a face ceea ce îţi cer, fără ca tu să fii nici băutor de vin, nici cel care îl stoarce şi nici cel care îl cară, ai mai fi păcătos ori blestemat, precum grăiesc Sfintele Cuvinte?

          El răspunse:

          — Socot că nu.

          Ali-Nur urmă:

          — Ia, aşadar, aceşti doi dinari şi aceste două drahme, încalecă pe măgarul acela care se află la poarta grădinii şi care ne-a adus până aici, şi du-te în suk, şi opreşte-te la uşa negustorului de băuturi dulci de trandafiri şi de flori, care totdeauna are şi vin în afundul prăvăliei lui; şi să-l opreşti pe cel dintâi trecător pe care îl vei vedea şi să-l rogi, dându-i banii, să se ducă el să cumpere băutura, pentru cei doi dinari de aur, iar cele două drahme să i le dai lui pentru osteneală. Iar el are să-ţi pună singur urcioarele cu vin pe măgar, şi întrucât măgarul va fi acela care le va căra, trecătorul va fi cel care le va cumpăra şi noi cei care le vom bea, în felul acesta tu nu vei lî vinovat cu nimic, şi nu vei fi astfel nici băutor, nici storcitor de vin, nici aducător! Şi, în felul acesta, nu vei avea a te teme cu nimic de abatere de la sfânta pravilă a Cărţii!

          Iar şeicul Ibrahim, la vorbele acestea, începu să râdă în hohote şi îi spuse lui Ali-Nur:

          — Pe Allah! în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva atâta de mehenghi ca tine, ori dăruit cu atâta duh şi cu atâta farmec!

          Iar Ali-Nur răspunse:

          — Pe Allah! noi amândoi îţi suntem îndatoraţi, o, şeicule Ibrahim! Şi nu mai aşteptăm de la tine decât binele acesta pe care ţi-l cerem stăruitor!

          Atunci şeicul Ibrahim, care până în clipita aceea nu vroise să dea în vileag faptul că în sarai se aflau toate băuturile cele ameţitoare, îi spuse lui Ali-Nur:

          — O, prietene, iată cheile de la celarul şi de la zemnicul meu, care sunt pline pururea, spre a fi vrednice de emirul drept-credincioşilor, când vine pe aici să mă bucure cu cinstirea lui. Poţi să intri acolo şi să iei după poftă tot ce îţi va plăcea!

          Atunci Ali-Nur intră în celar; şi ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată: de-a lungul tuturor pereţilor, pe rafturi, rânduite frumos, şedeau înşirate oluri şi oluri, toate numai de aur greu, de argint greu şi de cleştar; şi olurile acelea erau învrâstate cu toate neamurile de nestemate. Şi Ali-Nur, până la urmă, se hotărî şi alese ceea ce vru şi se întoarse în sala cea mare; puse olurile cele scumpe jos pe chilim, şezu apoi lângă Anis Al-Djalis, turnă vinul în nişte pocale strălucite ae sticlă dungată cu aur, şi începu să bea, şi el şi Anis Al-Djalis, minunându-se întruna de toate câte se aflau în sarai. Şi îndată şeicul Ibrahim veni să le dăruiască nişte flori înmiresmate, şi se trase cuviincios deoparte, cum e datina atunci când un bărbat şade cu femeia lui. Iar ei amândoi începură iarăşi să bea, până ce vinul puse stăpânire pe ei; atunci obrajii li se îmbujorară, ochii le străluciră ca ai gazelelor, iar Anis Al-Djalis îşi desfăcu pletele. Şi şeicul Ibrahim, la priveliştea aceea, fu cuprins de o mare ciudă şi îşi zise: „Da pentru ce să stau eu aşa, deoparte, în loc să mă veselesc cu ei? Şi când oi mai putea eu vreodată să mă aflu la o asemenea sărbătoare, atâta de răsfaţătoare, ca aceea pe care mi-o dă vederea acestor doi tineri minunaţi şi frumoşi, pe care i-ai putea socoti drept două lune?”

          Şi, cu asta, şeicul Ibrahim se duse şi şezu jos la ca pătul celălalt al sălii de primire.

          Atunci Ali-Nur îi spuse:

          — O, domnia ta, mă rog ţie pe viaţa mea să vii şi să stai cu noi!

          Iar şeicul Ibrahim veni şi şezu jos lângă ei, iar Ali-Nur luă pocalul, îl umplu şi i-l întinse şeicului Ibrahim, spunându-i:

          — O, şeicule, ia şi bea! şi ai să-i cunoşti toată dulceaţa! şi vei afla desfătul de pe fundul pocalului!

          Dar şeicul Ibrahim răspunse:

          — Ferească-mă Allah! O, tinere, da tu nu vrei să iei seama că iacătă-s în curând treisprezece ani de când nu am săvârşit asemenea păcătoşenie? Şi nu ştii că mi-am îndeplinit de două ori datoriile de hagiu la Mecca slăvită?

          Şi Ali-Nur, care vroia din toate puterile să-l îmbete pe şeicul Ibrahim, văzând că nu-şi ajunge ţinta de a-l îndupleca, nu stărui mai mult; bău el însuşi pocalul plin, îl umplu la loc şi îl bău iarăşi; pe urmă, după o vreme, începu a se preface că se clatină ca un om beat şi, într-un sfârşit, se prăbuşi lat şi se prefăcu a dormi. Atunci Anis Al-Djalis întoarse o lungă privire deznădăjduită şi încurcată către Ibrahim şi îi zise:

          — O, şeicule Ibrahim, ia te uită cum se poartă bărbatul meu faţă de mine!

          El îi răspunse:

          — Ce pacoste! da oare ce are de se poartă aşa?

          Ea spuse:

          — Măcar de-ar fi întâia dată! Da mereu face aşa! Se apucă să bea şi să tot bea, şi pocal după pocal, pe urmă se îmbată şi adoarme, şi mă lasă astfel singură-singurică, fără tovarăş şi fără nimeni care să-mi ţină tovărăşie şi să bea cu mine! Iar eu nu mai găsesc astfel nici un gust în băutură, de vreme ce nimeni nu împarte pocalul cu mine, şi nu mai am nici măcar poftă să cânt, de vreme ce nimeni nu mă ascultă!

          Atunci şeicul Ibrahim care, sub înrâurirea acelor privii i arzătoare şi a acelui glas cântător, îşi simţea toate vinele fremătând, îi zise:

          — Chiar că acesta nu este un fel prea vesel de-a bea!

          Iar Anis Al-Djalis umplu atunci pocalul şi i-l întinse, uitându-se galeş la el, şi îi zise:

          — Pe viaţa mea! ia, rogu-te, pocalul şi primeşte-l spre a-mi face bucurie! Şi am să-ţi rămân tare îndatorată!

          Atunci şeicul Ibrahim întinse mâna, luă pocalul şi îl bău. Iar Anis Al-Djalis i-l umplu la loc, şi el îl bău; pe urmă şi a treia oară, când Anis Al-Djalis îi spuse:

          — Oh, scumpe doamne al meu, numai atâta doar?

          Caci el răspunse:

          — Pe Allah! nu mai pot! cât am băut îmi este prea destul!

          Caci ea stărui îndelung şi cu multă duioşie şi, plecându-se către el, îi spuse:

          — Pe Allah! trebuie numaidecât!

          Iar el luă pocalul şi îl duse la buze; caci, tot atunci, Ali-Nur izbucni în râs şi se ridică deodată în capul oaselor…

          Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de zi şi, cuminte, lăsă pe a doua zi urmarea povestirii.

          Aşa că atunci când fu cea de a treizeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ali-Nur izbucni în râs şi se ridică deodată în capul oaselor şi îi zise şeicului Ibrahim:

          — Da ce faci acolo? Păi nu te-am juruit eu, chiar acuma-i un ceas, să-mi ţii tovărăşie, şi tu te-ai dat îndărăt, şi mi-ai spus: „Sunt treisprezece ani de când n-am mai săvârşit atare faptă!”

          Atunci şeicului îi fu oarecum ruşine, dar se răzgândi şi se grăbi să spună:

          — Pe Allah! nu am a mă învinovăţi de nimic! toată vina este a ei, care a tot stăruit cu îmbierile!

          Atunci Ali-Nur începu să râdă, ca şi Anis Al-Djalis care, până la urmă, se aplecă la urechea soţului ei şi îi spuse:

          — Lasă-l pe mâna mea şi nu îl mai lua peste picior! Şi-ai să vezi ce-o să mai râdem pe seama lui!

          Pe urmă îşi turnă un pocal şi îl bău, îi turnă unul lui Ali-Nur, care îl bău, şi urmă tot aşa să bea mai departe şi să-i dea să bea lui Ali-Nur, fară să mai ia aminte deloc la şeicul Ibrahim. Atunci şeicul Ibrahim, care se uita nedumerit la ce fac ei, le zise până la urmă:

          — Da ce fel de a-i pofti pe oameni să vină să bea cu voi este acesta? Oare-i numai aşa, ca să se uite la voi?

          Iar Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se puseră pe un râs de să leşine. Atunci se îndurară a-i îngădui să bea cu ei, şi băură aşa întruna până către miezul nopţii.

          În clipita aceea, Anis Al-Djalis îi spuse şeicului Ibrahim:

          — O, şeicule Ibrahim, binevoieşte a-mi îngădui să mă scol să aprind una din lumânările acelea?

          El îi răspunse, beat pe jumătate:

          — Da, scoală-te, şi să nu aprinzi decât una, numai una!