Povestea frumosului Aziz

 

 

 

        Află, o, tinere doamne, că tatăl meu era unul dintre negustorii cei mari; şi nu mai avea alt fiu, decât pe mine. Da aveam o verişoară, care fusese crescută împreună cu mine, în casa tatălui meu, dat fiind că tatăl ei murise.

          Or, înainte de a muri, unchiul meu îi pusese pe tatăl meu şi pe mama mea să se lege faţă de el că au să ne căsătorească unul cu altul atunci când vom creşte mari.

          Încât eram lăsaţi mereu împreună; şi ne legarăm astfel unul de celălalt; iar noaptea ne puneau să dormim în acelaşi pat, fără a ne despărţi. De altminteri noi habar nu aveam de încurcăturile ce ar fi putut să urmeze, măcar că, totuşi, verişoara mea, în treburile acestea, era mult mai luminată decât mine, şi mai dibace, şi mai ştiutoare; lucru pe care îl pricepui mai târziu, cugetând la chipul cum mă cuprindea în braţe şi cum îşi lipea armurii de mine când ne culcam.

          Într-acestea, dat fiind că urma să ajungem la vârsta cerută, tatăl meu îi spuse maică-mi:

          — Anul acesta trebuie să-l însurăm fără de zăbavă pe fiul nostru Aziz cu verişoara lui Aziza.

          Şi se înţelese cu ea asupra zilei de scriere a senetului, şi se apucă pe dată să facă pregătirile pentru ospeţe şi pentru slujba însurătoarei; şi se duse să poftească rudele şi prietenii, spunându-le:

          — În vinerea aceasta, după rugăciune, avem să scriem senetul de căsătorie dintre Aziz şi Aziza.

          Şi maică-mea, la rându-i, se duse să le vestească faptul tuturor femeilor pe care le cunoştea şi tuturor apropiatelor sale. Şi, spre a-i primi cuviincios pe oaspeţi, mama şi femeile din casă spălară cu apă multă sala de primire şi făcură să strălucească marmurele cu care era pardosită, şi aştern ură preşurile pe jos, şi împodobiră pereţii cu chilimuri frumoase şi cu scoarţe bătute cu zarafir, păstrate în sipeturile cele mari. Iar taică-meu îşi luă sarcina de a se duce să poruncească plăcintele şi dulciurile, şi de a pregăti şi a rândui cu grijă tablalele cele mari cu băuturi. Iar pe mine, într-un sfârşit, mama mă trimise să fac o scaldă la hammam, şi avu grijă să pună un rob să aducă în urma mea un caftan frumos şi nou, tot ceea ce găsise mai bun, ca să mă înveşmântez cu el după scaldă.

          Mă dusei aşadar la hammam şi, de îndată ce îmi isprăvii îmbăiatul, mă înveşmântai cu caftanul cel falnic, care era înmiresmat cu totul şi atâta de straşnic încât, în drumul meu, trecătorii se opreau spre a adulmeca mireasma din juru-mi.

          Mă îndreptai aşadar înspre geamie pentru rugăciunea după care, în ziua aceea de vineri, urma să se săvârşească nunta, când îmi adusei deodată aminte, pe drum, de un prieten pe care uitasem să-l poftesc. Şi începui să merg cât mai repede, ca să nu întârzii, şi iac-aşa mă pomenii pe o ulicioară care îmi era străină. Atunci, cum eram leoarcă tot de năduşeală din pricina scaldei fierbinţi, precum şi din pricina caftanului cel nou făcut dintr-o ţesătură deasă, mă prilejuii de răcoarea umbrei de pe ulicioara aceea spre a sta oleacă jos pe o laviţă de lângă un zid; da până a şedea jos, scosei din buzunar o năframă chindisită cu zarafâr şi o aşternui sub mine. Iar năduşeală mi se scurgea întruna de pe frunte pe chip, atâta de amarnică era căldura: şi nu aveam nimic la mine cu ce să mă şterg, năframa mea fiind întinsă sub mine; şi eram tare necăjit; iar ciuda îmi stârnea şi mai tare năduşeala. Într-un sfârşit, ca să ies din încurcătura sâcâitoare, tocmai eram gata să ridic poala caftanului cel nou spre a şterge stropii mari care îmi brăzdau obrajii, când văzui deodată cum cade dinainte-mi, uşoară ca răsuflarea unei adieri, o năframă albă din pânză de mătase, pe care văzând-o doar şi mi se şi răcori sufletul, şi a cărei mireasmă l-ar fi vindecat şi pe un beteag. Mă repezii s-o ridic şi să mă uit deasupra capului spre a-mi da seama ce fel de treabă putea să fie; şi atunci ochii mei întâlniră ochii unei copile, chiar aceea, o, doamne al meu, care, în urmarea acestei poveşti, îmi va dărui cea dintâi dintre gazelele cusute pe zarpaua pătrată. Deci chiar pe ea o zării…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută treisprezecea noapte spuse:

          Şi chiar pe ea o zării aplecată şi zâmbind la fereastra de la catul de sus. Nici măcar nu am să încerc a-i zugrăvi frumuseţea, limba mea fiind prea nevolnică, într-adevăr.

          Află numai că acea copilă, de cum băgă de seamă privirea mea iţită, îmi făcu semnele următoare: îşi puse degetul arătător între buze, pe urmă îşi îndoi degetul mijlociu şi şi-l alipi de degetul arătător de la mâna stângă, pentru ca apoi să şi le ducă pe amândouă între sâni. Pe urmă îşi trase îndărăt capul şi, închizând fereastra, pieri.

          Şi, încremenit cu totul, năucit cu totul, şi pârjolit dintr-odată de ispită, degeaba mă tot zgâii eu mult şi bine la fereastră, nădăjduind să mai văd o dată ivirea aceea care îmi răpise sufletul, că fereastra rămase închisă cu îndărătnicie. Şi nu-mi pierdui nădejdea decât după ce, aşteptând acolo, pe laviţă, până la asfinţitul soarelui, uitându-mi şi de senetul meu de căsătorie şi de logodnica mea, luai seama că neîndoielnic aşteptarea îmi era zadarnică.

          Atunci mă ridicai, cu inima chinuită, şi pornii către casă. Pe drum mă apucai să despăturesc năframa cu pricina, care numai cu mireasma ei şi mă şi desfăta atâta de straşnic, încât mă şi credeam în rai. După ce o despăturii de-a binelea, văzui că avea pe un colţ nişte stihuri scrise cu o scriere frumos împletită:

          Vrând să mă plâng lui şi să-i spun ce-amar e amarul sufletului meu, îi scriu, Căci scrisu-i a simţirii revărsare.

          Ci el: „De ce ţi-e scrisul belaliu şi chinuit, de, iată-l, sub privire se spulberă ca fumul străveziu?”

          Răspund: „Pentru că-ntreaga mea simţire e numai dor şi chin; au eşti zbanghiu de nu cunoşti nici semnul de iubire?”

          Iar pe celălalt colţ al năframei, erau scrise alte stihuri, cu litere mari, drepte:

          Şi perlele-ncrustate-n chihlimbare, Şi merele cu-obrazul nărâmziu, Pe lângă chipul lui par o-ntinare.

          Cel ce-şi vrea moartea o găseşte, ştiu, În ochii-i ucigaşi, ce-atâta moarte împrăştie, şi-atâta dor pustiu.

          Cel care vrea beţiile să-l poarte ar căuta zadarnic alt paharnic, Când chipul lui beţii amare-mparte.

          Iar frăgezimii lui, ca scrisă-n jar, Doar mirtul de-i cunoaşte gustu-amarnic:

          Înmlădierea-i – ramurile doar!

          Eu atunci, o, stăpâne al meu, scos din minţi, ajunsei totuşi într-un sfârşit acasă, la căderea nopţii. Şi o găsii pe fiica unchiului meu şezând jos şi înlăcrimată; dar, văzându-mă, îşi şterse repede ochii şi veni la mine şi mă ajută să mă dezbrac şi mă întrebă cu gingăşie de pricina întârzierii mele şi îmi spuse că toţi oaspeţii, emirii, negustorii cei mari şi ceilalţi, precum şi cadiul şi martorii, aşteptaseră multă vreme sosirea mea, şi că, nevăzând nimica venind, mâncaseră şi băuseră pe săturate şi plecaseră toţi în treaba lor. Pe urmă adăugă:

          — Cât despre tatăl tău, lucrul acesta l-a adus într-o stare de mânie mare; şi a jurat că nunta noastră va fi amânată până la anul următor! Dar tu, o, fiu al unchiului meu, pentru ce te-ai purtat astfel?

          Eu atunci îi spusei:

          — S-a petrecut cutare şi cutare lucru.

          Şi îi istorisii cu de-amănuntul întâmplarea. Numaidecât ea luă năframa pe care i-o întinsesem şi, după ce citi ceea ce era scris pe ea, vărsă lacrimi îmbelşugate.96

          Pe urmă îmi spuse:

          — Da ea nu ţi-a vorbit?

          Eu răspunsei:

          — Numai prin nişte semne, din care de altminteri nu am priceput nimic, şi la care tare aş vrea să te văd că-mi dai dezlegarea.

          Şi îi arătai semnele cu pricina. Ea îmi spuse:

          — O, verişorul meu drag, dacă mi-ai cere şi ochii, nu aş şovăi să mi-i scot de sub pleoape pentru tine! Află dar că, pentru a-ţi întoarce tihna în suflet, sunt gata să te slujesc cu toată credinţa mea şi să-ţi înlesnesc o întâlnire cu femeia aceea care te ispiteşte şi care de bună seamă că este îndrăgostită de tine. Căci semnele ei, care nu au nici un fel de taină pentru noi, femeile, tălmăcesc limpede că te doreşte cu patimă şi că îţi dă întâlnire peste două zile: degetele ei aduse între cei doi sâni îţi arată numărul doi, pe când degetul dintre buzele ei arată că pentru ea eşti deopotrivă cu sufletul care dă viaţă trupului. Aşa că să fii încredinţat că dragostea mea pentru tine mă va face să-ţi dau orice ajutor; şi am să vă pun pe amândoi sub aripa mea, care are să vă ocrotească.

          Eu atunci îi mulţumii pentru credinţa şi pentru vorbele ei bune care îmi dădeau nădejdi, şi şezui două zile în casă aşteptând ceasul întâlnirii. Şi eram tare mâhnit; şi îmi odihneam capul pe genunchii verişoarei mele, care nu contenea să mă îmbărbăteze şi să-mi întărească inima. Încât, atunci când ceasul întâlnirii fu aproape, verişoara mea grăbi să mă ajute a-mi pune hainele; şi mă parfumă cu mâinile ei…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută patrusprezecea noapte spuse:

          Frumosul Aziz îşi urmă astfel povestea istorisită faţă de coconul Diadem:

          Şi mă parfumă cu mâinile ei, şi arse smirnă sub caftanul meu, şi mă sărută cu drag, şi îmi spuse:

          — O, verişorul meu drag, iată ceasul liniştitor. Ia-ţi bărbăţie şi întoarce-te la mine potolit şi mulţumit. Şi iacătă că eu însămi îţi urez tihnă sufletului, şi nu am să fiu fericită decât de voioşia ta. Dar întoarce-te repede, ca să-mi povesteşti cum a fost. Şi au să vină iarăşi zile frumoase pentru noi, şi nopţi albe binecuvântate!

          Eu atunci încercai să-mi domolesc bătăile inimii şi să-mi strunesc tulburarea; şi îmi luai rămas-bun de la verişoara mea şi plecai. Când ajunsei în ulicioara cea adumbrită, mă dusei să şed pe laviţa cu pricina, într-o stare de nerăbdare până peste poate. Şi de-abia ajunsei acolo că şi văzui fereastra cum se întredeschide; şi numaidecât o ameţeală îmi trecu pe dinaintea ochilor. Dar mă îmbărbătai şi mă uitai înspre fereastră; şi o văzui cu ochii mei pe copilandră. La vederea acelui chip dumnezeit, mă clătinai şi mă lăsai să cad tremurând pe laviţă. Iar fetişcana sta mereu la fereastră să se uite la mine cu o strălucire în ochi; şi ţinea în mână la vedere o oglindă şi o năframă roşie. În curând, fără a rosti nici un cuvânt, îşi suflecă mânecile, dezvelindu-şi braţele până la umeri; pe urmă îşi deschise mâna şi, răsfirându-şi cele cinci degete, îşi atinse sânii; pe urmă îşi întinse braţul afară pe fereastră ţinând oglinda şi năframa cea roşie; şi de trei ori flutură năframa ridicând-o şi lăsând-o în jos; pe urmă făcu schima de a răsuci năframa şi de a o împături; apoi îşi plecă îndelung capul către mine şi, trăgându-se îndărăt repede, închise fereastra la loc şi pieri. Atâta tot! Şi fără a rosti nici un cuvânt. Dimpotrivă! Mă lăsă astfel într-o buimăcire de neînchipuit; şi nu mai ştiui dacă trebuie să mai stau ori să mă duc; şi, nedumerit, şezui aşa să mă uit la fereastră ceasuri în şir, până la miezul nopţii. Atunci, zaif de gânduri, mă întorsei acasă, unde o găsii pe biata mea verişoară aşteptându-mă, cu ochii roşii de lacrimile vărsate şi cu chipul mohorât de mâhnire şi de deznădejde. Eu atunci, la capătul puterilor, mă lăsai să cad jos, într-o stare jalnică. Iar verişoara mea, care se grăbise să dea fuga spre mine, mă prinse în braţe şi mă sărută pe ochi şi mi-i şterse cu colţul mânecii ei şi îmi dete să beau, spre a-mi potoli duhul, un pahar cu sorbet înmiresmat cu apă de flori; şi într-un sfârşit mă întrebă cu gingăşie despre toată zăbovirea aceea şi despre mohorala de pe chipul meu.

          Eu atunci, măcar că eram sfărâmat de sastiseala mâhnită, îi istorisii totul, arătându-i şi schimele necunoscutei cea desfătătoare. Şi verişoara mea Aziza îmi spuse:

          — O, Aziz al inimii mele, tâlcul ce se desprinde pentru mine din schimele ei, mai cu seamă din schima cu cele cinci degete şi cu oglinda, este că tânăra are să-ţi trimită o solie peste cinci zile la boiangiul de la colţul uliţei.

          Eu atunci oftai:

          — O, copilă a inimii mele, fie ca vorbele tale să se adeverească! De altminteri, chiar că am băgat de seamă că la colţul uliţei se află prăvălia unui boiangiu evreu.

          Pe urmă, nemaiputând să îndur furtuna de amintiri, începui să suspin la sânul verişoarei mele Aziza, care nu precupeţi, spre a mă alina, cu vorbele cele mai dulci şi mângâierile pline de desfătare; şi îmi spunea:

          — Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie, o, fiu al unchiului meu! Şi ridică-te şi mănâncă oleacă din bucatele acestea şi bea din vinul pe care ţi-l torn.

          Caci eu, o, tinere doamne al meu, nu izbutii să iau nici o îmbucătură şi nici o înghiţitură; ba ajunsei de-mi pierdui şi somnul; şi mă gălbejii de tot şi mă schimbai la chip. Întrucât era întâia oară când simţeam pojarul patimii şi când gustam din iubirea cea amară şi desfătătoare.

          Încât, de-a lungul celor cinci zile cât dăinui aşteptarea, slăbii amarnic, iar verişoara mea, necăjită din pricina mea, nu mă lăsă singur nici o clipită şi îşi petrecu zile şi nopţi stând la căpătâiul meu să-mi povestească, spre a mă veseli, poveşti cu îndrăgostiţi; şi, în loc să doarmă, veghea asupra-mi; şi o prindeam câteodată cum da să-şi şteargă în grabă lacrimile furişe. Într-un sfârşit, la capătul celor cinci zile, mă sili să mă scol şi încălzi apă pentru mine, şi mă puse să intru în hammamul casei; apoi mă îmbrăcă şi îmi spuse:

          — Du-te repede la întâlnire! Şi facă Allah să răzbaţi la visurile tale şi tămăduiască-ţi sufletul cu balsamurile sale!

          Eu atunci zorii să ies şi să dau fuga la prăvălia boiangiului evreu.

          Or, ziua aceea era o sâmbătă; iar evreul, spre paguba mea, nu-şi deschisese prăvălia. Cu toate acestea, şezui jos dinaintea uşii prăvăliei şi aşteptai acolo până la rugăciunea muezinilor din minarete, la asfinţitul soarelui. Şi cum noaptea sporea fără de nici o urmare, mă cuprinse spaima de întuneric şi mă hotărâi să mă întorc iarăşi acasă. Şi ajunsei acolo ca un om beat, nemaiştiind ce făceam şi ce spuneam. Şi o găsii în odaie pe biata verişoară a mea Aziza stând în picioare, cu faţa întoarsă către perete, cu un braţ sprijinit pe un dulap şi cu o mână pe inimă; şi suspina cu jale stihuri de dor despre dragostea fără noroc.97 Da de îndată ce îşi dete seama că mă aflam acolo, îşi şi şterse ochii cu colţul mânecii şi veni dinainte-mi, străduindu-se să zâmbească spre a-mi ascunde durerea ei, şi îmi spuse:

          — O, verişorul meu drag, facă-ţi Allah fericirea cât mai trainică! Pentru ce, în loc să te întorci astfel singur, la vreme de noapte, pe uliţele pustii, nu ţi-ai petrecut noaptea cu copila aceea, iubita ta?

          Atunci, scos din răbdări şi gândind o clipită că verişoara mea vroia să mă ia în zeflemea, o îmbrâncii cu asprime şi într-un chip atâta de repezit, încât ea căzu cât era de lungă peste un colţ al divanului şi îşi făcu la frunte o rană mare, din care sângele începu să năboiască şiroaie. Atunci biata mea verişoara, nici gândind să se înciudeze de răutatea mea, nu rosti nici un cuvânt de supărare, şi se ridică liniştită, şi se duse să aprindă o bucată de iască, şi îşi şterse rana, şi îşi înfăşură fruntea cu năframa ei; pe urmă şterse sângele care pătase marmura şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniştit şi îmi spuse cu cea mai aleasă dulceaţă…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, se opri din vorbele îngăduite.

          Dar când fu cea de a o sută cincisprezecea noapte spuse:

          Şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniştit şi îmi spuse cu cea mai aleasă dulceaţă în glas:

          — O, fiu al unchiului meu, sunt până peste poate de mâhnită că te-am supărat cu vorbele mele necuvenite. Iartă-mă, mă rog ţie, şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat, ca să văd dacă nu pot să-ţi aduc alinarea.

          Atunci îi povestii despre nepotriveala în care căzusem şi despre lipsa de orice ştire de la necunoscută. Şi Aziza îmi spuse:

          — O, Aziz al ochilor mei, pot, fără de şovăire, să te prevestesc că vei răzbate la dorurile tale; întrucât aci nu este decât o încercare pe care copila o pune în calea răbdării tale spre a-ţi vedea tăria dragostei şi statornicia faţă de ea. Încât, de mâine, grăbeşte-te a te duce să şezi pe la viţă, sub fereastra ei, şi neîndoielnic că vei găsi o dezlegare pe pofta dorinţelor tale!

          Pe urmă verişoară-mea îmi aduse o tablă încărcată cu farfuriuri pline cu bunătăţuri; dar eu împinsei totul cu scârbă, şi toate farfuriurile săriră în sus şi se rostogoliră în toate părţile pe covoare. Şi dovedii în felul acesta că nu vroiam nici să beau, nici să mănânc. Atunci biata mea verişoara strânse cu grijă şi în tăcere cioburile împrăştiate pe jos, şi şterse covoarele, şi se întoarse să şadă la picioarele saltelei pe care stam întins; şi nu conteni, cât ţinu noaptea toată, să-mi facă vânt cu un vânturar, spunându-mi vorbe duioase şi mângâietoare, cu o dulceaţă nemărginită. Iar eu gândeam: „Ce nebunie-i să fii îndrăgostit!” într-un sfârşit, dimineaţa se ivi, iar eu mă sculai în grabă mare şi mă dusei pe ulicioară, sub fereastra copilandrei.

          Or, de-abia şezusem jos pe laviţă, că fereastra se şi deschise şi dinaintea ochilor mei năuciţi se ivi capul cel desfătător al aceleia care era tot sufletul meu. Şi îmi zâmbea din toţi dinţii ei cu un zâmbet vrăjitor. Pe urmă pieri o clipită, ca să se ivească iar ţinând în mâini o pungă, o oglinjoară, un ghiveci cu flori şi o lampă. Şi iacătă ce făcu: mai întâi băgă oglinda în pungă, legă punga şi o aruncă în odaie; pe urmă, cu o schimă răpitoare, îşi deznodă părul care se prăvăli năvalnic împrejurul ei de sus până jos şi îi ascunse pe o clipită chipul; şi-apoi puse lampa în mijlocul florilor, în ghiveci; iar la sfârşit luă totul şi pieri. Şi fereastra se închise. Şi inima mea îşi luă zborul odată cu fetişcana. Iar starea mea nu mai era o stare.

          Atunci, ştiind din păţaniile de dinainte că era zadarnic să aştept mai mult, îmi luai drumul, deznădăjduit şi cu moartea în suflet, înspre casă, unde o găsii pe biata mea verişoara plânsă toată şi cu capu-nfăşurat de două legături, una peste fruntea rănită, iar cealaltă peste ochii vătămaţi de toate lacrimile vărsate câtă vreme lipsisem şi de-a lungul tuturor zilelor acelea de mâhnire. Şi, fără să mă vadă, sta cu capul plecat şi sprijinit într-o mână, şi se legăna în hangul sfâşietor al stihurilor minunate pe care şi le murmura încet-încetişor:

          Mă tot gândesc la tine, Aziz! Spre ce tărâm departe-acum de mine baţi negrul caldarâm?

          Aziz, răspunde-mi: unde te duci, la care prag îţi cauţi alinarea, pribeagul meu cel drag,?

          Gândeşte-te, la rându-ţi, Aziz, acum, şi tu:

          Să ştii că orişiunde te-ar duce – vrei ori nu -

          Ea, Soarta ce râvneşte la fericirea mea, Aziz, o, nicăierea, nicicând nu vei putea să mai găseşti căldura duiosului cămin pe care-Aziza-n suflet ţi-l ridica senin.

          Tu nici n-asculţi, Azize, ce-ţi spun, şi pleci grăbit pe drumul tău, departe de mine, răzleţit.

          Iar ochii mei, pe urma-ţi, pornesc aşa, deodat', Izvorul lor de lacrimi, fierbinte, nesecat.

          Ah, bea tu apa bună şi limpede altunde, Astâmpără-ţi pojaru-n frumoasele ei unde, Iar mie lasă-mi apa săratului izvor care îmi arde ochii, s-o beau plângând de dor.

          Ah, inimă-a mea tristă, plângi, inimă, mereu!

          Cel drag e dus departe, s-a dus iubitul meu.

          Mă tot gândesc la tine, Aziz: spre ce tărâm departe-acum de mine baţi negrul caldarâm?

          Aziz, răspunde-mi! Unde te duci, la care prag îţi cauţi alinarea, pribeagul meu cel drag?

          Când sfârşi stihurile, se întoarse şi mă văzu; şi numaidecât se sili să-mi ascundă durerea şi lacrimile ei, şi veni la mine şi şezu în picioare o clipită, tăcută, fără a putea să îngaime o vorbă, într-un sfârşit, îmi spuse:

          — O, verişorul meu, şezi jos şi povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat de data aceasta!

          Şi nu pregetai să-i arăt cu de-amănuntul schimele pline de taină ale copilei. Şi Aziza îmi spuse:

          — Bucură-te, o, verişorul meu, întrucât dorurile tale s-au împlinit. Află că oglinda băgată în pungă însemnează soarele care apune: schima aceasta te pofteşte aşadar să te duci mâine seară la casa ei; păru-i negru desfăcut şi învăluindu-i chipul însemnează noaptea care acoperă pământul cu negurile ei: schima aceasta este o întărire a celei dintâi; ghiveciul cu flori însemnează că trebuie să intri în grădina casei, aşezată în fundul ulicioarei; cât despre lampa din ghiveci, însemnează limpede că, odată ajuns în grădină, trebuie să te îndrepţi înspre partea unde vei găsi o lampă aprinsă, şi să aştepţi acolo venirea iubitei tale.

          Caci eu, dezamăgit până peste poate, strigai:

          — De câte ori m-am amăgit cu tâlcuirile tale anapoda! Allah! Allah! tare sunt nenorocit.

          Atunci, Aziza se făcu încă şi mai mângâietoare ca de obicei şi se cheltui pentru mine în vorbe dulci şi molcomitoare.98 Ci nu cuteză să se mişte de la locul ei, nici să-mi aducă de mâncat şi de băut, din frică faţă de toanele mele de mânie şi de năduf.

          Da a doua zi, spre seară, mă hotărâi să încerc ispita şi, mai ales îmbărbătat de Aziza, care îmi dădea astfel atâtea dovezi despre dăruirea şi despre lepădarea ei de sine desăvârşită, mă sculai şi mă îmbăiai şi, ajutat de Aziza, mă îmbrăcai cu haina mea cea mai frumoasă. Da până a mă lăsa să plec, Aziza îmi aruncă o privire deznădăjduită şi, cu lacrimi în glas, îmi spuse:

          — O, fiu al unchiului meu, ia bobul acesta de musc safi şi înmiresmează-ţi buzele. Pe urmă, după ce o vei fi văzut pe iubita ta şi vei fi având toată mulţumirea la care râvneşti, făgăduieşte-mi, mă rog ţie, să-i prociteşti stihurile pe care am să ţi le spun.

          Şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi suspină îndelung. Eu atunci îi jurai că am să-i procitesc copilei stihurile cu pricina. Şi Aziza, liniştindu-se, îmi prociti stihurile şi mă puse să le mai rostesc o dată înainte de a pleca, măcar că nu le pricepeam rostul ori urmarea lor viitoare:

          Oh, pe Allah: voi, cei îndrăgostiţi, Spuneţi-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?

          Pe urmă plecai repede şi ajunsei la grădina cu pricina, unde găsii poarta descuiată; şi, în fund de tot, era aprinsă o lampă, spre care mă îndreptai prin întuneric.

          Când ajunsei la locul unde era lumina aceea, ce minunăţie mă mai aştepta! Găsii, într-adevăr, o sală minunată, cu bolta arcuită şi încheiată în vârf cu o altă boltă, mai mică şi căptuşită toată cu fildeş şi cu abanos, şi luminată frumos de nişte policandre uriaşe de aur şi de nişte lămpi mari de cleştar atârnate de tavan cu lanţuri de aur. Şi, în mijlocul acelei săli, un havuz împodobit cu învrâstături pistrite şi cu închipuituri împletite de o desăvârşire mare, scotea un zvon de ape care numai cu cântecul lor şi te şi răcoreau. Chiar lângă havuz, pe o sofia mare de sidef, se lăfăia o sinie de argint acoperită cu un ştergar de mătase, iar jos pe covor se odihnea un ol de pământ ars şi smălţuit, pe al cărui gât suleget se sprijinea un pocal de cleştar şi aur.

          Eu atunci, o, tinere doamne al meu, cel dintâi lucru pe care îl făcui fu de a ridica ştergarul de mătase care acoperea sinia cea mare de argint. Iar lucrurile desfătătoare ce se aflau acolo, încă le mai văd dinaintea ochilor! Se aflau, aşadar…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.

          Dar când fu cea de a o sută şaisprezecea noapte spuse:

          Vizirul Dandan îşi urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, povestea pe care i-o istorisea frumosul Aziz tânărului şahzade Diadem:

          Se aflau acolo, aşadar, rumeni şi aromiţi, patru pui fripţi, scăldaţi în mirodenii rare; se mai aflau acolo patru tăvi de farfuriu întinse, cuprinzând: cea dintâi, nişte mahallabia99 înmiresmată cu portocale şi presărată cu fistic pisat şi cu scorţişoară; cea de a doua, stafide ţinute la plămădit în zeamă de zahăr şi apoi uscate şi înmiresmate un pic cu apă de trandafiri; cea de a treia, oh! A treia! Nişte baclavale meşteşugit răsucite în foile lor şi tăiate în bucăţi de o vrăjitorie fără de asemuire; cea de a patra, nişte cataifuri cu zeama bine legată şi gata să plesnească, atâta de îmbelşugat erau îndopate! Iac-aşa cu jumătate din tablă! Cât despre cealaltă jumătate, se aflau pe ea taman poamele cele mai dragi mie: smochine întru totul zbârcite de coapte, şi parşive de cât se ştiau de râvnite, chitre, naramze, struguri proaspeţi şi banane. Şi totul era despărţit pe soiuri, printre care se vedeau culorile florilor de trandafiri, de iasomii, de lalele, de crini şi de zarnacadele.

          Eu atunci mă înseninai până peste marginile înseninării, şi le spusei mâhnirilor mele să-şi ia zborul, iar bucuriei să se încuibărească în mine. Da rămâneam un pic îngrijorat de a nu vedea în locul acela nici urmă de vreo făptură vie dintre făpturile lui Allah! Şi, cum nu vedeam nici slujnică, nici roabă care să vină să mă slujească, nu cutezai dintru-ntâi să mă ating de nimic; şi aşteptai răbduriu sosirea iubitei inimii mele. Da întâiul ceas se scurse, şi nimic! Pe urmă cel de al doilea şi cel de al treilea ceas, şi tot nimic! Atunci începu să mă încerce amarnic chinul foamei, după ce de atâta vreme nu mai mâncasem, stăpânit cum fusesem întru totul de patima mea fără de izbăvire; caci acuma, când vedeam începutul acesta de împlinire, pofta mi se întorcea, din mila lui Allah, şi mă simţeam îndatorat fată de biata mea Aziza care mereu îmi prorocise izbânda şi îmi tălmăcise întocmai taina acestor întâlniri.

          Aşa că, neputând să îndur mai mult foamea aprigă ce mă rodea, mă repezii mai întâi asupra cataifurilor cele ispititoare, care îmi plăceau mai mult ca orice, şi-mi lunecai pe gâtlej cine mai ştie câte din minunăţiile acelea; ai fi zis că fuseseră plămădite cu miresmele din rai de degetele gingaşe ale huriilor. Pe urmă pornii asupra bucăţilor topitoare de baclavale zemoase, şi îmi îndopai spornic pântecul cu ceea ce mă binecuvântase soarta darnică; pe urmă înfulecai tot găvanul cu mahallabiaua albă şi presărată cu fistic pisat, şi atâta de răcoritoare pentru inima mea; şi mă hotărâi apoi să trec la pui, şi mâncai unul, sau doi, sau trei, sau patru, aşa de iscusită era umplutura ascunsă în burta lor, dichisită cu seminţe acrişoare de rodie; după care mă întorsei asupra poamelor, ca să mă dedulcesc, şi îmi alintai cerul gurii, alegându-le îndelung chibzuit; şi îmi încheiai ospăţul degustând unul, ori două, ori trei, ori patru linguri de boabe de rodie, şi îl preamării pe Allah pentru milele sale. Şi pusei sfârşit la toate astâmpărându-mi setea din olul cel smălţuit, de pământ, fără a mă mai sluji de pocalul cel de prisos.

          Atunci, cu burdihanul umplut, simţii că mă năpădeşte o toropeală adâncă şi îmi adoarme toată vlaga; şi de-abia mai avusei putere să mă spăl pe mâini, că mă şi prăbuşii lat pe pernele de pe covoare şi mă scufundai într-un somn greu.

          Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Tot ceea ce ştiu este că dimineaţa, când mă deşteptai sub razele arzătoare ale soarelui, eram întins, nu pe cele două chilimuri minunate, ci de-a dreptul pe marmura goală, şi aveam pe pielea pântecului un strop de sare şi un pumn de cenuşă. Atunci mă ridicai repede şi mă scuturai, şi mă uitai la dreapta şi la stânga; da nu văzui nici urmă de făptură vie de jur împrejur. Încât mare îmi fu buimăcirea, şi tot aşa şi tulburarea; apoi mă cuprinse căinţa pentru slăbiciunea cărnii mele şi pentru puţinătatea mea de tărie la vegheri şi la oboseală. Şi pornii mâhnit spre casă, unde o găsii pe biata mea Aziza care se jeluia încetişor şi procitea plângând stihurile acestea:

          În lină legănare se-nalţă-o adiere şi vine peste câmpuri spre mine lunecând.

          Ştiuta ei mireasmă de iarbă şi de miere îmi flutură prin plete şi mă cuprinde blând.

          O, vino, adiere duioasă! Păsări cântă.

          E hărăzit de soartă al inimii fior.

          Ah, de-aş putea, iubire, să te cuprind, plăpândă, La piept, ca-drăgostitul iubita lui, cu dor!

          Oh, îndulceşte-o clipă cu dulcea-ţi răsuflare şi spulberă în vânturi al chinului temei şi-amarul unei inimi îndrăgostite care se-neacă în durerea nefericirii ei!

          Tu pleci, Aziz, dar mie ce-mi mai rămâne-n urmă din toată bucuria pământului întreg?

          Când lacrimile-amare răsufletul mi-l curmă, Ce rost mai are viaţa, ce drum să mai aleg?

          Ah, cine-mi poate spune că suntem ca doi gemeni la suflete? Că ducem la fel povara grea?

          Că inima ta geme şi suferă asemeni, În flacăra iubirii arzând cum arde-a mea?

          Dar, când mă văzu, Aziza se ridică repede, ştergându-şi lacrimile, şi mă primi cu vorbe de toată dulceaţa şi mă ajută să mă dezbrac de hainele de pe mine, pe care le mirosi de mai multe ori, pentru a-mi spune:

          — Pe Allah! o, fiu al unchiului meu, acestea nu sunt miresmele pe care le lasă în haine apropierea de o femeie îndrăgostită. Povesteşte-mi, dar, ce s-a întâmplat.

          Şi mă grăbii să-i împlinesc voia. Atunci chipu-i se umplu de îngrijorare, şi Aziza îmi spuse cu un glas speriat:

          — Pe Allah! o, Aziz, eu nu mai am linişte în privinţa ta, şi tare îmi este frică acuma ca necunoscuta aceea să nu te facă să înduri nişte necazuri mari. Află că sarea pusă pe pielea ta însemnează că ea te găseşte tare searbăd, pe tine, un îndrăgostit atâta de pătimaş, că te-ai lăsat biruit de somn şi de oboseală; iar cenuşa însemnează: „înnegri-ţi-ar Allah chipul! o, tu, cu dragostea ta mincinoasă!” Aşa că, Aziz al meu drag, femeia aceea, în loc să fie dulce cu oaspetele ei şi să-l trezească binişor, l-a măsurat cu scârbă şi l-a făcut să vadă astfel că nu este bun decât să mănânce, să bea şi să doarmă. Uf, dezlega-te-ar Allah din dragostea pentru femeia aceea fără milă şi fără inimă!

          Atunci, la vorbele ei, mă izbii cu pumnii în piept şi strigai:

          — Eu sunt vinovat, căci, pe Allah! femeia are dreptate, îndrăgostiţii nu adorm. Ah, eu, cu greşeala mea, am abătut asupra mea nenorocirea. Fie-ţi milă! acuma ce să fac, o, fiică a unchiului meu? ah! spune-mi!

          Or, biata mea verişoară Aziza mă iubea peste măsură; şi fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută şaptesprezecea noapte îi spuse sultanului Şahriar:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Dandan urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, istorisirea pe care frumosul Aziz o povestea tânărului şahzade Diadem.

          Or, biata mea verişoară Aziza mă iubea peste măsură; şi fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit, şi îmi răspunse:

          — Pe capul şi pe ochii mei! Caci, o, Aziz, cât de cu mult mai uşor mi-ar veni să-ţi fiu de folos dacă bună-cuviinţa mi-ar îngădui să ies din casă, să mă duc şi să mă întorc în voie! Caci, gata de măritiş, cum mă aflu, sunt datoare, după datinile noastre, să stau neabătut numai în casă. Da tu ascultă-mă cu luare-aminte, pentru ca, de departe, să pot să veghez asupra izbânzii tale, de vreme ce nu pot să fiu chiar de-a dreptul legătura de înţelegere dintre tine şi ea. Aşadar, o, Aziz, întoarce-te iarăşi, în seara aceasta, în acelaşi loc, şi mai cu seamă înfrânge-ţi ispita somnului! Iar pentru aceasta fereşte-te să mănânci ceva, întrucât mâncarea îngreunează simţurile şi le toropeşte. Aşa că păzeşte-te straşnic să nu adormi, şi ai s-o vezi cum vine la tine pe la sfert de noapte. Şi aibă-te Allah în paza lui şi apere-te de viclenii!

          Eu atunci începui să mă rog să vină noaptea cât mai curând. Iar când eram gata să ies, Aziza mă mai opri o clipită ca să-mi spună:

          — Te mai îndemn, înainte de orice, ca, după ce copila îţi va fi dăruit împlinirea dorinţelor tale, să nu uiţi să-i prociteşti stihurile pe care te-am pus să le înveţi.

          Iar eu răspunsei:

          — Ascult şi mă supun!

          Pe urmă ieşii din casă.

          Când ajunsei în grădină, găsii, ca şi în ajun, sala cea falnică luminată şi, în sală, tablalele mari pline cu bucate, cu zumaricale, cu poame şi cu flori. Şi de cum îmi ajunse în nări mireasma florilor, şi a bucatelor, şi a tuturor acelor bunătăţuri, sufletul meu nu se mai putu stăpâni, şi mă supusei gândului său, şi mâneai până la saţ din fiecare soi, şi băui de-a dreptul din olul cel mare smălţuit; şi, cum sufletului meu îi plăcea până peste poate băutura aceea, băui iarăşi, până ce mi se umflă burta de tot. Atunci fusei mulţumit. Caci în curând pleoapele începură să mi se zbată; şi, spre a lupta cu somnul, mă străduii să-i deschid cu degetele, dar degeaba. Atunci îmi spusei „Am să mă întind oleacă aşa, da fără să dorm, oh! Vreme de o clipă să-mi pun capul pe pernă, nu mai mult! Da nu am să adorm, oh! Nu!” Şi luai o pernă şi îmi sprijinii capul pe ea. Da fu spre a nu mă mai deştepta decât a doua zi, pe lumină; şi mă văzui întins, nu tot în sala cea strălucită, ci într-o chichineaţă nevolnică şi care pesemne că le slujea grăjdarilor; şi găsii pe pântecele meu un os de picior de oaie, şi o băşică umflată, şi nişte sâmburi de curmale, şi nişte boabe de roşcove; şi, alături, două drahme şi un cuţit. Atunci, plin de buimăceală, mă sculai şi mă scuturai aprig de toate gunoaiele de pe mine şi, mânios de cele ce păţisem, luai de pe jos numai cuţitul, şi ajunsei în curând acasă, unde o găsii pe Aziza care murmura jalnic stihurile acestea:

          Ah, lacrimi ale ochilor mei, grele, Voi sufletul întreg mi l-aţi topit şi-aţi mistuit lumina fiinţei mele!

          Iar cel ce mă ucide, cel iubit, E tot mai nemilos şi mai posac.

          Ci oare nu-i un vis nemărginit să suferi pentru cel ce ţi-este drag, Când e frumos ca soarele senin?

          O, scump Azize, nu mai pot să tac!

          Tot sufletul îmi e de tine plin, Tu inima mi-ai învăscut-o-n dor şi mi-ai săpat în ea genuni de chin.

          Eu atunci, încă plin cu totul de ciudă, ca s-o fac să ia aminte la mine, îi aruncai câteva vorbe ocărâte. Caci răbdarea ei nu se tulbură şi, cu o dulceaţă minunată, îşi şterse ochii, şi veni la mine, şi îşi aruncă mâinile împrejurul gâtului meu, şi mă strânse cu putere la pieptul ei, pe când eu dam s-o împing, şi îmi spuse:

          — Oh, sărmanul meu Aziz, văd că iarăşi te-ai lăsat furat de somn şi în noaptea aceasta!

          Iar eu, nemaiputând să zic nimic, mă prăbuşii pe chilim, înăbuşit de ciudă, şi aruncai hăt încolo cuţitul pe care îl adusesem. Aziza atunci luă un vânturar şi şezu jos lângă mine şi începu să-mi facă vânt şi să mă îndemne să-mi întăresc inima şi să-mi spună că totul are să se sfârşească cu bine. Şi, la îndemnurile ei, îi înşirai feluritele ciurucuri pe care, când mă deşteptasem, le găsisem pe pântecele meu. Pe urmă îi spusei:

          — Pe Allah! grăbeşte-te să-mi lămureşti toate astea!

          Ea îmi răspunse:

          — Ah, Aziz al meu! nu te-am povăţuit eu să te fereşti de primejdia somnului, şi să nu te laşi târât de ispita de a mânca?

          Ci eu strigai:

          — Oh, grăbeşte-te să-mi tălmăceşti tâlcurile!

          Ea spuse:

          — Află că băşica umflată însemnează…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, se opri din vorbele îngăduite.

          Dar când fu cea de a o sută optsprezecea noapte spuse:

          Află că băşica umflată însemnează că inima ta, măcar că te aflai în casa iubitei tale, umblă prin vânturi şi vădeşte puţinătatea înflăcărării tale; sâmburii de curmale vor să spună că, asemenea lor, eşti văduvit de dulceaţă, întrucât dragostea, care este însăşi măduva inimii, îţi lipseşte cu totul; seminţele de roşcov, care este copacul lui Ayub, 100 tatăl răbdării, erau acolo spre a-ţi aduce aminte de însuşirea de a fi răbduriu, însuşire atâta de scumpă la cei îndrăgostiţi; cât despre osul de picior de oaie, acela chiar că nu poate fi supus tălmăcirii.

          Eu atunci strigai:

          — Caci, o, Aziza, uiţi de cuţitul cu limba agerită, şi de cele două drahme de argint!

          Iar Aziza începu să tremure toată şi îmi spuse:

          — O, Aziz, tare îmi este frică pentru tine! Cele două drahme de argint închipuiesc cei doi ochi ai ei. Şi prin aceasta vrea să spună: „Mă jur pe amândoi ochii mei că, dacă vei mai veni spre a adormi iarăşi, am să-ţi retez fără milă gâtul cu cuţitul!” O, fiu al unchiului meu, tare mi-e frică! Şi, ca să nu te necăjesc, îmi îngrop mereu în mine spaima şi plâng în tăcere, singură în casa goală. Şi drept toată mângâierea nu am decât suspinele mele!

          Inima mea atunci se înduioşă de durerea ei şi îi spusei:

          — Pe viaţa mea şi a ta, o, fiică a unchiului meu, care este leacul la toate acestea? Ah, ajută-mă să scap din izbeliştea mea fără de scăpare!

          Ea spuse:

          — Cu drag şi cu supuşenie! Da se cere să asculţi de vorbele mele şi să te supui întocmai, altminteri nimic nu se poate!

          Eu răspunsei:

          — Ascult şi mă supun! şi mă juruiesc ţie pe capul tatălui meu!

          Atunci Aziza, crezătoare în făgăduiala mea, se învoioşi, şi mă sărută, şi îmi spuse:

          — Ei bine, iacătă! Trebuie să dormi aici toată ziua: în felul acesta nu ai să mai fii ispitit de somn la noapte. Iar când te vei deştepta, am să-ţi dau chiar eu să mănânci şi să bei; şi aşa nu vei mai avea nimic de ce să te temi.

          Aşa că Aziza mă sili să mă culc şi începu să mă mângâie încetişor; şi, sub vraja acelei mângâieri duioase, nu întârziai să adorm; şi, la deşteptare, pe seară, o văzui şezând tot lângă mine şi făcându-mi vânt cu vânturarul. Şi văzui că trebuie să fi plâns întruna, căci hainele îi erau ude de lacrimi. Atunci Aziza zori să-mi aducă de mâncare, şi îmi punea cu mâna ei îmbucăturile în gură, iar eu nu îndeplineam decât truda de a le înfuleca, şi tot aşa până ce mă ghiftuii cu totul. Pe urmă îmi dete să beau un găvan cu sorbet de finap101 în apă de trandafiri cu zahăr, care mă învioră de-a binelea. Pe urmă îmi spălă mâinile şi mi le şterse cu un ştergar înmiresmat cu musc şi mă stropi cu apă îmbălsămată. După care îmi aduse o haină peste poate de minunată şi mă îmbrăcă cu ea; şi îmi spuse:

          — De-o vrea Allah, noaptea aceasta are să fie pentru tine noaptea împlinirilor!

          Pe urmă, însoţindu-mă până la uşă, adăugă:

          — Da mai cu seamă să nu uiţi ce te-am îndemnat!

          Eu spusei:

          — Ce îndemn?

          Ea spuse:

          — O, Aziz! stihurile pe care te-am pus să le înveţi!

          Ajunsei aşadar în grădină şi, ca şi în nopţile de dinainte, intrai în sala cu bolta arcuită şi şezui jos pe chilimurile falnice. Şi cum chiar că eram ghiftuit, mă uitai la tablale cu nepăsare, şi începui în felul acesta să veghez până spre miezul nopţii. Şi nu vedeam pe nimeni; şi nu auzeam un zgomot. Atunci începu să mi se pară noaptea lungă cât un an; da îndurai şi aşteptai mai departe. Ast timp, trei sferturi din noapte se şi scurseseră, iar cocoşii şi începuseră să cânte cei dintâi zori. Aşa că foamea începu să-şi dea ghes; şi încet-încet ajunse atâta de straşnică, încât sufletul meu jinduia la bunătăţile de pe tablale; şi nu mai putui să-mi înfrân sufletul; pe dată fusei în picioare; săltai ştergarele cele mari de pe tablale şi mâncai pe săturate, şi băui o stacană, şi pe urmă două stacane, şi până la zece stacane. Atunci capul mi se îngreună; ci mă ţineam cu străşnicie şi mă îndârjeam şi îmi bâţâiam capu-n toate părţile. Da taman în clipita când era gata să mă las biruit de-a binelea, auzii ceva ca o zvoană de râsete şi de foşnete de mătase. Şi de-abia avusei vreme să sar repede în picioare şi să mă spăl pe mâini şi pe gură, că şi văzui perdeaua cea mare din fund cum se dă la o parte. Şi, zâmbitoare şi înconjurată de zece roabe tinere, frumoase ca stelele, intră ea. Şi era însăşi luna. Şi era îmbrăcată într-o haină de atlaz verde, chindisită toată cu zarafir roşcat. Şi doar numai spre a-ţi putea face o închipuire despre ea, o, tinere doamne al meu, am să-ţi spun stihurile poetului:

          Iacăt-o! Cu privirea-i mândră, Cu chipu-i ca vrăjit – se-arată!

          Prin verdea-i rochie subţire văd sânii izbucnind deodată.

          Iar păru-i, despletit pe umeri, Ca o minune-i, revărsată.

          Şi dacă-ntreb ce nume poartă, Răspunde: „Sunt aceea care aduce cu privirea-i mândră a-ndrăgostiţilor pierzare şi care inima le-o arde în flacără fără cruţare”.

          De-i spun de chinurile grele ale iubirii, îmi răspunde: „Sunt stânca rece şi văzduhul făr' de răsunete; ci unde s-a plâns vreun om că stânca tace sau că văzduhul n-are unde?”

          Ci eu îi spun aşa: „Fecioară, Dacă ţi-e inima o stâncă, Atunci cu degetele mele, Ca Mussa, şi eu, astăzi încă, Fac ca din stâncă să ţâşnească izvoarele de apă-adâncă.

          Şi chiar că, o, tinere doamne al meu, cum îi prociteam aceste stihuri, ea îmi zâmbi şi îmi spuse:

          — E prea bine! Da cum de ai izbutit de data aceasta să nu te laşi biruit de somn?

          Iar eu răspunsei:

          — Boarea venirii tale mi-a înviorat sufletul!

          Ea atunci se întoarse spre roabe şi le făcu un semn clipind din ochi; şi numaidecât ele pieriră din sală şi ne lăsară singuri. Ea atunci veni să şadă lângă mine aproape, şi îşi împinse pieptul spre mine, şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Iar eu mă repezii pe buzele ei; şi îi muşluii buza de sus, pe când ea îmi muşluia buza ele jos; pe urmă o cuprinsei pe după mijloc şi o îndoii; şi amândoi ne rostogolirăm de-a valma pe chilim. Şi începurăm nişte hârjoane amestecate cu sărutări şi cu giugiuleli, cu pişcături şi cu muşcături, cu pulpe şi cu picioare svânturate, şi cu zburdături smintite. Şi-aşa, până ce, într-un sfârşit, căzu topită în braţele mele, moartă de patimă. Atunci noaptea aceea fu o noapte de miere a inimii mele şi o sărbătoare pentru desfătările mele, cum spune poetul:

          Ah, veselă-mi fu noaptea şi uşoară, Mai desfătată decât orice noapte din câte sorţii mi le-ncununară, Iar, plină, cupa n-o lăsam să rabde.

          Şi somnului grăii: „Socoţi, tu, oare, Acum, că te-ar dori aceste pleoape?”

          Iar coapsele şi dulcile picioare le îmbiem pe rând: „Hai, mai aproape.”

          Dar când dimineaţa veni, cum dam să-mi iau rămas-bun, ea mă mai opri o clipită ca să-mi spună:

          — Aşteaptă oleacă! Am să-ţi dezvăluiesc ceva…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută nouăsprezecea noapte spuse:

          Aziz îşi urmă istorisirea astfel:

          Mă mai opri o clipită ca să-mi spună:

          — Aşteaptă oleacă! Am să-ţi dezvăluiesc ceva şi am să-ţi dau o povaţă!

          Atunci, mirat oleacă, şezui, iarăşi jos lângă ea; iar ea desfăcu o năframă şi scoase o bucată pătrată de zarpa pe care se afla chindisită gazela dintâi, pe care o vezi aici dinainte-ţi, o, tinere doamne al meu. Şi mi-o dărui, spunând:

          — Păstreaz-o cu grijă! Este truda unei fete, prietenă de-a mea, domniţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Semnul acesta va fi pentru tine, în viaţă, de o însemnătate mare. Iar pe deasupra, ţi-o va aminti totdeauna pe aceea care ţi l-a dăruit!

          Eu atunci, minunat până peste poate, îi mulţumii cu prisosinţă şi, când îmi luai rămas-bun de la ea, atâta de uluit eram de toate câte mi se întâmplaseră, că uitai să-i procitesc stihurile pe care mi le spusese Aziza.

          Când ajunsei acasă, o găsii pe biata mea verişoara culcată; chipu-i era pecetluit cu semnul unei boli de neabătut; dar când mă văzu că intru în casă, făcu o sforţare asupra-şi spre a se ridica şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, se târî până la mine, şi mă sărută pe piept, şi mă strânse la inima ei, şi mă întrebă:

          — I-ai procitit stihurile?

          Eu atunci rămăsei încurcat şi răspunsei:

          — Ah, am uitat! Şi pricina-i numai gazela chindisită pe zarpaua aceasta!

          Şi aeşternui dinainte-i zarpaua şi îi arătai gazela cu pricina. Atunci Aziza nu se putu stăpâni mai mult şi izbucni dinaintea mea în hohote de plâns şi, printre lacrimi, prociti stihurile acestea:

          Ah! inimă sărmană, spune-ţi:

          Orice prietenie moare, Iar despărţirea e sfârşitul oricărei dragoste sub soare!

          Pe urmă adăugă:

          — O, vărul meu, drept semn de bunăvoinţă, mă rog ţie să nu uiţi data viitoare să-i spui stihurile!

          Eu răspunsei:

          — Mai spune-mi-le o dată, întrucât aproape că le-am şi uitat.

          Ea atunci mi le spuse iarăşi, iar eu mi le întipării bine în minte; pe urmă, când se făcu seară, îmi spuse:

          — Iacătă este ceasul! Călăuzească-te Allah în tihnă!

          Ajungând în grădină, intrai în sală, unde o găsii pe iubita mea aşteptându-mi sosirea; şi numaidecât mă luă, şi mă îmbrăţişă, şi mă culcă la sânul ei; pe urmă, după ce mâncarăm şi băurăm, ne bucurarăm unul de celălalt din toate puterile noastre. Şi-i de prisos a mai da amănunte despre hârjoanele care ţinură până dimineaţa.

          De data aceasta nu mai uitai să-i procitesc stihurile Azizei:

          Oh, pe Allah! Voi, cei îndrăgostiţi, Spuneţi-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?

          Nu aş izbuti să-ţi povestesc, doamne, urmarea pe care stihurile au stârnit-o asupra iubitei mele; tulburarea-i fu atâta de tare, încât inima ei, de care spunea că e atâta de aspră, i se zbătu în piept: şi plânse din belşug şi ticlui stihurile acestea:

          Mă-nchin potrivnicei alese, Cu inima cum alta nu-i -

          Ea toate tainele-mi le ştie, Dar nu le spune nimănui!

          Greu suferă-mpărţind cu alta ceea ce-i e mai drag – dar tace.

          Ea ştie preţul suferinţei, îndură, sângeră – şi tace.

          Eu atunci îmi întipării cu grijă în minte stihurile, spre a i le prociti Azizei. Şi, când ajunsei îndărăt acasă, o găsii pe Aziza întinsă pe saltele, iar maică-mea, care o îngrijea, şedea jos lângă ea. Şi biata Aziza avea pe chip o gălbeneală grea; şi era aşa de topită de parcă era leşinată; şi îşi ridică ochii cu durere către mine, fără a putea să facă o mişcare. Atunci mama se uită la mine cu asprime, clătinând din cap, şi îmi spuse:

          — Ce ocară pe capul tău, o, Aziz! Oare aşa se dă năpustului o logodnică?

          Caci Aziza luă mâna mamei mele şi o sărută, şi-i curmă dojana, spre a-mi spune cu glas abia auzit:

          — O, fiu al unchiului meu, ai uitat rugămintea mea?

          Eu atunci îi spusei:

          — Fii liniştită, o, Aziza! I-am procitit stihurile, care au înduioşat-o până peste marginile înduioşării, şi într-atâta cât mi-a procitit stihurile acestea.

          Şi îi procitii stihurile cu pricina. Iar Aziza, auzindu-le, plânse în tăcere şi murmură spusele poetului:

          Cine nu ştie să păstreze-o taină şi nici să-ndure răbdător la greu, Din haina neagră-a morţii facă-şi haină!

          Iar dacă viaţa mea n-a fost, mereu, Decât o grea şi tainică-ndurare, Acum, lipsită de iubitul meu şi de cuvântul lui, nu sunt în stare să mai trăiesc. Ah, când voi fi-ntre stele, Să-i duci cea mai fierbinte închinare celei ce-a fost pedeapsa vieţii mele!

          Pe urmă adăugă:

          — O, fiu al unchiului meu, mă rog ţie, când ai s-o vezi iarăşi pe iubita ta, prociteşte-i şi stihurile de acum! Şi fie-ţi viaţa dulce şi uşoară, o, Aziz!

          Or, când veni noaptea, mă întorsei la grădină, după năravul meu, şi o găsii pe iubita mea în sală; şi şezurăm jos amândoi, cot la cot, să mâncăm, să bem şi să ne veselim în toate chipurile, pentru ca apoi să ne culcăm, înlănţuiţi, până la ziuă. Atunci îmi adusei aminte de făgăduiala ce-i făcusem Azizei şi îi procitii iubitei mele stihurile învăţate pe de rost.

          Or, de cum le auzi, deodată scoase un ţipăt mare şi se trase îndărăt speriată şi strigă:

          — Pe Allah! femeia care a rostit stihurile acestea trebuie să fie moartă la ceasul de-acum!

          Pe urmă adăugă:

          — Nădăjduiesc pentru tine că făptura aceea nu îţi este cumva vreo rudă, nici soră, nici verişoară! întrucât, neîndoielnic, îţi spun încă o dată, făptura aceea-i acuma în rândul celor morţi!

          Atunci îi spusei:

          — Este logodnica mea, chiar fiica unchiului meu!

          Caci ea strigă:

          — Ce spui tu? Şi pentru ce minţi aşa? Nu este adevărat! Dacă era cu adevărat logodnica ta, ai fi iubit-o altminteri.

          Eu spusei iar:

          — Este logodnica mea, Aziza, fiica unchiului meu!

          Ea atunci spuse:

          — Şi de ce nu mi-ai spus? Pe Allah! niciodată nu mi-aş fi îngăduit să-i răpesc logodnicul, dacă aş fi avut ştire de legăturile voastre! Ce nenorocire! Da ia spune-mi, ea a ştiut de întâlnirile noastre de dragoste?

          Spusei:

          — Hotărât! Şi chiar mi-a tălmăcit semnele pe care mi le făceai! Iar fără ea nu aş fi izbutit să ajung la tine! Numai mulţumită poveţelor şi îndemnurilor ei bune am putut să ajung la ţintă!

          Ea atunci strigă:

          — Ei bine, numai tu eşti pricina morţii ei! Fie ca Allah să nu-ţi prăpădească tinereţea cum ai prăpădit tu tinereţea bietei tale logodnice! Du-te aşadar repede să vezi ce este cu ea!

          Eu atunci mă grăbii să plec, cu mintea apăsată de ştirea aceea rea. Şi, ajungând la colţul uliţii pe care se afla casa noastră, auzii ţipetele de jale ale femeilor care se boceau în casă. Iar când le întrebai pe vecinele care intrau şi ieşeau, una dintre ele îmi spuse:

          — Au găsit-o pe Aziza, îndărătul uşii de la odaia ei, întinsă moartă!

          Eu atunci mă repezii în casă; şi cea dintâi care mă văzu fu mama mea, care îmi strigă:

          — Eşti răspunzător dinaintea lui Allah de moartea ei! Şi povara sângelui ei atârnă de gâtul tău! Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută douăzecea noapte spuse:

          Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!

          Şi, pe când mama avea să mă năpădească mai departe cu învinuirile, intră tatăl meu; ea atunci, dinaintea lui, tăcu o vreme. Iar taică-meu începu să facă pregătirile de înmormântare; şi când toţi prietenii şi apropiaţii se strânseră, şi când totul fu gata, începurăm rugăciunile de înmormântare şi săvârşirăm slujbele cele mari îndătinate la îngropăciuni, stând vreme de trei zile în corturi, la mormântul ei, să citim Sfânta Carte.

          Atunci mă întorsei acasă, lângă maică-mea, şi îmi simţii inima cuprinsă de milă după biata răposată. Iar maică-mea veni la mine şi îmi spuse:

          — Fiul meu, vreau să-mi spui cu ce ai putut să te faci atâta de vinovat faţă de biata Aziza, încât s-o faci să-i plesnească aşa ficatul! întrucât, o, fiul meu, eu degeaba am tot iscodit-o despre pricina bolii ei, că nu a vrut să-mi dezvăluiască nimic şi mai ales nu a avut niciodată vreo vorbă rea împotriva ta; dimpotrivă! a avut pentru tine, până la sfârşit, numai vorbe de binecuvântare. Aşa că, o, Aziz, Allah fie asupra-ţi! Istoriseşte-mi ce i-ai făcut acestei sărmane de ai împins-o să moară astfel?

          Şi răspunsei:

          — Eu? chiar că nimic!

          Caci maică-mea stărui şi îmi spuse:

          — Când să-şi dea sufletul, mă aflam la căpătâiul ei.

          Atunci s-a întors către mine, a deschis o clipită ochii şi mi-a spus: „O, soţie a unchiului meu, mă rog Domnului să nu ceară seamă nimănui de preţul sângelui meu şi să-i ierte pe cei care mi-au chinuit inima! Iacătă că părăsesc o lume pieritoare pentru alta fără de moarte!” Iar eu i-am spus: „O, fiica mea, nu vorbi de moarte! Allah ajute-ţi să te ridici cât mai iute!” Caci ea mi-a zâmbit trist şi mi-a spus: „O, soţie a unchiului meu, te rog să-i dai lui Aziz, fiul tău, cel din urmă îndemn al meu, rugându-l să nu-l uite! Când are să se ducă la locul unde are obiceiul a se duce, să rostească stihurile acestea, până a nu pleca de acolo:

          Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!

          Pe urmă a adăugat: „în felul acesta mă va îndatora faţă de el, şi voi veghea asupra lui după moartea mea, precum am vegheat asupra-i pe când eram vie!” Apoi a ridicat perna şi de sub pernă a scos un lucru pe care m-a însărcinat să ţi-l dau; dar m-a pus să fac jurământ că nu îţi voi da lucrul acela decât atunci când am să văd ca te-ai întors la simţăminte mai bune, şi că plângi moartea ei, şi că îţi pare rău după ea cu adevărat. Or eu, fiul meu, am să-ţi păstrez cu grijă lucrul acela şi nu am să ţi-l dau decât când am să văd că îndeplineşti cerinţa hotărâtă.

          Eu atunci îi spusei mamei mele:

          — Fie! Da ai putea măcar să-mi arăţi acel lucru.

          Ci maică-mea se împotrivi cu hotărâre şi plecă.

          Or, poţi să pricepi, doamne, cât eram pe vremea aceea de bântuit de sminteli şi cât de puţin chibzuit eram la minte, de vreme ce nu vroiam să ascult nicidecum de glasul inimii mele. În loc s-o plâng pe biata mea Aziza şi să port jalea după ea în sufletul meu, nu mă gândeam decât să mă veselesc şi să mă desfătez. Şi nimica nu îmi era mai ispititor decât a urma să mă duc mai departe la iubita mea. Încât, de-abia se lăsă noaptea, că şi zorii a mă întoarce la ea şi o găsii nerăbdătoare să mă vadă de parcă ar fi stat pe jar. Şi de-abia intrai, că ea şi alergă la mine şi mi se agăţă de gât şi îmi ceru veşti despre verişoara mea Aziza; iar când îi istorisii amănuntele morţii şi ale înmormântării, fu cuprinsă de o milă mare şi îmi spuse:

          — Ah, de ce n-am ştiut, înainte de moartea ei, de ajutoarele pe care ţi le-a dat şi de dăruirea ei minunată! Şi cum i-aş fi mulţumit şi cum aş fi răsplătit-o în toate chipurile!

          Eu atunci îi spusei:

          — Şi mai cu seamă i-a cerut maică-mi să-mi procitească, pentru ca la rându-mi să ţi le spun ţie, două stihuri, cele mai de pe urmă vorbe pe care le-a rostit:

          Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!

          Când auzi spusa aceasta, copila strigă:

          — Aib-o Allah întru mila lui! Iată că, şi după moarte, îţi stă de mare ajutor! întrucât te scapă, numai cu stihurile acestea, de la pierzarea pe care o urzisem asupra ta şi de la capcanele în care chibzuisem să te împing!

          La vorbele acestea ciudate, rămăsei până peste poate de uluit şi mă minunai:

          — Ce tot spui tu? Cum adică? Suntem legaţi prin dragoste, şi chibzuiai la pierzania mea? Ce-i cu capcanele acelea în care voiai să mă împingi?

          Ea răspunse:

          — Copil mai eşti! o, prostovanule! văd că habar nu ai de toate vicleniile de care noi femeile suntem în stare! Da nu vreau să mai stăruiesc. Află numai că îi datorezi verişoarei tale scăparea din mâinile mele. Totuşi, nu mă dezmint decât dacă te învoieşti să nu mai împărţi niciodată nici o privire şi nici o vorbă cu vreo altă femeie afară de mine, fie femeia aceea tânără, fie bătrână. Altminteri, vai de tine! Ah, da! vai de tine! Căci nu vei mai avea pe nimeni care să te scoată din mâinile mele, întrucât aceea care te îmbărbăta cu sfaturile ei e moartă. Aşa că ia aminte bine să nu uiţi de învoiala asta. Şi-acuma am a-ţi face o rugăminte!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi una noapte spuse:

          Şi-acuma am a-ţi face o rugăminte.

          Eu spusei:

          — Care?

          Ea spuse:

          — Să mă duci la mormântul bietei Aziza, ca să-l văd şi să scriu pe piatra care îl acoperă câteva cuvinte de jale.

          Eu răspunsei:

          — O voi face mâine, de-o vrea Allah!

          Pe urmă mă culcai, spre a-mi petrece noaptea cu ea; da necurmat mă tot iscodea despre Aziza şi îmi spunea:

          — Ah, pentru ce nu mi-ai dezvăluit că era fiica unchiului tău?

          Eu atunci, la rându-mi, îi spusei:

          — Ba chiar că am uitat să te întreb ce înţeles au stihurile:

          Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!

          Caci ea nu vroi să-mi spună nimic în privinţa aceasta.

          Dimineaţa, de la cel dintâi ceas, se sculă şi luă o pungă mare plină cu dinari şi îmi spuse:

          — Hai! scoală-te şi du-mă la mormântul ei. Întrucât vreau să-i zidesc şi o boltă!

          Iar eu răspunsei:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi ieşii şi pornii înaintea ei; iar ea venea după mine, împărţind săracilor, pe tot lungul drumului, dinarii pe care îi scotea din pungă, şi spunea de fiecare dată: Pomana este pentru odihna sufletului Azizei! Şi aşa ajunserăm la mormânt. Atunci ea se prăbuşi pe marmură şi vărsă lacrimi îmbelşugate. Pe urmă scoase dintr-un săculeţ de mătase o daltă de oţel şi un ciocan de aur, şi săpă în marmura lucie, cu litere vrăjitoare:

          Trecând pe-aici odată, am stat la un mormânt ce-şi ridica din iarbă şi-şi legăna plăpând, Drept, şapte flori, ca neaua, de dediţei în vânt.

          Şi întrebai: „Au cine-i sub piatra neclintită?”

          Pământul îmi răspunse: „Inchină-te-o clipită!

          Aici, în tihnă, doarme o fată-ndrăgostită!”

          Strigai: „O, tu, pierită din dragoste, ce stai aci, Allah ajute-ţi să uiţi de-al lumii vai şi hărăzească-ţi locul cel mai slăvit din rai!”

          Vă-acoperă uitarea, sărmani îndrăgostiţi, Şi nimeni nu mai vine, cu paşii rătăciţi, Să măture ţărâna sub care veştejiţi.

          Eu flori îndrăgostite şi galeşi trandafiri sădi-voi pe mormântul pieritelor iubiri şi voi uda cu lacrimi tulpinele subţiri.

          Apoi se ridică şi aruncă o privire de rămas-bun înspre mormântul Azizei şi luă calea îndărăt cu mine către saraiul ei. Şi se făcuse tare duioasă dintr-odată; şi în mai multe rânduri îmi spuse:

          — Pe Allah! să nu mă părăseşti niciodată!

          Iar eu mă grăbii să-i răspund cu ascultare şi supunere. Şi urmai a mă duce la ea mai departe neabătut, în fiece noapte; iar ea mă întâmpina totdeauna cu multă voioşie şi căldură, şi nu precupeţea nimic spre a mă desfăta. Iar eu nu conteneam să trăiesc aşa, să mănânc, să beau, să sărut şi să giugiulesc, să îmbrac în fiecare zi haine care de care mai frumoase şi cămăşi care de care mai alese, până ce ajunsei până peste poate de gras şi până peste măsură de ghiftuit; şi nu mă încerca nici supărare, nici grijă; şi uitai cu totul până şi de pomenirea bietei fiice a unchiului meu. Şi rămăsei în starea aceea de huzururi de-a lungul unui an întreg.

          Or, într-o zi, la începutul noului an, mă dusesem la hammam şi mă îmbrăcasem cu haina mea cea mai făloasă; şi, ieşind de la hammam, băusem o stacană de sorbet şi trăsesem pe nas cu nesaţ miresmele alese care se revărsau din haina mea îmbibată cu mirozne; şi mă simţeam încă şi mai norocit ca de obicei, şi vedeam toate lucrurile în alb împrejurul meu; şi pofta de viaţă îmi era dulce peste poate, şi până acolo cât ajunsesem într-o stare de beţie care mă uşura până şi de greutatea trupului meu şi mă făcea să zburd ca un ins furat de vin. Şi în atare stare mă aflam, când îmi veni dorul de a mă duce să-mi revărs sufletul sufletului în sânul iubitei mele.

          Aşa că mă îndreptai către casa ei, când, străbătând o ulicioară numită Fundătura Fluierului, văzui că vine spre mine o bătrână care ţinea în mână un felinar, spre a-şi lumina drumul, şi o scrisoare strânsă sul. Eu atunci mă oprii; iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi nu vroi să treacă peste vorbele îngăduite.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi doua noapte spuse:

          Iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse:

          — Copilul meu, ştii să citeşti?

          Eu răspunsei:

          — Da, mătuşă!

          Ea îmi spuse:

          Atunci, mă rog ţie, ia scrisoarea aceasta şi citeşte-mi ce cuprinde.

          Şi îmi întinse scrisoarea; iar eu o luai şi îi citii cuprinsul. Se spunea acolo că iscălitorul scrisorii era bine sănătos şi că trimitea sărutările şi temenelile sale surorii şi părinţilor săi. Atunci, auzind cele citite, bătrâna îşi ridică mâinile către cer şi rosti nişte rugi de îmbelşuare pentru mine, cel care îi vestisem o ştire atâta de bună, şi îmi spuse:

          — Ferească-te Allah de toate necazurile, precum mi-ai liniştit tu mie inima.

          Pe urmă îşi luă scrisoarea şi îşi urmă drumul. Pe mine atunci mă cuprinse o nevoie grabnică şi mă trăsei lângă un zid şi mă uşurai; şi, după ce mă scuturai, mă ridicai şi îmi dichisii mantia, şi detei să plec, când o văzui pe bătrână că se întoarce şi îmi ia mâna şi şi-o duce la buze şi îmi spune:

          — Doamne, îţi cer iertăciune, dar am a-ţi face o rugăminte şi, de mi-ai împlini-o, ai pune vârf la binefacerile tale şi ai fi răsplătit de către Cel-Atoaterăsplătitor. Te-aş ruga să mă însoţeşti colea aproape, până la uşa casei noastre, ca să mai citeşti o dată, din pragul uşii, scrisoarea, pentru femeile din casă; că ele nu au să se încreadă în cele câteva vorbe pe care le-oi îndruga eu din scrisoare, mai cu seamă fata mea, care este tare legată de fratele ei, iscălitorul scrisorii, care ne-a lăsat spre a pleca într-o călătorie neguţătorească de iacătă-s zece ani acuma şi de la care aceasta este cea dintâi ştire, după atâta vreme de când îl plângem ca pe un mort. Rogu-mă ţie, nu mă lăsa neajutorată! Nici baremi nu ai a te sili să intri, întrucât ai să citeşti scrisoarea din afara uşii. Şi-apoi ştii spusele Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) în privinţa acelora care îşi ajută semenii: „Celui ce îl scapă pe un musulman de la o năpastă dintre năpastele de pe lumea aceasta, Allah îi va ţine în seamă şi îi va şterge şaptezeci şi două de năpaste dintre năpastele de pe lumea cealaltă!” Eu atunci grăbii să mă înduplec la cererea ei şi îi spusei:

          — Mergi înaintea mea ca să-mi luminezi şi să-mi arăţi drumul!

          Şi bătrâna o luă înainte; şi, după câţiva paşi, ajunserăm la uşa unui sarai.

          Şi era o uşă falnică, toată căptuşită cu solzi de bronz bătut şi de aramă lucie. Eu atunci mă oprii chiar în uşă; iar bătrâna scoase un strigăt de chemare în limba persienească. Şi numaidecât, fără a avea răgaz să-mi dau seama cum, atâta de iute fu mişcarea, dinaintea mea, pe uşa întredeschisă, o copilă sprintenă şi durdulie se ivi zâmbitoare, cu picioarele goale pe marmura spălată; şi ţinea în mâini, de teamă să nu şi le ude, pulpanele şalvarilor ei ridicate până la jumătatea coapselor; mânecile-i erau de asemenea ridicate până deasupra subsuorilor, care se iveau din umbra braţelor albe. Şi nu mai ştiui de ce se cădea să mă minunez mai tare: de armurii ei, stâlpi de alabastră, ori de braţele-i de cleştar. Gleznele-i gingaşe erau cercuite cu zurgălăi de aur împodobiţi cu pietre scumpe, iar la încheieturile subţiri ale mâinilor sclipeau două perechi de brăţări grele cu fel de fel de focuri; la urechi, nişte cercei de mărgăritare minunate; la gât, o salbă din trei rânduri de nestemate rare; peste păr, o năframă dintr-o ţesătură subţire înstelată cu diamante. Da, amănunt ce mă făcu să prepun că, înainte de a ne deschide, trebuie să fi fost pe cale de a se deda la vreo ispravă mai degrabă desfătată, şi băgai de seamă că frumoasa-i cămaşă răvăşită ieşea din şălvăraşii care erau cu băierile deznodate. Oricum, frumuseţea şi mai ales armurii ei minunaţi îmi deteră de gândit până peste poate; şi cugetai fără de voia mea la spusele poetului:

          Tânără fecioară, Ca să pot privi tainica-ţi comoară, Ia apucă şi saltă, ca-ntr-o doară, Peste coapse goale, Poalele matale, Repezind spre mine cupa, mohorâta, Ce-o ascunzi atâta şi atât de bine!

          Când mă văzu, copila rămase uluită cu totul, cu o înfăţişare zarifa şi cu ochii mari; şi, cu glas dulce, mai desfătător decât toate câte le auzisem în viaţa mea, întrebă:

          — O, mamă, acesta-i cel ce ne va citi scrisoarea?

          Şi după ce bătrâna răspunse: „Da!”, copila întinse mâna spre a-mi da scrisoarea pe care o luase de la mama ei. Caci, în clipita când mă plecam către ea să iau scrisoarea, deodată, cum mă aflam la o depărtare de doi paşi de la uşă, mă pomenii împins năprasnic înainte de o împunsătură cu capul dată în spatele meu, pe care mi-o alduise bătrâna, şi îmbrâncit în lăuntrul odăii de la intrare, în vreme ce bătrâna, mai iute ca fulgerul, se repezi să intre după mine şi să încuie grabnic uşa dinspre uliţă. Şi mă văzui astfel prins între cele două femei, fără a avea răgaz să judec ce vroiau să-mi facă. Caci nu zăbovii a mă lămuri în privinţa aceasta. Într-adevăr…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi treia noapte spuse:

          Într-adevăr, de cum ajunsei în mijlocul sălii, copilandra, cu o piedică aruncată cu mare dibăcie, mă trânti la pământ şi se întinse cât era de lungă peste mine, strângându-mă în braţe de să mă înăbuşe. Şi gândii că urma să-mi vină moartea, fără de cârtire. Or, nicidecum! Copila, după câteva zgâlţâieli anapoda, se ridică pe jumătate, se întoarse pe pântecele meu şi cu mâna începu să mă frământe atâta de aprig, şi atâta de îndelung, şi într-un chip atâta de smintit, încât îmi pierdui rostul simţurilor şi închisei ochii ca un tâmp. Atunci copila se sculă în picioare şi mă ajută să mă ridic; pe urmă mă luă de mână şi, urmată de maică-sa, mă pofti să intru, după ce străbăturăm un şir de şapte săli şi de şapte odăi, în iatacul în care pesemne că locuia. Iar eu o urmai aidoma unui om beat, datorită tulburării pe care mi-o stârnise cu degetele ei amarnic de dibace. Atunci se opri şi mă pofti să şed jos şi îmi spuse:

          — Deschide ochii!

          Şi deschisei ochii şi mă văzui într-o sală mare, luminată de patru geamlâcuri arcuite şi atâta de largă cât ar fi putut să slujească de medean de călărie la întrecerile dintre călăreţi, şi era toată pardosită cu marmură, iar pereţii erau acoperiţi cu farfuriuri viu smălţuite şi logodite cu nişte înflorituri de o gingăşie aleasă. Era împodobită cu lucruri frumos lucrate şi era îmbrăcată numai în atlaz şi în catifea, la fel ca şi divanurile şi pernele. Iar în fundul acelei săli se afla un iatac în care se vedea un pat mare, tot numai din aur, cu învrâstări de mărgăritare şi de nestemate, şi chiar că vrednic de un sultan precum eşti tu, beizade Diadem! Atunci copila, spre marea mea uluială, spunându-mi pe chiar numele meu, îmi zise:

          — O, Aziz, ce-ţi doreşti: moartea sau viaţa?

          Îi spusei:

          — Viaţa!

          Ea urmă:

          — Apoi dacă-i aşa, nu ai decât a mă lua de soţie!

          Caci eu mă împotrivii:

          — Nu, pe Allah! căci decât să mă însor cu o dezmăţată de teapa ta, mai degrabă îmi doresc moartea!

          Ea spuse:

          — O, Aziz, crede-mă! însoară-te cu mine, şi astfel te vei descotorosi de fata Dalilei-Vicleana!

          Eu spusei:

          — Da cine-o mai fi şi fata Dalilei-Vicleana? Nu ştiu pe nimenea cu atare nume.

          Ea atunci începu să râdă şi îmi spuse:

          — Cum adică, Aziz? Nu o ştii pe fata Dalilei-Vicleana? Şi iacătă că a şi trecut un an şi patru luni de când îţi este mândruţă! Sărmane Aziz, teme-te, oh, teme-te de vicleniile acelei zvânturate pe care Allah s-o bântuie! Chiar că nu se află pe pământ suflet mai stricat ca al ei! Câţi oameni omorâţi cu chiar mâna ei! Câte fărădelegi săvârşite asupra ibovnicilor ei fără de număr! încât tare mă minunez că te mai văd încă întreg şi teafăr, după atâta vreme de când o cunoşti!

          La vorbele acestea ale copilei, mă cuprinse o uluială până peste margini şi spusei:

          — O, stăpână a mea, ai putea să mă lămureşti cum ai ajuns să o cunoşti pe acea fată şi toate amănuntele acestea e care eu habar nu am?

          Ea răspunse:

          — O cunosc atâta de bine pe cât îşi cunoaşte Ursita hotărârile sale şi năpastele pe care le tăinuieşte! Caci până a-ţi da vreo lămurire în privinţa sa, vreau să aflu din gura ta istorisirea întâmplării tale cu ea. Căci, încă o dată, sunt uimită cu totul de a te vedea ieşit viu din mâinile ei.

          Eu atunci îi povestii fetişcanei tot ce mi se întâmplase cu iubita mea din grădină şi cu sărmana Aziza, fiica unchiului meu; iar ea, la numele de Aziza, se mili până peste măsură de chinurile ei şi până ce ajunse s-o plângă cu lacrimi fierbinţi; şi, în semn de deznădejde fără de leac, îşi plesni palmele una de alta şi îmi spuse:

          — Allah să te aline cu milele sale, o, Aziz! Acuma văd limpede că nu îţi datorezi scăparea din mâinile fetei Dafilei-Vicleana decât ajutorului bietei Aziza! Iar acuma, când ai pierdut-o, fereşte-te de tertipurile marghiolitei… Caci nu îmi este îngăduit să-ţi dezvăluiesc mai mult: ne leagă o taină!

          Eu spusei:

          — Da, hotărât! toate acestea mi s-au întâmplat cu Aziza!

          Ea spuse:

          — Ah, chiar că astăzi nu se mai află femei atâta de minunate ca Aziza!

          Eu spusei:

          — Pe deasupra, află că, înainte de a muri, m-a povăţuit să-i spun iubitei mele, cea căreia tu îi zici fata Dalilei, stihurile acestea:

          Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!

          De-abia rostii eu stihurile, că ea şi strigă:

          — O, Aziz, iacătă chiar vorbele a căror putere te-a mântuit de la o pierzanie neabătută. Vie ori moartă, Aziza veghează mai departe asupra ta! Ci să-i lăsăm pe cei morţi: ei se află în tihna lui Allah. Noi să ne îngrijim de ceasul de faţă: află dar, o, Aziz, că este multă vreme de când dorinţa de a te avea mă stăpâneşte cu totul, noapte şi zi; şi de-abia astăzi am putut într-un sfârşit să pun mâna pe tine. Şi vezi bine că am izbutit!

          Eu răspunsei:

          — Da, pe Allah!

          Ea urmă:

          — Da tu eşti tânăr, o, Aziz, şi tu nici habar nu ai de toate tertipurile de care este în stare o bătrână ca maică-mea!

          Eu spusei:

          — Nu, pe Allah!

          Ea urmă:

          — Supune-te aşadar ursitei tale, şi lasă-te în voia ei: nu vei avea decât să te mândreşti cu soţia ta, întrucât, încă o dată, nu vreau să mă leg cu tine decât cu senet legiuit dinaintea lui Allah şi a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!). Şi atunci toate dorinţele ţi se vor împlini, şi cu asupra de măsură: bogăţii, zarpale frumoase pentru hainele tale, turbane uşoare şi fără de pată, toate îţi vor veni fără de nici o osteneală din partea ta; şi niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să-ţi dezlegi punga, întrucât în casa mea pâinea este pururea proaspătă şi pocalul plin. Şi, în schimb, nu am a-ţi cere decât numai un lucru, o, Aziz!

          Eu spusei:

          — Care?

          Ea spuse:

          — Acela de a face cu mine aidoma ce face cocoşul!

          Eu spusei, nedumerit:

          — Şi ce face cocoşul?

          La vorbele acestea, copila izbucni într-un icnet de râs hohotitor şi atâta de tare de se prăbuşi pe spate; şi începu să ţopăie de veselie, plesnindu-şi mâinile una de alta. Pe urmă îmi spuse:

          — Cum adică, tu nu ştii lefteria cocoşului?

          Eu spusei:

          — Nu, pe Allah! habar nu am de atare meserie! Care este?

          Ea spuse:

          — Lefteria cocoşului, o, Aziz, este de a mânca, de a bea şi de a călca găinile!

          Eu atunci chiar că rămăsei fâstâcit de-a binelea auzind-o că vorbeşte astfel, şi spusei:

          — Nu, pe Allah! habar nu aveam că aceasta ar fi o meserie!

          Ea răspunse:

          — Este cea mai bună, o, Aziz! Cutează, dar! Ridică-te, încinge-ţi mijlocul, întăreşte-ţi vânările apoi ţine-te tare, zdravăn şi trainic!

          Şi o strigă pe maică-sa:

          — O, mamă, vino repede!

          Numaidecât o văzui pe maică-sa că vine, urmată de patru martori obşteşti, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă, şi păşiră înainte, după salamalecurile îndătinate, şi şezură jos roată.

          Atunci copila se grăbi, cumu-i datul, să-şi tragă iaşmacul peste faţă şi să se învăluiască în izar. Iar martorii deteră ghes să scrie senetul; şi, mărinimoasă, binevoi a mărturisi că a primit de la mine o zestre de zece mii de dinari pentru toate socotelile trecute ori viitoare; şi se mărturisi ca datornică a mea, pe sufletul ei şi dinaintea lui Allah, cu banii aceştia. Pe urmă le dete plata îndătinată martorilor care, după salamalecuri, plecară pe unde intraseră. Şi maică-sa pieri şi ea la fel.

          Atunci rămaserăm singuri amândoi, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi patra noapte spuse:

          Rămaserăm singuri, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.

          Atunci copilandra se ridică, şi se dezbrăcă, şi veni la mine, numai cu cămăşuţa cea subţire pe ea. Şi ce cămaşă! Oh, horboţelile! Mai purta încă şi şalvarii cei străvezii; da se grăbi a-i face să lunece şi, luându-mă de mână, mă duse în fundul iatacului, unde se prăbuşi împreună cu mine pe patul cel mare de aur şi, gâfâind, îmi spuse:

          — Acuma ne este îngăduit. Nu este nimic de ruşine în ceea ce este legiuit!

          Şi se întinse, mlădie, şi mă strânse cu totul la ea; pe urmă gemu adânc şi apoi se cuprinse ba de o înfiorare şi ba de o marghioleală ispitită; şi, la urmă, îşi sumese cămaşa până sus.

          Eu atunci nu mai putui să-mi înfrânez lungile-mi jinduri, şi, după ce-i storşii buzele, în vreme ce ea se topea, şi se desfira, şi bătea din pleoape, o străpunsei dintr-o parte până în cealaltă. Şi mă încredinţai astfel de temeinicia vrăjitoare a spusei poetului:

          Copila cămăşuţa-şi scoase şi-atunci putui sui cu drag privirile-mi nesăţioase spre povârnitul ei huceag!

          Înfiorat, văzui intrarea la fel de mică şi de grea pe cât mi-era în piept răbdarea, Pe cât şi viaţa îmi părea.

          Ci cu năprasnică dârzie pătrund şi jumătate-o-nfrâng.

          Ea, pâlpâind ca o făclie, Oftează şi suspină-adânc.

          O-ntreb atunci: „Vrei să-mi spui, poate, După ce plângi?” Ea-mi dă răspuns: „După cealaltă jumătate, Lumină care m-ai pătruns!”

          Într-adevăr, odată lucrul săvârşit pentru întâia oară, îmi spuse:

          — Fă precum ţi-e pofta, sunt roaba ta supusă. Hai! vino! ia-mi-o şi dă-mi-o! toată! Ori altfel! Pe viaţa mea şi-a ta! dă-mi-o până nu mă junghii cu mâna mea şi să-mi potolesc lăuntrurile!

          Şi n-ar mai fi contenit suspinele şi gemetele, în văpaia săruturilor, a icnetelor, a zbuciumărilor şi a zbânţuirilor înnădite, dacă ţipetele noastre n-ar fi umplut casa şi n-ar fi tulburat toată uliţa. După care dormirăm până dimineaţa.

          Atunci, cum mă găteam să plec, ea veni la mine cu un râs telpiz şi îmi spuse:

          — Unde te duci? Ori tu crezi, aşa, că uşa de ieşire este tot atâta de larg deschisă ca şi uşa de intrare? Aziz, vino-ţi în minţi, Aziz copile! Şi mai cu seamă nu mă lua drept fata Dalilei-Vicleana! Ei, da! Grăbeşte a te lepăda de atare gând de ocară, Aziz! Sau tu uiţi că îmi eşti legat în chip legiuit prin căsătorie cu senet, precum cere Sunnaua? Dacă eşti beat, Aziz, dezbată-te! Şi vino-ţi în minţi! Priveşte: uşa de la casa în care ne aflăm nu se deschide decât o dată pe an şi numai pentru o zi. Scoală-te, de altminteri, şi du-te să te încredinţezi de spusele mele!

          Eu atunci, speriat, mă ridicai şi mă dusei la uşa cea mare; şi, încercând-o, văzui că era zăvorâtă, înţepenită, încuiată şi astupată pe deplin. Şi mă întorsei la copilă şi îi spusei că într-adevăr lucrul era întocmai. Ea zâmbi, înveselită, şi îmi spuse:

          — Aziz, să ştii că aici avem din belşug făină, seminţe, poame proaspete şi uscate, rodii cu coaja uscată, unt, zahăr, zumaricale, oi, pui şi alte lucruri asemenea, cât să ne ajungă vreme de câţiva ani buni. Pe deasupra, sunt acuma tot atâta de încredinţată de şederea ta aici, cu mine, vreme de un an, pe cât sunt de faptul că toate acestea se află aici! Aşa că alină-te şi lasă chipul şi înfăţişarea aceea poncişe!

          Eu atunci suspinai:

          — Nu se află ajutor şi putere decât întru Allah!

          Ea spuse:

          — Da de ce te plângi, nătărăule? Şi ce ai de suspini, de vreme ce mi-ai dat dovezile despre iscusinţa ta în meseria de cocoş despre care chiar ieri am chibzuit!

          Şi începu să râdă. Şi începui şi eu să râd. Şi nu mai putui atunci decât să-i dau ascultare şi să mă supun cheremurilor ei.

          Aşa că rămăsei în casa aceea să-mi îndeplinesc meseria de cocoş, de a mânca, a bea şi a mă drăgosti tare, dârz şi mereu, de-a lungul unui an întreg de douăsprezece luni. Încât, la capătul anului, fetişcana fusese bine mulţumită şi năştea un copil. Şi numai atunci, pentru întâia oară, auzii scârţâitul porţii care ţipa din ţâţânile ei. Iar în sufletul meu scosei un „Ya Allah!” adânc, de uşurare.

          Când poarta se deschise, văzui că intră o grămadă de slugi şi de hamali care veneau încărcaţi cu merinde proaspete pentru anul următor: poveri întregi de zumaricale, de făină, de zahăr şi de alte bunătăţuri de soiul acesta. Eu atunci sării şi detei să-mi iau drumul cât mai iute spre uliţă şi spre slobozenie. Caci ea mă apucă de poala caftanului şi îmi spuse:

          — Aziz, nemulţumitorule Aziz, aşteaptă măcar până diseară, vremea chiar când ai intrat în casa mea acum un an!

          Iar eu binevoii să mai rabd. Da de cum veni seara, mă sculai şi pornii către poartă. Ea atunci mă însoţi până în prag şi nu mă lăsă să plec decât după ce mă puse să jur că am să mă întorc la ea până ce poarta nu va fi încuiată iarăşi dimineaţa. Şi-aşa că nu mai aveam cum să nu mă supun, întrucât îi juruisem pe Paloşul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!), pe Sfânta Carte şi pe Pravila Despărţaniei! Ieşii aşadar într-un sfârşit şi mă îndreptai grabnic spre casa părinţilor mei, dar trecând pe la grădina iubitei mele, cea căreia noua mea soţie îi zicea fata Dalilei-Vicleana. Şi, spre minunarea mea cea mare, văzui că grădina era deschisă ca de obicei şi, în fundul tufărişurilor, sta felinarul aprins.

          Atunci mă simţii tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; şi îmi zisei în sufletul meu…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi cincea noapte spuse:

          Atunci mă simţii tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; şi îmi zisei în sufletul meu: „Iacătă că a şi trecut un an de când lipsesc de aici; şi sosesc pe neaşteptate şi găsesc totul ca şi în trecut! Ei bine, Azize, ţi se cade ca, până a te duce s-o vezi pe maică-ta, care pesemne că te plânge ca pe un mort, să afli ce s-a întâmplat cu iubita ta de demult. Cine ştie ce a mai putut să se petreacă de atâta vreme!” începui numaidecât să merg repede-repede şi, ajungând în sala cu tavan arcuit şi cu boltă de abanos şi de fildeş, intrai repede înlăuntru. Şi o găsii pe chiar iubita mea şezând ghemuită, cu capul plecat pe genunchi, şi cu o mână pe unul din obraji; şi cât se schimbase! Ochii îi erau uzi de lacrimi, iar chipu-i era tare trist! Şi deodată mă văzu dinaintea ei. Şi tresări, pe urmă încercă să se ridice, dar se prăbuşi îndărăt de tulburare. Într-un sfârşit, izbuti să vorbească, şi îmi spuse cu glas sugrumat:

          — Mărire lui Allah că te-a adus, o, Aziz!

          Or eu, faţă de toată bucuria aceea neştiutoare de necredinţele mele, chiar că rămăsei peste poate de fâstâcit şi îmi plecai capul; şi nu zăbovii a păşi către iubita mea şi, îmbrăţişând-o, îi spusei:

          — Cum de ai putut să ghiceşti că voi veni în seara aceasta?

          Ea răspunse:

          — Pe Allah! habar nu aveam de venirea ta. Da, de un an încoace, în fiecare noapte te aştept mereu aici, şi plâng singurică şi mă mistui. Iată cum m-am schimbat de veghi şi de nesomn. Şi stau şi te aştept aşa din ziua când ţi-am dăruit caftanul cel nou de mătase şi când te-am pus să-mi făgăduieşti că te vei întoarce. Ah, spune-mi, Aziz, care pricină te-a ţinut atâta vreme departe de mine?

          Atunci, o, beizade Diadem, de bună-credinţă, îi istorisii cu deamănuntul toată păţania mea şi însurătoarea cu copilandra cea cu coapse frumoase. Pe urmă îi spusei:

          — De altminteri, trebuie să te prevestesc că nu am decât numai noaptea aceasta de petrecut cu tine, întrucât până la ziuă trebuie să fiu îndărăt la soţia mea, care m-a pus să mă juruiesc pe cele trei lucruri sfinte!

          Când auzi că sunt însurat, fetişcana păli, pe urmă rămase înmărmurită de mânie; şi, într-un sfârşit, izbuti să strige:

          — Ticălosule! eu am fost cea dintâi cu care te-ai petrecut, şi nu îmi dăruieşti nici măcar o noapte întreagă? Şi nici mamei tale măcar? Îţi închipuieşti oare că şi eu sunt tot atâta de dăruită cu harul răbdării ca minunata de Aziza – aib-o Allah întru mila sa! – şi socoţi că şi eu am să mă las să mor de jale din pricina necredinţelor tale? A, vicleanule Aziz! acuma nimeni nu te mai scapă din mâinile mele. Şi nu mai am nici un temei să te cruţ, pe tine, care acuma ai o soţie şi un copil. Întrucât mie îmi este silă de bărbaţii însuraţi; şi nu mă desfăt decât cu cei neînsuraţi! Pe Allah! de-acuma nu mai mă poţi sluji; nu mai eşti al meu! şi nu vreau să fii nici al alteia! Aşteaptă oleacă!

          La vorbele acestea, rostite cu un tâlc cumplit, pe când ochii ei mă şi străpungeau, fusei cuprins de o oarecare îngrijorare faţă de ceea ce avea să urmeze. Căci deodată, şi până ca eu să fi avut vreme de chibzuit, zece roabe tinere, mai voinice ca nişte arapi, tăbărâră pe mine şi mă ţintuiră locului. Atunci ea se sculă şi luă un jungher înfricoşător şi îmi spuse:

          — Avem să te înjunghiem cum se înjunghie ţapii prea gonaci! Şi astfel am să mă răzbun, şi am s-o răzbun totodată şi pe biata Aziza, pe care ai făcut-o să-i plesnească fierea de jalea înăbuşită! Aziz, vei muri, fă-ţi mărturia de credinţă!

          Şi, spunându-mi vorbele acestea, îşi puse un genunchi pe fruntea mea, în vreme ce roabele nu îmi îngăduiau nici măcar să răsuflu. Încât nu mai avusei nici o îndoială în privinţa morţii mele, mai ales…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi şasea noapte spuse:

          Încât nu mai avusei nici o îndoială în privinţa morţii mele, mai ales când văzui ce făceau roabele cu făptura mea. Întrucât două dintre ele se aşezară pe pântecele meu, două mă ţineau de picioare şi altele două mi se aşezară pe genunchi. Atunci ea însăşi se ridică şi, ajutată de alte două roabe, începu să-mi tragă pe tălpile picioarelor un potop de lovituri cu varga, de leşinai de durere. Atunci pesemne că au contenit o vreme, întrucât mi-am venit în fire şi strigai:

          — Vă cer de-o mie de ori mai bine moartea decât schingiuirile astea!

          Ea atunci, ca spre a-mi face hatârul, luă iarăşi jungherul cel înfricoşător şi şi-l ascuţi pe papuc şi le spuse roabelor:

          — Întindeţi-i pielea de pe gât!

          În chiar clipita aceea, Allah mă îndemnă să-mi aduc aminte deodată stihurile din urmă ale Azizei şi strigai:

          Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!

          La vorbele acestea, fata scoase un ţipăt mare de tulburare, pe urmă oftă:

          — Aibă milă Allah de sufletul tău, o, Aziza! L-ai scăpat de la o moarte fără de mântuire pe fiul unchiului tău!

          După care se uită la mine şi îmi spuse:

          — Da în ce te priveşte pe tine, care astfel îţi datorezi mântuirea spuselor Azizei, să nu te socoţi cumva plătit cu atâta; că mi se cade neabătut să mă răzbun pe tine şi pe lepădătura cea dezmăţată care te-a ţinut departe de mine; şi pentru acest îndoit ţel am să mă slujesc de mijlocul cel cuvenit, că alt mijloc nu este! Hei, voi!

          Şi hăindu-şi astfel roabele, le spuse:

          — Apăsaţi-l bine şi nu-i daţi chip să se mişte şi legaţi-i picioarele vârtos.

          Şi lucrul fu îndeplinit pe dată. Ea atunci se ridică şi se duse să încingă la foc o tigaie de aramă roşie în care puse nişte ulei şi nişte brânză moale; şi aşteptă să se topească brânza în uleiul clocotit, spre a se întoarce la mine, care eram întins pe jos şi ţinut de roabe. Se apropie, şi se aplecă, şi mă desfăcu la şalvari; atunci, la atingerea aceea, o înfiorare mare mă străbătu în valuri de spaimă şi de ruşine: pricepeam ce avea să se petreacă. Aşa că, după ce îmi dezveli vântrele, îmi apucă ouşoarele şi, cu o sfoară ceruită, mi le prinse, chiar de la rădăcină, într-un ochete; pe urmă dete cele două capete ale sforii la două roabe, cărora le porunci să tragă cu tărie, pe când ea însăşi, cu un brici de bărbier în mână, dintr-o zvâcnitură piezişă, îmi seceră bărbăţia, pe care şi-o vroise numai a ei.

          Judecă, beizade Diadem, dacă durerea şi deznădejdea nu mă făcură să leşin. Tot ce ştiu, după acestea, este că, atunci când mă trezii din leşin, mă văzui cu vântrele la fel de neted precum cel al unei femei; iar roabele îmi turnau de zor peste rană uleiul clocotit cu brânza topită, care nu zăbovi a-mi opri curgerea sângelui. Pe urmă, când isprăviră, fetişcana veni la mine, îmi dete un pahar de sorbet ca să-mi sting setea şi îmi spuse cu un glas batjocoritor:

          — Întoarce-te acuma acolo de unde ai venit! Nu îmi mai eşti nimic, şi nu mai poţi să-mi slujeşti în nici un fel, întrucât singurul lucru de care aveam trebuinţă l-am luat! Şi dorinţa mea s-a potolit!

          Şi mă împinse cu piciorul şi mă alungă din casa ei, spunându-mi:

          — Socoteşte-te norocos că încă mai poţi să-ţi simţi capul pe umeri!

          Atunci, cu mare durere, mă târâi până la casa tinerei mele soţii, păşind încet-încet; şi, ajuns la poarta pe care o găsii deschisă, intrai pe furiş şi mă dusei să cad grămadă pe pernele din sala cea mare. Numaidecât veni în fugă soţia mea care, văzându-mă galben de tot, mă cercetă cu luare-aminte şi mă sili să-i istorisesc păţania şi să-i arăt trupul meu schilodit. Dar nu mai putui să îndur a mă vedea aşa şi mă prăbuşii iarăşi leşinat.

          Când mă trezii din leşin, mă văzui întins în uliţă, la pragul porţii; întrucât şi soţia mea, văzându-mă că sunt ca o femeie, mă aruncase afară din casa ei.

          Atunci, într-o stare nevolnică, mă ridicai şi mă târâi spre casa mea, unde mă dusei să mă arunc în braţele mamei mele, care de multă vreme mă bocea şi nu ştia pe ce meleaguri mă rătăcisem. Mă primi cu hohote de plâns şi mă văzu într-o stare de gălbeneală şi de slăbiciune…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Da când fu cea de a o sută douăzeci şi şaptea noapte spuse:

          Mă primi cu hohote de plâns şi mă văzu într-o stare de gălbeneală şi de slăbiciune până peste poate, şi plânse şi mai tare. Iar eu, la rândul meu, îmi adusei aminte de biata şi dulcea mea Aziza, cea moartă de mâhnire, fără o vorbă de dojană; şi, pentru întâia oară, îmi păru rău după ea şi vărsai lacrimi de deznădejde şi de căinţă. Pe urmă, când mă mai potolii oleacă, maică-mea îmi spuse, cu ochii plini de lacrimi:

          — Bietul meu copil, nenorocirile s-au încuibat în casa noastră; trebuie să-ţi dau de ştire despre lucrul cel mai rău: tatăl tău a murit!

          La ştirea aceea, hohotele mă înşfăcară de beregăţi şi rămăsei ţeapăn, pe urmă căzui cu faţa la pământ şi şezui toată noaptea aşa.

          Dimineaţa, maică-mea mă sili să mă ridic şi şezu jos lângă mine; ci rămăsei ţintuit locului, uitându-mă la ungherul în care avea obiceiul să şadă biata Aziza, iar lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii mei; şi maică-mea îmi spuse:

          — Ah, fiul meu, iacătă-s zece zile de când sunt singură în casa goală de stăpânul ei, zece zile de când tatăl tău a murit întru îndurarea lui Allah!

          Eu spusei:

          — O, mamă, lasă asta! Acuma sunt plin cu totul numai de gândul la biata Aziza; şi nu sunt în stare să-mi închin durerea la alte amintiri afară de ea. Ah, biată Aziza, tu cea atâta de părăsită de mine, tu, cea care mă iubeai cu adevărat, iartă-i nevolnicului care te-a chinuit, acuma când este pedepsit, şi cu asupra de măsură, pentru greşelile şi necredinţele lui!

          Or, maică-mea băgase de seamă întinderea şi adevărul durerii mele, dar tăcea; dintru-ntâi, se apucă să-mi oblojească rănile şi să-mi aducă cele cu care să-mi capăt îndărăt puterile. Apoi, după ce îmi dete îngrijirile acestea, urmă a mă potopi cu dovezile ei de dragoste şi a veghea lângă mine, spunându-mi:

          — Allah ne-a binecuvântat, copilul meu, că nu ţi-a fost dat să pătimeşti rele şi mai mari, şi că ai scăpat cu viaţă!

          Şi tot aşa, până ce mă întremai de-a binelea, da rămânând tot bolnav în sufletul şi în amintirile mele. Maică-mea atunci, într-o zi, după ce mâncarăm, veni şi şezu jos lângă mine şi îmi spuse cu glas pătruns:

          — Fiul meu, socot că pentru mine a venit ceasul să-ţi dau semnul de rămas-bun pe care l-a încredinţat pentru tine biata Aziza: înainte de a muri, mi-a cerut stăruitor să nu ţi-l dau decât atunci când am să văd la tine dovezi temeinice de jale după ea şi când am să mă încredinţez că te-ai smuls pe deplin din iţele nelegiuite în care erai prins!

          Pe urmă deschise un cufăr şi scoase din el o legătură, pe care o desfăcu, spre a da la iveală zarpaua scumpă pe care era chindisită cea de a doua gazela pe care o ai dinaintea ochilor tăi, beizade Diadem! Şi vezi stihurile acelea care se înlănţuiesc pe marginile ei:

          Cu-amarnic dor de tine eu inima-mi umplui, Ci tu cu nepăsare mă frângi şi mă striveşti.

          Veghindu-te, de tine mi-s ochii nesătui, Dar tu, dormind, cu visul spre alte zări porneşti.

          Ah, inima-mi încearcă urechii tale reci să-i tot aducâ-aminte ce chinuri mă înving.

          Caci tu pe căi străine de dragostea mea pleci, Când sufletu-mi şi ochii de dorul tău se sting.

          Vă rog, surori, pe slava şi mila celui sfânt!

          Când n-oi mai fi, să-mi scrieţi pe piatra de mormânt: „O, călător, pe drumul cerescului Părinte, Opreşte-te o clipă tăcut şi ia aminte:

          Aci sub lut, în tihna acestei cripte sfinte, Se odihneşte-o roabă a dragostei, cuminte!”

          Eu atunci, doamne, la citirea stihurilor, plânsei lacrimi îmbelşugate şi mă plesnii peste obraji de durere şi, desfăşurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înşiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi opta noapte spuse:

          Desfăşurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înşiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea: „O, verişorul meu mult iubit, să ştii bine că mi-ai fost mai drag şi mai scump decât chiar sângele şi decât chiar viaţa mea. Încât şi după moartea mea am să mă rog mai departe lui Allah să te ajute să propăşeşti şi să izbândeşti în toate câte vei fi râvnit. Ştiu că multe nenorociri te vor lovi din pricina fetei Dalilei-Vicleana! Să-ţi slujească de învăţătură, şi ajute-ţi să smulgi din inima ta dragostea nelegiuită după femei viclene şi să înveţi a nu te mai împătimi de ele! Şi binecuvântat fie Allah carele m-a luat la sine din vreme, ca să nu mă văd silită a fi martorul chinuit al suferinţelor tale.

          Te rog să păstrezi, pe Allah! Amintirea aceasta de bun-rămas, zarpaua aceasta pe care se află cusută gazela. Ea mi-a ţinut tovărăşie în ceasurile când tu lipseai. Mi-a fost trimisa de o fiică de sultan, Sett-Donia, domniţa din Insulele Camforului şi Cleştarului.

          Când vei fi covârşit de nenorociri, să te duci s-o cauţi pe domniţa Donia, în împărăţia părintelui ei, care se află în Insulele Camforului şi Cleştarului. Caci, o, Aziz, să ştii că frumuseţea şi nurii fără de pereche ai acelei domniţe nu sunt meniţi ţie. Aşa că să nu te aprinzi de dragoste după ea; întrucât ea nu va fi pentru tine decât temeiul ce te va izbăvi din mâhnirile tale şi va pune capăt zbuciumului din sufletul tău.

          Uassalam, o, Aziz!”

          La citirea scrisorii Azizei, o, beizade Diadem, mă cuprinse un val de duioşie încă şi mai tulburător şi plânsei toate lacrimile orbilor, iar maică-mea plânse şi ea cu mine, şi tot aşa până la căderea nopţii. Şi rămăsei în starea aceea de mâhnire mohorâtă, fără a mă putea vindeca de ea, de-a lungul unui an întreg.

          De-abia atunci gândii la plecare, spre a mă duce s-o caut pe Donia, în Insulele Camforului şi Cleştarului. Iar maică-mea mă îndemna întruna să plec, spunându-mi:

          — Călătoria, copilul meu, te va linişti şi îţi va risipi mâhnirile. Şi tocmai se află în cetatea noastră o caravană de negustori care se găteşte de plecare; lipeşte-te de ea, cumpără de aici mărfuri şi du-te! Pe urmă, peste trei ani, ai să te întorci tot cu caravana aceea. Şi vei fi uitat toată jalea care îţi apasă sufletul! Iar eu am să fiu fericită atunci văzându-te cu pieptul uşurat iarăşi!

          Aşa că făcui ceea ce îmi spuse maică-mea, şi, cumpărând nişte mărfuri de preţ, mă alăturai caravanei şi pornii să călătoresc cu ea peste tot, da fără să am îndrăzneala a-mi arăta marfa ca soţii mei. Dimpotrivă; în fiecare zi mă aşezam deoparte şi luam zarpaua, amintirea de la Aziza, şi o întindeam dinaintea mea, şi mă uitam la ea îndelung şi plângând. Şi starea aceasta ţinu aşa până ce, după un an de drumeţit, ajunserăm la hotarele împărăţiei peste care domnea tatăl domniţei Donia. Erau cele şapte Insule ale Camforului şi Cleştarului.

          Or, sultanul acelor pământuri, o, beizade Diadem, se numeşte sultanul Şahraman. Şi chiar el, într-adevăr, era părintele acelei Sett-Donia, cea care ştia să coase cu atâta măiestrie gazelele cu pricina pe zarpalele de mătase pe care le trimitea prietenelor ei.

          Caci eu, ajungând la împărăţia sa, cugetai: „O, Aziz, sărmane schilod, la ce îţi mai pot sluji de-acuma domniţele şi toate fetişcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.

          Dar când fu cea de a o suta douăzeci şi noua noapte spuse: „… La ce îţi mai pot sluji de-acuma domniţele şi toate fetişcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”

          Da până la urmă, aducându-mi aminte de spusele Azizei, tot mă hotărâi să purced la cercetările de trebuinţă şi să caut îndrumările care puteau să-mi fie de folos spre a răzbate s-o văd pe fata sultanului. Caci toate strădaniile mele se dovediră zadarnice; şi nimeni nu ştiu să-mi arate calea pe care o căutam. Şi începusem să deznădăjduiesc cu totul, când, într-o zi, cum mă preumblam prin grădinile ce înconjură cetatea şi tocmai ieşeam din una ca să intru în alta, şi încercam, la priveliştea verdeţei, să-mi uit necazurile, ajunsei la poarta unei grădini cu pomi falnici care numai şi cu înfăţişarea lor alinau sufletul îndurerat. Iar pe podina de la intrare şedea paznicul cel bătrân al grădinii, un preacinstit şeic cu chip blajin, unul dintre aceia pe faţa cărora este întipărită binecuvântarea. Atunci păşii înspre el şi, după salamalecurile îndătinate, îi spusei:

          — O, şeicule, a cui este grădina aceasta?

          El spuse:

          — A fetei sultanului, Sett-Donia! Poţi chiar, o, flăcău frumos, să intri să te preumbli un pic şi să deguşti mireasma florilor şi a ierburilor!

          Eu îi spusei:

          — Cum să-ţi mulţumesc? Caci nu ai putea să-mi îngăduieşti, o, şeicule, să aştept, de după vreo tufă de flori, sosirea fetei sultanului, doar ca să-mi bucur vederea numai cu o privire pe care să i-o arunc pe sub pleoape?

          El spuse:

          — Pe Allah! asta nu!

          Atunci eu suspinai tare greu; iar el se uită la mine cu duioşie; apoi mă luă de mână şi intră cu mine în grădină.

          Şi pornirăm să mergem aşa alături; şi mă duse într-un loc vrăjitor, adumbrit de frunze reavăne; şi culese nişte poame, cele mai coapte şi mai dulci, şi mi le dete spunându-mi:

          — Răcoreşte-te! Numai domniţa Donia le ştie gustul!

          Pe urmă îmi spuse:

          — Şezi jos! Am să mă întorc!

          Şi mă lăsă singur o vreme, spre a se întoarce aducând un miel fript, şi mă pofti să mănânc împreună cu el; şi îmi tăia bucăţile cele mai alese şi mi le întindea cu o bucurie peste poate. Iar eu eram tare nedumerit de bunătatea lui şi nu ştiam cum să-i mulţumesc.

          Or, pe când şedeam aşa mâncând şi tăifăsuind prieteneşte, auzirăm poarta grădinii cum se deschide cântând. Atunci şeicul paznic îmi spuse zorit:

          — Repede! Ridică-te şi piteşte-te în tufa aceea. Şi ia seama să nu te clinteşti!

          Şi grăbii să-i dau ascultare.

          De-abia mă aciuasem eu în ascunziş, că şi văzui în poarta întredeschisă a grădinii cum se iveşte capul unui hadâmb arap care întreabă cu glas tare:

          — O, şeicule paznic, este cineva pe aici? Domniţa Donia soseşte!

          El răspunse:

          — O, ceauşule de sarai, nu am pe nimeni în grădină!

          Şi sări să dea fuga şi să deschidă poarta larg. Atunci, doamne, văzui cum intră pe poartă Sett-Donia, şi gândii că chiar luna coborâse pe pământ. Şi era atâta de frumoasă că rămăsei ţintuit locului, năucit, înmărmurit, mort. Şi o urmam cu privirea, fără a putea să scot o suflare, în pofida pojarului ce mă ardea să-i vorbesc; şi şezui înlemnit în ascunzişul meu, toată vremea cât domniţa îşi făcu preumblarea, întocmai precum însetatul din pustie care se prăbuşeşte la capătul puterilor pe malul lacului, fără a putea să se mai târască până la apa vioară.

          Pricepui atunci, doamne, că nici domniţa Donia, nici oricare altă femeie nu mai puteau de-aci înainte să mai pată ceva cu femeia care eram eu acuma.

          Aşteptai, aşadar, ca Sett-Donia să plece, spre a-mi lua bun-rămas de la şeicul paznic; şi zorii să mă întorc la caravana de negustori, spunându-mi: „O, Aziz, ce ai ajuns, Aziz? O vântre netedă care nu mai e în stare să subjuge nici o îndrăgostită! Hai, întoarce-te la sărmana ta maică, să mori liniştit în casa văduvită de stăpânul ei! Că viaţa pentru tine de aci înainte nu mai are nici un rost!” Şi în pofida tuturor ostenelilor călătoriei pe care o făcusem spre a ajunge în împărăţia aceea, deznădejdea mea fu atâta de mare, încât nu mai râvnii să pun în fapt îndemnurile Azizei, care mă încredinţase că neabătut domniţa Donia avea să fie pentru mine un temei de noroc.

          Plecai aşadar cu caravana spre a mă întoarce în ţara mea. Şi aşa ajunsei pe pământurile acestea care se află sub puterea sultanului Soleiman-Şah, părintele tău, o, beizade Diadem!

          Şi-aceasta-i povestea mea!

          După ce crăişorul Diadem ascultă povestea minunată a lui Aziz şi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

 

 

                                                                      SFÂRŞIT