Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.
Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!
Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:
— O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!
Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:
— O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.
La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:
— Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8
Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:
— La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9
Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:
— Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!
Pe urmă Nozhatu întrebă:
— Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?
El răspunse:
— Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!
La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.
Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:
— O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.
Ci domnul de la Chezareea îi spuse:
— O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?
Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:
— O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!
Iar ei răspunseră:
— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!
În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:
…Iar ei răspunseră:
— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!
Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!
Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.
Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:
Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.
Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.
Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.
Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.
Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.
Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”
Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.
Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:
Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:
— O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.
Şi cei doi sultani spuseră:
— Pofteşte-l să intre!
Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:
— O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?
Şi sultanii îi spuseră:
— Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?
El răspunse:
— O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.
Atunci cei doi sultani îi spuseră:
— Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?
Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:
— Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!
Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:
— Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?
La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:
— Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.
Iar sultana spuse:
— O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.
Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:
— El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!
Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:
— Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!
După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:
— Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?
El răspunse:
— S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.
La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:
— Adu-l mai întâi aici pe arap!
Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:
— Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?
Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:
— Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!
Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:
— Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!
Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.
După care sultanii spuseră:
— Să fie adus kurdul!
Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:
— Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?
El răspunse:
— Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…
La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:
— Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!
Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:
— Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!
Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.
Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:
— Acuma să fie adus beduinul!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:
Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:
— Acuma să fie adus beduinul!
Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:
— Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!
La vorbele ei, beduinul spuse:
— Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!
Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:
— Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!
Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:
— Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!
Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:
— Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?
Negustorul spuse:
— Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!
Atunci Nozhatu spuse:
— Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.
Atunci beduinul strigă:
— O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?
Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:
— Fie! istoriseşte-ne povestea ta, o, beduinule!
Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar mare, şi sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea mai de-a mirărilea din toată viaţa mea prin cetăţi şi pustiuri este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, întins pe nisip lângă calul meu, îmi simţii sufletul gâfâind sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmaşele mele. Şi fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre toate nopţile; că ba lătram ca un şacal, ba răcneam ca un leu, ba mugeam înfundat, molfăind din falei ca o cămilă! Ce noapte! Şi cu ce tremurături i-am mai aşteptat sfârşitul şi ivirea dimineţii! Într-un sfârşit, cerul se lumină şi sufletul mi se potoli; şi atunci, ca să alung şi cele mai de pe urmă fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede şi îmi încinsei paloşul şi îmi înşfăcai suliţa şi sării pe şoimanul meu pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela.
Or, pe când zburam aşa, văzui deodată, drept dinaintea mea, un struţ care se uita la mine. Şi sta înţepenit chiar înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. Iar eu dam peste el. Da chiar în clipita când să-l lovesc cu suliţa, fâlfâi năprasnic, dete dosul, îşi încinse în toată lăţimea lor aripile-i cele mari şi dese, şi se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai după el fară de odihnă şi o ţinui tot aşa până ce mă ispiti într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât numai sufletul lui Allah şi nişte pietre goale, şi unde nu se auzeau decât numai şuierăturile năpârcilor, ţipetele ginnilor văzduhurilor şi ai pământurilor şi urletele ghulelor în goană după pradă! Şi struţul pieri ca într-o groapă de nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu izbuteam s-o dibuiesc; şi tremuram din toată carnea mea; iar calul meu sări în două picioare şi se trase îndărăt sforăind!
Atunci mă cuprinse o năuceală şi o spaimă şi vrusei să smucesc de hăţuri şi să iau drumul îndărăt. Dar unde să te mai duci acuma, când năduşeala curgea de pe coastele calului şi când arşiţa amiezii se făcuse ucigaşă? Şi, pe deasupra, o sete chinuită mă înşfăcă de beregată şi făcea calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea şi se închidea ca nişte foaie de fierărie. Şi gândii în cugetul meu: „O, Hamad! aici ai să mori! şi carnea ta are să slujească de hrană puilor de ghule şi fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, beduinule!”
Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de credinţă şi să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a lungul zării o dungă de verdeaţă, cu nişte palmi revărsaţi; iar calul necheză şi scutură din cap şi, întinzând de frâu înainte, se repezi! Şi după o vreme de goană mă văzui scos dincolo de spaima goală şi arzătoare a pustiului de piatră. Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele palmierilor, se afla ridicat un cort semeţ, pe lângă care două iepe desăvârşite, cu picioarele împiedicate, păşteau iarba jilavă şi îmbelşugată.
Atunci zorii să pun piciorul la pământ şi să-mi adăp calul, care vărsa foc pe nări, şi să beau şi eu din apa aceea de izvor, limpede şi bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă din desagi şi îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească tihnit în verdeaţa pajiştii. După care o ispită mă îmboldi să o iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Şi iacătă ce văzui.
Pe un chilim alb şedea în voia lui un flăcău cu obrajii nepângăriţi de nici-un fir de păr; şi era frumos ca un crai nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, mărunţică la trup, gingaşă şi mlădie ca un lujer de salcie, sta tolănită în strălucirea frumuseţii ei.
Eu atunci, chiar pe clipă şi pe dată, mă îndrăgostii până peste marginile patimii, da nu ştiam bine dacă de copilă ori de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul cel nou?
La priveliştea aceea, detei glas şi le spusei:
— Pacea fie cu voi!
Şi numaidecât copila îşi coperi chipul, iar flăcăul se întoarse către mine, şi se ridică, şi răspunse:
— Şi asupră-ţi fie pacea!
Eu spusei:
— Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călăreţul neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăţie şi vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de călăreţi! Cum fugăream un struţ, soarta m-a călăuzit până aici; şi vin să-ţi cer o înghiţitură de apă!
Atunci flăcăul se întoarse spre fată şi îi spuse:
— Adu-i de băut şi de mâncat.
Şi copila se ridică! Şi păşi! Şi fiecare pas al ei era îngânat de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, şi grele se unduiau, şi într-aşa fel că fetişcana se împiedica în ele. Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam ţintă la fetişcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Şi se întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă proaspătă, şi pe palma mâinii stângi o sinie plină de curmale, de străchini cu iaurt şi de farfuriuri cu carne de gazelă.
Dar nu putui, aşa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu eram în stare decât să mă uit la copilă şi să procitesc stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea:
Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată strălucind, Şi degetele tale ma-nfioară, Şi palmele-ţi ce-n gândul meu le prind.
Şi-mi pare că uimi ţii-mi ochi, deodată, Văd mână-ţi albă cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O pasăre cu pene de cărbune.
Când auzi stihurile şi băgă de seamă focul din privirile mele, flăcăul începu să râdă, şi atâta de tare de mai să leşine. Pe urmă îmi spuse:
— Într-adevăr, văd că eşti un viteaz fară de pereche, şi un călăreţ nemaipomenit!
Eu răspunsei:
— Aşa sunt socotit! Dar tu, tu cine eşti?
Şi îmi îngroşai glasul ca să-l înfricoşez şi să-l fac să mă cinstească. Şi flăcăul îmi spuse:
— Eu sunt Ebad ben-Tamim ben-Thalaba, din tribul Bani-Thalaba. Iar copila aceasta este sora mea.
Eu atunci strigai:
— Grăbeşte-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soţie, că mi-e dragă pătimaş şi sunt din viţă aleasă!
Da el îmi răspunse:
— Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din inima pustiei ca să ne trăim viaţa aici în linişte deplină, departe de toate necazurile!
Eu spusei:
— Îmi trebuie sora ta de soţie, ori într-o clipită ai să te prenumeri printre morţi, sub tăişul acestui paloş!
La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al cortului şi îmi spuse:
— Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorinţele ospeţiei! Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem!
Şi îşi luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada şi pavăza, în vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păştea calul meu, şi sării în şa, şi mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce îşi luă armele, ieşi şi el şi încăleca pe cal şi se şi pregătea să se avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi şi se agăţă de genunchii lui pe care îi sărută, procitind stihurile acestea:
O, frate drag al meu, să-ţi aperi Plăpânda soră de ocară, Tu-nfrunţi acum în luptă cruntă Vrăjmaşu-acesta ca o fiară, Venit asupră-ne năprasnic Din cine ştie care ţară.
Cu ce-aş putea să-ţi fiu de sprijin, Decât rugându-mă fierbinte Celui ce-mparte biruinţă în lumi, Cerescului părinte, Şi să-ţi rămân pe veci aceeaşi, Neprihănită şi cuminte!
Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să ştii Că nu-i pe lumea asta ţară În care-aş mai putea trăi, De-ar fi şi cea mai mândră ţară, Scăldată-n mări de bogăţii!
Să ştii că n-aş putea în urmă-ţi Să mai trăiesc o clipă doar.
Aceeaşi groază ne-ar cuprinde, Acelaşi lut ne-ar fi talar, Cum am trăit întreaga viaţă Uniţi la fel şi-n moarte iar.
Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, şi se aplecă spre fată, şi îi ridică binişor vălul care îi acoperea chipul şi o sărută între ochi; şi împrejurarea îmi îngădui să văd pentru întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca soarele care se iveşte dintr-odată ieşind dintr-un nor! Pe urmă flăcăul ţinu o clipită capul calului întors către copilandră şi prociti stihurile acestea:
Stai, soră dragă, şi priveşte Ce va să facă braţul meu!
Căci dacă nu lupt pentru tine Şi mă-nspăimânt de orice greu, La ce mai am un cal pe lume Şi-atâtea arme port mereu?
De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu?
De dau napoi când ţinta luptei E însăşi frumuseţea ta, Nu-i ca şi cum din toată zarea La gras ospăţ aş îmbia Fiece pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv lăsat pustiei, Din care sufle tu-ar zbura?
Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu-i, Ce se tot umflă-n piept şi-şi ţipă Dârzia şi puterea lui -
Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Şi de la creştet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui!
Pe urmă se întoarse către mine şi strigă:
Iar tu, cel ce râvneşti, în luptă, De tine biruit să mor Şi după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor -
Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoşător De care pomeni-vor hronici Până departe-n viitor.
Căci dacă-ţi cânt aceste stihuri În ritm de bătâlie-acum, Eu sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Şi-am să-ţi ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut şi cum!
Şi îşi repezi calul împotriva calului meu şi, dintr-o lovitură, îmi trimise paloşul să zboare hăt departe şi, fară să-mi lase răgaz să dau pinteni şi să mă afund în pustie, mă înşfacă cu o mână, şi mă ridică din şa ca pe un sac gol, şi mă zvârli ca pe o minge în văzduh, şi mă prinse din zbor în mâna stângă, şi mă ţinu aşa cu braţul întins, de parcă ar fi ţinut pe deget o pasăre domesticită. Iar cu nu mai ştiam dacă toate astea nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii mătăsoşi şi trandafirii nu era vreun ginn care sălăşluia în cortul acela cu vreo liurie! Şi de altminteri ceea ce se petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă aşa trebuie să fi fost.
Într-adevăr, când copila văzu biruinţa fratelui său, se repezi la el, şi îl sărută pe frunte, şi se agăţă bucuroasă de gâtul calului lui, pe care îl duse de hăţ până la cort. Acolo flăcăul descălecă ţinându-mă la subsuoară ca pe o zdreanţă, mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare şi, luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi strivească sub picioare capul; şi îi spuse suroră-sii:
— De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; aşa că să ne purtăm faţă de el cu cinstire şi cu blândeţe.
Şi mă pofti să şed jos pe chilim; iar copila puse la spatele meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să pună la loc armele fratelui ei, şi să-i aducă apă înmiresmată şi să-l spele pe faţă şi pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o mantie albă, spunându-i:
— Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la marginea marginilor neprihănirii, şi să te pună ca pe un zbenghi de frumuseţe pe chipul strălucit al triburilor noastre!
Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea:
O, soră dragă, tu, din neamul Lui BaniThalaba, curată La sânge, ai văzut în luptă Cum braţu-mi ştie să se bată.
Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia şi moartea toată!
Ea răspunse:
Cununa pletelor pe frunte-ţi Părea că-i soare-n răsărit, Şi străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit!
EI urmă:
Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă.
Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd:
Că n-aş vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo ruşine, Şi nu cumva să rămână, Frânţi cu botul în ţărână, Tot gemând de suferinţi, Mestecând nisipu-n dinţi.
Ea răspunse:
Aflaţi voi toţi, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebadl Voi, cei ce rătăciţi de-a pururi, Luaţi aminte: E răsad Al unui neam ales şi mândru!
Cu vitejia-şi taie vad Şi, numai auzindu-i faima, Vrăjmaşii dinainte-i cad.
Sărmane beduin, Hamade, Cercaşi tu braţu-i să-l înfrunţi, Şi te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunţ.
Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punţi Şi se strecoară ca un şarpe Spre prada lui, cu ochii crunţi.
Or, dacă văzui toate astea şi dacă ascultai stihurile, rămăsei tare năucit; şi îmi întorsei privirile asupră-mi şi băgai de seamă cât de mic ajunsesem până şi în ochii mei, şi cât de mare era urâţenia mea pe lângă frumuseţea celor doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îi. aduce fratelui ei o tabla plină cu bucate şi cu poame, fară să-mi arunce barem o privire, barem şi a silă, de parcă aş fi fost un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se purta aşa, tot mi se părea că este încă şi mai minunată, mai ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l cu mâna ei şi delăsându-se pe sineşi, ca să nu-i lipsească lui nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine şi mă pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de uşurare, întrucât de-acuma mă simţii încredinţat că mi se va cruţa viaţa. Şi îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt şi un ceanac plin cu nişte curmale fierte în apă înmiresmată. Iar eu mâncai, şi băui stând cu capu-n jos, şi îi jurai o mie şi cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui cel mai supus şi cel mai neclintit în credincioşie faţă de el. Ci el zâmbi şi îi făcu un semn surorăsi, care se ridică pe dată şi deschise o ladă mare şi scoase unul câte unul zece caftane minunate, care de care mai frumos; şi puse nouă dintre ele într-o legătură şi mă nevoi să le primesc; pe urmă mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Şi acesta al zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toţi, mă vedeţi îmbrăcat acuma!
După care, flăcăul mai făcu un semn, şi copila ieşi o clipită spre a se întoarce numaidecât; şi fusei poftit de ei de amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu tot felul de merinde, precum şi cu daruri pe care le-am păstrat cu preţuire până în ziua de azi. Şi, după ce mă potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri şi de daruri, fară ca eu să fi săvârşit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. Da eu, nevrând să mai greşesc cu nimic, îmi luai rămas-bun de la ei sărutând de şapte ori pământul între mâinile lor şi, încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru şi grăbii să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem.
Şi atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Şi se întâmplă ceea ce se întâmplă!
Şi-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o şi care fară de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică!
Când beduinul Hamad îşi isprăvi povestea, Nozhatu le spuse celor doi sultani şi vizirului Dandan:
— Nebunii se cade a fi cruţaţi, dar trebuie să-i punem în neputinţă de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea smucită fară de leac; aşa că se cuvine să-i iertăm faptele rele, dat fiind că e simţitor la stihurile frumoase şi că are o ţinere de minte uluitoare!
La vorbele acestea, beduinul se simţi atâta de uşurat, încât se pologi lat pe chilimuri. Iar hadâmbii veniră şi îl strânseră de pe jos.
Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar şi intră gâfâind şi, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, spuse:
— Muma-Prăpădurilor se află la porţile cetăţii, întrucât nu mai este decât la o depărtare de numai un farasang!
La vestea aceea, atâta de îndelung aşteptată, cei doi sultani şi vizirul se înfiorară de bucurie şi cerură amănunte de la olăcar, care le spuse:
— După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la sultanul nostru şi a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a înveselit până peste poate; şi pe clipă pe dată şi-a făcut pregătirile de plecare şi a poftit-o pe doamna Safia să vină cu ea şi cu o sută de oşteni de frunte de-ai lumilor de la Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să vă dau de ştire despre sosirea ei.
Atunci vizirul Dandan se ridică şi le spuse sultanilor:
— Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile şi tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem să ne străvestim în haine de creştini apuseni şi avem să luăm cu noi o mie de oşteni aleşi, îmbrăcaţi întocmai după tipicul îndătinat la Chezareea.
Şi cei doi sultani răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când îi văzu în împopoţonătura aceea, Nozhatu le spuse:
— Chiar că, dacă nu aş şti cine sunteţi, v-aş crede întru totul nişte afrangi!
Ei atunci ieşiră din palat şi, trecând în fruntea celor o mie de oşteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor.
Şi, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan şi Kanmakan îi spuseră vizirului Dandan să desfăşoare oştenii într-un perghel larg şi să-i pună să înainteze încetişor, în aşa fel ca să nu lase să scape nici un oştean de la Constantinia. Pe urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan:
— Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei de babe: că pe mine mă cunoaşte şi nu are să cadă la bănuială.
Şi îşi îndemnă calul. Şi într-o clipită fu alături de Muma-Prăpădurilor.
Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, cunoscându-l, descălecă şi ea şi i se agăţă de gât. Atunci sultanul Rumzan o prinse în braţe, o ţinti ochi în ochi, şi o strânse şi o stropşi atâta de tare şi atâta de îndelung, încât baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toţi caii să se ridice în două picioare şi pietrele de pe drum să sară în capul călăreţilor!
Or, tot atunci, cei o mie de oşteni, în goana mare a cailor, strânseră perghelul şi strigară la cei o sută de creştini să pună jos armele şi într-o clipire de ochi îi luară prinşi până la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia şi, după ce sărută pământul între mâinile ei, îi ştirici în câteva cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma-Prăpădurilor, priponită fedeleş, pricepea într-un sfârşit pieirea ei şi se fleşcăia pe sine toată.
Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; şi, de-aci, pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fară de necaz şi în graba mare.
Atunci sultanii puseră să se lumineze şi să se împodobească toată cetatea şi porunciră pristavilor obşteşti să-i poftească pe toţi locuitorii să se adune dinaintea saraiului. Şi când tot meidanul şi toate uliţele se umplură de mulţimea de oameni, bărbaţi, femei şi copii, un măgar răpănos ieşi pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a-ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit de o tichie roşie şi încununată cu balegă de cal. Iar dinainte-i păşea rar un pristav voinic care povestea cu glas tare răutăţile cele de seamă ale afurisitei de baba, pricina dintâi a atâtor prăpăduri şi în Răsărit şi în Apus.
Şi, după ce toate femeile şi toţi copiii o scuipară în ochi, fu spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului!
Şi iac-aşa pieri, dându-şi lui Eblis sufletul împuţit, urgia cea duhnită, vântuita hoaşcă de pomină, vicleana, şi telpiza, şi desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta a viclenit-o precum şi ea viclenise, şi lucrurile s-au petrecut astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioşi şi a deplinei biruinţe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător de pace pe pământul lui Allah în lat şi în lung!
Încât cei o sută de oşteni creştini nu mai vroiră să se întoarcă în ţara lor şi aleseră să treacă de bunăvoie la credinţa cea atâta de limpede a musulmanilor.
Iar sultanii şi vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiţi calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele acestea şi toate întâmplările, ca să poată să slujească de pildă izbăvitoare urmaşilor ce vor veni.
Şi-aceasta-i, o, norocicule sultan, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al-Neman şi cu minunaţii săi fii Şarkan şi Daul’makan, cu domniţa Abriza, cu sultăniţa Puterea-Ursitei şi cu sultana Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan şi cu sultanii Rumzan şi Kanmakan!
Pe urmă Şcherezada tăcu.
Atunci, pentru întâia oară, sultanul Şahriar se uită cu duioşie la Şeherezada cea mintoasă şi îi spuse:
— O, Şeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, micuţa aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale sunt ispitite la gust şi desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor copile, şi poate că până la urmă ai să mă faci să şi uit jurământul pe care l-am făcut de a te omorî ca pe celelalte!
Iar micuţa Doniazada sări de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi strigă:
— O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Şi ce drag îmi este de Nozhatu, şi de vorbele pe care le spunea ea, şi de vorbele fetelor! Şi ce bine îmi pare de moartea Mumei-Prăpădurilor! Şi ce de-a mirărilea au fost toate!
Atunci Şeherezada se uită la soră-sa şi îi zâmbi. Pe urmă îi spuse:
— Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor şi ale păsărilor?
Iar Doniazada strigă:
— Ah, sora mea! mă rog ţie, spune-ne câteva taifasuri de-ale jivinelor şi de-ale păsărilor! Că trebuie să fie desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta!
Si Şcherezada spuse:
— Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie încă nesomniile lui!
Iar sultanul Şahriar fu până peste poate de nedumerit şi se minună:
— Da oare ce pot să-şi spună jivinele şi păsările? Şi în ce limbă tăifăsuiesc ele?
Iar Şeherezada spuse:
— În proză şi în stihuri, în limba arăbească cea mai curată!
Atunci sultanul Şahriar strigă:
— Chiar că, o, Şeherezada, nu vreau să hotărăsc încă nimic în ceea ce priveşte soarta ta, până ce nu ai să-mi povesteşti şi asemenea lucruri de care eu habar nu am. Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omeneşti; şi nu m-ar supăra să aflu ce gândesc şi făpturile care nu sunt înţelese de cei mai mulţi dintre oameni!
Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Şeherezada îl rugă pe sultan să aştepte până a doua zi. Iar Şahriar, cu toată nerăbdarea care il cuprinsese, binevoi să îngăduiască. O luă în braţe pe frumoasa Şeherezada şi se înlănţuiră aşa până dimineaţă.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şasea noapte şeherezada spuse: