Rezolvare testul 2

 

Limba și literatura română (30 de puncte)

 

1. 

a) te-me-te-ul;

 

b) lesne = ușor;

    a împodobit - a ornat;

 

c) Podul e de mult timp. (verb predicativ)

    El este mai tot timpul singur. (adjectiv)

 

d) după un plan - complement circumstanțial de mod;

    orice - complement direct

e) c) ......așa că a netezit pământul de pe jos....- propoziție consecutivă;

f) El a părăsit echipa/fiindcă ideile sale erau ignorate voit.

g) Cratima marchează pronunțarea într-o silabă a pronumelui personal i și a verbului auxiliar a (de la „i-a împodobit”).

h) Fragmentul citat prezintă odiseea unui bărbat care a hotărât să-și construaiscă o casă prin forțe proprii. Voința, priceperea și gustul pentru frumos l-au condus la atingerea obiectivului propus și la construirea unei case frumoase, în condiții sociale dificile. În final, personajul se simte mândru de casa lui, „una dintre cele mai bune din sat”.

 

 

2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile unei povestiri cu referință la opera literară Hanul Ancuței, de Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului veți avea în vedere următoarele repere:

- numirea a două trăsături ale curentului literar idealist, identificate în opera dată;

- prezentarea a trei elemente de structură. de construcție a discursului narativ și de limbaj ale povestirii alese (de exemplu: instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, acțiune, momentele personajelor, conflict/conflicte, incipit, final, moduri de expunere, repere spațio-temporale, tipologia personajelor, modalități de caracterizare a lor, limbajul naratorului etc.);

- comentarea unui episod/ a unei secvențe narative semnificativ(e) pentru evidențierea unei trăsături a personajului principal din povestirea aleasă.

 

    Descendent al scriitorilor moldoveni înzestrați cu harul povestirii, Ion Neculce și Ion Creangă, Mihail Sadoveanu se distinge prin talentul de a nara și printr-o operă amplă și vastă, în care tema socială se întâlnește cu tema istoriei și a iubirii.

    Hanul Ancuței, opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, apărut, inițial în revista Viața românească, între anii 1924-1925 și, ulterior, în volum, în 1928. Volumul este inedit în literatura română prin formula narativă adoptată, aceea a povestirii în ramă și cuprinde nouă povestiri, de facturi diferite.

   El evocă, prin această structură, opera litearră Decameronul, a scriitorului italian renascentist Giovanni Boccaccio sau Povestirile din Cantebury, de Geoffrey Chaucer.

 

    Titlul denumește locul povestirii, motivul literar central al textului literar. Hanul Ancuței devine un topos cu valență mitică și nostalgică și un simbol al perenității, cu multiple conotații, fiind loc de odihnă.

   

      Timpul narațiunii este fixat „într-o toamnă aurie”, sintagmă ce prezintă o epocă arhaică fericită din istoria Moldovei, a existenței patriarhale, de care oaspeții hanului își aduc aminte cu afecțiune. Se face diferența, în text, în timpul povestirii, cel care aparține celor nouă naratori ad-hoc de la han și timpul povestit, fixat, potrivit reperelor textuale, la începutul secolului XIX-lea. Povestirile încep după-amiaza și iau sfârșit la miezul nopții, dar după trei z. Firul lor, pare, ca în lucrarea orientală O mie și una de nopți, nesfârșit, cu atât cu cât comisul Ioniță, cel care deschide seria de narațiuni, promite, în intrmezzo-uri, că va spune o povestire și mai frumoasă, ca semn al eternității istorie umanității.

   

      Finalul este de acord cu atmosfera magică de la han, prin descrierea unei atmosfere pașnice armonioasă: „Am rămas însă după aceea loviți ca de o grea muncă și abia ne puteam mișca, umblând după cotloane ferite de locuri și odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți și răsuciți. Si comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârșire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.”

   

      Povestirile conțin și elemente lirice, prin evocarea afectivă pe care o fac protagoniștii, naratorii deveniți personajele întâmplărilor relatate. Personajele sunt țărani moldoveni, ciobani, boiernași, negustori. Personajul central este Ancuța cea tânără. Ea amintește de mama ei, cealaltă Ancuța, protagonistă în povestirea omonimă. Fiecare povestitor nutrește ambiția să spună o întâmplare mai interesantă decât cea precedentă.

   

      Povestirea este un text literar care se înscrie în genul epic și prezintă o serie de trăsături precum: interesul acordat întâmplării, care se dovedește neobișnuită, fantastică, dramatică etc., narațiunea subiectivă, cu relatarea la persoana I, din punctul de vedere al unui narator subiectiv care este martor sau participant la cele relatate.

   

      Povestirile sunt de sine stătătoare, subiectele sunt independente și se încadrează îpecii diferite, reprezentând snoava în Iapa lui Vodă, idila - Fântâna dintre plopi, aventura - Cealaltă Ancuță, legenda - Județ al sărmanilor, reportajul și memorialul de călătorie - Negustor lipscan, portretul în Orb sărac, povestire cu iz fantastic în Balaurul, cu subiect social în Haralambie sau cu subiect esiteric în Istorisirea Zahariei fântânarul.

 

                                                          Negustor lipscan

     

          Această povestire este cea de-a șaptea din seria relatărilor de la Hanul Ancuței. Textul are alura unui memorial de călătorie, în care se interferează secvențe de interviu, dat fiind că oaspeții hanului, surprinși de cele relatate, îl întrerup pe vorbitor ca să-i pună întrebări suplimentare. Scenariul narativ, sărac în întâmplri, devine interesant prin alternativa planurilor și subiectelor de discuție ale interlocutorilor.

   

         Protagonistul și naratorul povestirii, negustorul Dămian Cristișor, își face o intrare la han demnă de un actor. Inițial, se aud „strigăte și zarvă pe drumul Sucevei”, se aud „glasuri groase care opreau boii” și zgomotul carelor. Nou-vl are o înfățișare impresinantă, fiind „un bărbat bărbos cu căciulă și giubea”m cu „barba astâmpărată și rotunjită din foarfece” și care „râdea cu obraji plini și bogați de creștin bine hrănit”.

   

       Curiozitatea oamenilor de la han crește pe măsură ce Damian urmează pașii unui ritual îndelung exersat: el se îngrijește de hrana animalelor, așază marfa, așteaptă ca drumeții să fie tratați cu vin și mâncare bună. El prelungește voit durata așteptării, pentru a întreține atmosfera propice spunerii unei povestiri mai interesante decât celelalte.

   

       Adresându-i-se mai cu seamă lui Neculai Isac în care vede un congener, deci un om capabil să-l înțeleagă, Dămian își povestește până la un punct viața și cum a ajuns să se îndeletnicească cu negustoria. dat fiinf că se consideră un negustor priceput, a întreprins un drum până la Lipsca, pentru a aduce în Moldova marfă nemțească, de bună calitate. Povestirea lui atrage atenția când menționează cuvântul tren și se vede obligat să le explice celorlalți ce este acesta. Noutatea tehnică adusă de transportul cu trenul nu-l impresionează pe cioban, care, conservator din fire, consideră că este o „ticăloșie nemțească” și îi lasă impasibili pe comisul Ioniță și pe căpitanul Neculai Isac, dar captează atenția celorlalti, cărora Dămian se simte obligat să le explice într-un limbaj cât mai familiar ce este trenul: „Sunt un fel de căsuțe pe roate, și roatele acestor căsuțe se îmbucă pe șine de fier. Și așa, pe șinele acelea de fier, le trage cu ușurință o mașină, care fluieră și pufnește de-a mirare; și umblă singură cu foc (...) Mașina umblă singură cu foc și trage după dânsa toate căsuțele. Apoi în acele căsu sunt ori oameni, ori mărfuri. Și batalii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuțe. Și merg foarte bine, fără scurtătură și fără necaz; numai că c-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alții tare, ca surzii.”

   

       Alte dovezi de civilizație stârnesc reacții diferite. Existența străzilor asfaltate, a felor care poartă pălării și a bărbaților care poartă ceasornice, dar și situația neobișnuită în care copiii merg la școală sunt aprobate cu jumătate de gură de oaspeții conservatori ai hanului. Ceea ce îi lămurește definitiv în rpivința lipsurilor nemților, deși vizibil mai emanciăați, este lipsa lor de gust în privința gastronomiei, căci berea lor, o „leșie amară” și „carnea fiartă de vacă” nu pot concura cu vinul și bucatele moldovenești.

   

      În continuare,Dămian își povestește călătoria de întoarcere din Germania în Moldova. Dacă în prima parte nu a fost deranjat de nimeni, în țara natală el a trebuit să fie pregătit cu cadouri pentru situațiile neplăcute la care se aștepta, cunoscând firea și năravurile conaționalilor săi. La intrarea în țară, negustorul a fost oprit pe rând de vameși și de hoți. Tuturor a trebuit să le dea cadouri ca să scape cu marfă întreagă. Povestirea lui, deși ridiculizează moravurile vremii, nu stârnește reacții din partea auditoriului, obișnuit cu această stare de fapt.

   

       În încheierea discursului său, Dămian îi oferă Ancuței, față de care nu-și ascunde admirația, o „zgărdiță de mărgele” și o sărută.

   

      Complexitatea personajului este dată de insitența naratorială asupra caraterizării directe. Trăsăturile fizice alcătuiesc portretul unui bărbat aflat în deplină maturitate, elegant și cu o înfățișare plăcută, grație căreia își face ușor prieteni. Ocupația de negustor îi dezvoltă anumite trăsături morale precum optimismul, generozitatea, atitudinea politicoasă. Dămian este o persoanredincioasă, înainte de a pleca în lunga sa călătorie, se duce la biserică, iar la întoarcere dorește să-i mulțumească Domnului pentru ajutorul dat. Deși îi plac călătoriile și are un spirit aventuros, Dămian dă dovadă de prevedere, atunci când păstrează câteva baidere, pe care să le ofere la nevoie. Alte calități ale personajului sunt spiritul organizatoric și simțul psihologic, ultimul permițându-i să se apropie ușor de oameni. El manifestă simpatie și chiar afecțiune pentru Ancuța, pe care nu ezită să o complimenteze.

   

Dămian este primit cu simpatie în cercul povestitorilor de la han, este ascultat cu interes și curiozitate și spectatorii conchid că este un om plăcut.

   

Povestirea Negustor lipscan reține atenția, în cadrul acestui volum, atât prin stilul narării, caracterizat prin oralitate, cât și prin sublinierea diferenței dintre două civilizații, occidental-emancipată și națională care se dovedește tradiționalistă. Cele două conceptii despre viață pun în lumină, în funcție de reacțiile spectatorilor lui Dămian, eterogenitatea socială și sufletească a acestora.

   

Capodoperă a speciei povestirii, hanul Ancuței este o scriere de valoare pentru maniera în care înfățișează la „belle epoque”, o perioadă fericită din istoria Moldovei.