Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în vechimea vremilor şi în curgerea vârstelor şi a clipelor a fost odată un păun căruia îi plăcea, în tovărăşia soţiei sale, să bată ţărmurile mării şi să se preumble printr-o pădure ce se întindea până acolo şi care era plină de ape curgătoare şi locuită de cântec de păsări. La vreme de zi, perechea îşi căuta în linişte hrana, iar la venirea nopţii se cocota într-un pom stufos, ca să nu se primejduiască a ispiti pofta vreunui vecin nu tocmai grijuliu în minunarea sa faţă de frumuseţea tinerei păuniţe. Şi urmară a trăi aşa, binecuvântându-l pe Binefăcător, în pace şi dulceaţă.
Or, într-o zi, păunul o îmbie pe soţia lui, spre a mai schimba aerul şi priveliştea, să facă o ieşire spre un ostrov ce se vedea de pe ţărm. Şi răspunzându-i păuniţa cu ascultare şi supunere, îşi luară zborul amândoi şi ajunseră la ostrov.
Şi era un ostrov acoperit de pomi roditori şi adăpat de o sumedenie de gârle. Iar păunul şi soţia lui rămaseră până peste poate de fermecaţi de preumblarea lor prin inima acelei prospeţimi, şi poposiră o vreme acolo ca să mănânce din toate roadele şi să bea din apa aceea dulce şi atâta de vioaie.
Or, pe când se pregăteau să se întoarcă acasă, văzură că venea în goană către ei, bătând din aripi şi ţipând de spaimă, o gâscă. Şi veni, tremurând din toate penele ei, să le ceară adăpost şi ocrotire; iar păunul şi soţia lui nu pregetară s-o întâmpine cu toată prietenia; iar păuniţa începu să-i vorbească cu multă drăgălăşenie şi îi spuse:
— Fii binevenită în mijlocul nostru! Vei găsi aici casă şi uşurare!
Atunci gâscă începu să se liniştească; iar păunul, neîndoindu-se o clipită că gâscă nu ar avea o poveste uluitoare, o întrebă cu bunătate:
— Dar ce ai păţit? Şi de ce atâta spaimă?
Şi gâscă răspunse:
— Încă mai sunt bolnavă de ceea ce am păţit şi de groaza amarnică pe care mi-a stârnit-o Ibn-Adam10! uf! apere-ne Allah! ferească-ne Allah de Ibn-Adam!
Iar păunul, tare tulburat, îi spuse:
— Linişteşte-te, buna mea gâscă, linişteşte-te!
Iar păuniţa îi spuse:
— Cum crezi că ar putea Ibn-Adam să ajungă până la ostrovul acesta aşezat în mijlocul mării? De pe ţărm nu poate să sară până aici; iar dinspre mare, cum să străbată atâta întindere de apă?
Atunci gâscă le spuse:
— Binecuvântat să fie cel carele v-a scos în calea mea spre a mă face să-mi uit spaimele şi să-mi întoarceţi pacea în inimă!
Şi păuniţa îi spuse:
— O, sora mea, istoriseşte-ne pricina spaimei pe care ţi a stârnit-o Ibn-Adam şi păţania care trebuie să ţi se fi întâmplat.
Şi gâscă povesti:
— Află, o, păune plin de fală, şi tu, păuniţă dulce şi primitoare, că eu din copilăria mea sălăşluiesc pe ostrovul acesta, şi am trăit aici fară necazuri şi griji, şi fară de nimic care să-mi tulbure sufletul ori să-mi supere privirea. Dar, alaltăieri noapte, pe când dormeam cu capul sub aripă, am văzut ivindu-mi-se în vis un Ibn-Adam care voia să lege vorbă cu mine; şi eram gata să răspund ispitelor lui, când am auzit un glas care îmi striga: „Ia scama, gâsco, ia seama! Nu te încrede în Ibn-Adam şi în dulceaţa graiului lui şi în viclenia purtărilor lui! Şi nu uita ce a spus despre el poetul:
Iţi dă să guşti dulceaţă de vorbe cu alean, Şi-odată te înhaţă ca un vulpoi viclean!
Întrucât, biată gâscă, să ştii bine că Ibn-Adam a ajuns în şiretlicuri la o atare iscusinţă, încât poate, când vrea, să momească la el şi pe cei ce sălăşluiesc în ape, şi dihăniile cele mai crude ale mării; şi poate să facă să se rostogolească grămadă din înaltul văzduhurilor vulturii care plutesc liniştit, numai zvârlind în ei cu un gălămoz întocmit din noroi uscat; şi atâta-i de afurisit, încât poate să biruiască un elefant şi să se slujească de el ca de o slugă, ori să-i smulgă colţii ca să-şi facă din ei scule. Ah, gâsco, fugi, fugi!”
Eu atunci am sărit din somn şi, fară să mă mai uit în urmă-mi, speriată, am luat-o la fugă, alungându-mi gâtul şi desfaşurându-mi aripile. Şi începui să pribegesc aşa încolo şi încoace până ce simţii că mă lasă puterile; atunci, cum ajunsesem la poalele unui munte, mă oprii o clipită pe după o stâncă, şi inima mi se zbătea de frică şi de osteneală, iar pieptul îmi era sugrumat de toată apăsarea pe care mi-o stârnea Ibn-Adam! Şi, de toate astea, nici nu mai mâncasem, nici nu mai băusem, şi foamea mă chinuia, şi setea aşijderea! Şi nu mai ştiam ce să fac şi nu mai cutezam nici să mă mişc, când văzui înaintea mea, la intrarea într-o peşteră, un pui de leu, roşcovan, cu privirea blândă şi dulce, care numaidecât îmi stârni încredere şi dragoste. Iar la rându-i, leul cel tânăr mă şi băgase de seamă şi arăta toate semnele unei bucurii mari, aşa de plină eram de sfiiciune şi aşa de tare îl încântase înfăţişarea mea. Încât mă strigă, spunându-mi:
— O, micuţo dulce, apropie-te, vino să stau oleacă la taifas cu tine.
Iar eu mă simţii tare ispitită de poftirea lui, şi păşii spre el ruşinoasă; iar el îmi spuse:
— Cum te cheamă? Şi de ce neam eşti?
Eu îi răspunsei:
— Mă cheamă Gâscă! Şi sunt din neamul Gâştelor!
El îmi spuse:
— Te văd că tremuri şi eşti înspăimântată, şi habar nu am din ce pricină!
Eu atunci îi povestii ce văzusem şi ce auzisem în vis. Şi tare nu-mi fu mirarea când el îmi răspunse:
— Păi şi eu am avut un vis la fel, şi i l-am povestit tatălui meu, leul, care numaidecât mi-a spus să mă feresc de Ibn-Adam şi să mă păzesc cât pot de ispitele şi de vicleniile lui! Dar până acuma nu am avut prilejul să mă întâlnesc cu acel Ibn-Adam!
La vorbele acestea ale tânărului leu, spaima mea nu făcu decât să sporească, şi strigai:
— Nu mai este de şovăit ce hotărâre-i de luat! Este ceasul să ne descotorosim de pacostea asta, şi numai ţie, o fiu al sultanului jivinelor, cată să ţi se cuvină fala de a-l ucide pe Ibn-Adam! Şi, făptuind aceasta, slava ta va creste în ochii tuturor făpturilor din văzduh, din apă şi de pe pământ!
Şi urmai a-l îmbărbăta aşa şi a-l măguli pe leul cel tânăr până ce îl hotărâi să purccadă în căutarea vrăjmaşului nostru al tuturora. Aşadar, leul ieşi din peşteră şi îmi spuse să-l urmez; iar eu pornii în urma lui, pe când el înainta mândru, plesnindu-şi coada pe spinare. Şi merserăm astfel în tovărăşie, eu tot în urmă-i şi de-abia izbutind să mă ţin de pasul lui; într-un sfârşit, văzurăm că se ridică o pulbere care, când se risipi, lăsă să se ivească, gol-goluţ, un măgar fugar, fară samar şi fară căpăstru, care ba tropăia şi zvârlea din picioare, ba se trântea la pământ şi se tăvălea prin ţărână, cu toate patru picioarele în sus.
La priveliştea accea, prietenul meu, leul cel tânăr, rămase destul de uluit, întrucât părinţii lui nu-l lăsaseră niciodată până atunci să iasă din peşteră; şi îl hălăi pe măgarul cu pricina, strigându-i:
— Hei, tu! Ia vino încoace!
Iar celălalt grăbi a se supune; şi prietenul meu îl întrebă:
— Jivină săracă la minte, pentru ce săvârşeşti aşa ceva? Şi, mai întâi, de ce neam eşti dintre animale?
El răspunse:
— O, stăpâne al meu, sunt robul tău măgarul, din neamul măgarilor!
El întrebă:
— Şi pentru ce ai venit aici?
El răspunse:
— O, fiu al sultanului, ca să scap de Ibn-Adam!
Atunci leuţul începu să râdă şi îi spuse:
— Când eşti aşa de înalt şi de mare, cum poţi să te temi de Ibn-Adam?
Măgarul spuse, dând din cap cu o înfăţişare pătrunsă:
— O, fiu al sultanului, văd că nu cunoşti deloc fiinţa aceea ticăloasă! Dacă îmi este frică de el, nu-i nicidecum pentru că mi-ar vrea moartea: că el îmi vrea mai rău decât atâta, iar spaima mea vine de la ceea ce are să mă facă să îndur! Află, aşadar, că îi slujesc să mă călărească, atâta vreme cât sunt tânăr şi voinic; şi, drept aceea, îmi pune pe spinare o întocmeală căreia el îi zice samar; pe urmă mă strânge peste pântece cu o legătură căreia îi zice chingă; iar pe sub coadă îmi petrece un ochete căruia am uitat cum îi zice, dar care îmi vatămă amarnic părţile cele gingaşe; la urmă, îmi bagă în gură o bucată de fier care îmi sângerează limba şi cerul gurii, şi căreia îi zice zăbală. Şi apoi încalecă pe mine şi, ca să mă facă să merg mai sprinten decât pot, îmi îmboldeşte grumajii dindărătul cu o strămurariţă. Şi dacă, spetit, dau să merg oleacă mai agale, îmi aruncă nişte blesteme înfricoşătoare şi nişte înjurături de mă cutremură, aşa măgar cum sunt, căci de faţă cu toată lumea mă face: „Codoş! pui de lele! plod de curviştcan! fund al suroră-ţi! târfoştean!” – şi ce mai ştiu eu! Şi dacă, din nenorocire, vrând sa mi mai uşurez olecuţă pieptul, scap vreo vânturătură, atunci mânia lui nu cunoaşte margini; şi-i mai bine, din cinstire faţă de tine, o, fiu al sultanului, să nu-ţi mai înşir tot ce-mi face şi tot ce-mi zice în asemenea împrejurări! încât nu mă dedau la atari uşurări decât atunci când sunt încredinţat că sunt singur! Dar asta nu e tot! Când am să ajung bătrân, are să mă vândă vreunui apar care, punându-mi în spinare o tainiţă, are să mă încarce pe fiece latură cu burdufuri grele şi cu doniţe voinice de apă, şi-aşa până ce, nemaiputând de traiul rău şi de lipsuri, am să crăp în ticăloşie. Şi-atunci stârvul meu are să fie aruncat la câinii hoinari, pe gunoaie! şi iacătă aceasta-i soarta cea păcătoasă, o, fiu al sultanului, pe care mi-o hărăzeşte Ibn-Adam! Uf! se mai află oare printre făpturi vreo nenorocită care să se asemuie cu mine? Răspunde, tu. O, gâscă bună şi duioasă!
Eu atunci, o, stăpânii mei, simţii că mă străbate un fior de groază şi de milă, şi strigai, tulburată până peste poate şi tremurând toată:
— O, doamne leule, chiar că măgarul este de crezut! Ca eu, numai ascultând aşa, şi mor!
Iar leul cel tânăr, văzând măgarul gata să-şi ia tălpăşiţa, îi strigă:
— Dar ce eşti atâta de zorit, frăţioare? Mai stai oleacă, întrucât chiar că mi-ai stârnit luare-aminte! Şi aş fi bucuros să te văd că îmi slujeşti de călăuză spre a ajunge la Ibn-Adam!
Şi măgarul răspunse:
— Îmi pare rău, doamne! da mai bine-i să pun între el şi mine cale de o zi; întrucât m-am despărţit de el ieri, pe când se îndrepta către meleagul acesta. Şi mă duc să caut vreun loc tainic unde să mă adăpostesc de vicleniile şi de ticăloşiile lui. Şi-apoi, cu îngăduinţa ta, aş vrea acuma, că sunt încredinţat că nu are să mă audă, să mă uşurez după pofta mea şi să mă bucur de văzduhul zărilor!
Şi, rostind vorbele acestea, măgarul începu să zbiere prelung, şi urmă apoi cu trei sute de vânturături strălucite, zvârlind din copite. După care se tăvăli prin iarbă o bună bucată de vreme, şi se ridică iar şi, zărind o pulbere în depărtare, ciuli o ureche, pe urmă cealaltă ureche, se uită ţintă într-acolo şi, întorcându-ne repede dosul, îşi luă tălpăşiţa şi pieri.
Or, după ce pulberea se risipi, se ivi un cal negru, cu fruntea înstelată de o pată albă ca o drahmă de argint, frumos, bine cumpănit, falnic, sclipitor, şi cu picioarele înconjurate, la locul unde se cuvine, de o salbă de păr alb; şi venea către noi nechezând cu un glas tare plăcut. Iar când îl văzu pe prietenul meu, leul cel tânăr, se opri în cinstea lui şi dete să se tragă îndărăt cuviincios. Dar leul, încântat până peste poate de fălnicia calului şi răpit de înfăţişarea lui, îi spuse:
— Dar tu cine eşti, o, jivină frumoasă? Şi pentru ce goneşti aşa prin pustietatea aceasta întinsă şi pari atâta de îngrijorat?
El răspunse:
— O, sultane al jivinelor, sunt un cal ca toţi caii! Şi gonesc să scap de urmărirea lui Ibn-Adam!
La vorbele acestea, leul rămase până peste poate de uluit şi îi spuse calului:
— Nu mai vorbi aşa, o, calule, întrucât chiar că e ruşinos pentru tine să-ţi fie frică de Ibn-Adam, puternic cum eşti şi înzestrat cu acele spete late şi cu acea statură, şi când poţi cu numai o izbitură de picior să-l faci să treacă din viaţă în moarte! Uită-te la mine! nu sunt aşa de mare ca tine, şi totuşi i-am făgăduit acestei drăgălaşe gâşte, care tremură, c-o izbăvesc pe totdeauna de spaimele ei, înfruntându-l şi ucigându-l pe Ibn-Adam şi mâncându-l cu totul! Şi-atunci am să-mi fac o bucurie de-a o întoarce pe biata gâscă în casa ei şi în mijlocul alor săi!
Când auzi vorbele acestea ale prietenului meu, calul se uită la el cu un zâmbet trist şi îi spuse:
— Leapădă departe de tine asemenea gânduri, o, fiu al sultanului, şi nu te amăgi aşa în ce priveşte puterea, statura, şi sprinteneala mea, că toate astea sunt zadarnice faţă de isteţimea lui Ibn-Adam. Şi să ştii bine că, atunci când mă aflu în mâinile lui, găseşte mijlocul să mă domolească precum îi e pofta. Ca atare, îmi pune la picioare nişte piedici de cânepă şi de fire de păr, şi mă priponeşte cu capul de un ţăruş înfipt mai sus de mine în perete; şi în felul acesta nu pot nici să mă mişc, nici să stau jos, nici să mă culc. Dar asta nu e tot! Când vrea să încalece pe mine, îmi pune în spinare ceva căreia îi zice şa, şi îmi sugrumă pântecele cu două chingi tare vârtoase care mă rod amarnic; în gură îmi pune o bucată de oţel de care trage cu nişte curele spre a mă cârmi încotro îi place; şi, odată aburcat în spinarea mea, mă îmboldeşte şi îmi străpunge coastele cu nişte sâmcele de la ceea ce el numeşte pinteni, şi aşa îmi umple tot trupul de sânge! da cu asta nu s-a sfârşit! Când sunt bătrân, şi când spinarea mea nu mai este atâta de mlădie şi nici atâta de voinică şi când vinele mele nu mai sunt în stare să mă avânte atât de sprinten pe cât ar vrea el, mă vinde vreunui morar care mă pune să învârtesc noapte şi zi la piatra morii până mă dărâm de tot. Atunci mă vinde casapului care mă înjunghie, şi mă jupoaie, şi îmi vinde pielea la lahăcari, iar coama şi coada meşterilor de ciucuri, de site şi de strecurători! Şi-aceasta-i soarta mea cu Ibn-Adam!
Atunci leuţul rămase tare tulburat de cele ce auzea şi il întreba pe cal:
— Vad că mi se cade neabătut să mântui lumea de aceasta fiinţă a prăpădului pe care toţi o numiţi Ibn-Adam.
Spune-mi aşadar, o, calule, unde şi când l-ai zărit ultima dată pe Ibn-Adam?
Calul spuse:
— L-am părăsit pe la amiază. Şi-acuma-i pe urmele mele, gonind încoace!
Or, de-abia îşi încheiase calul vorbele acestea, că se şi ridică o pulbere care îi pricinui o asemenea spaimă, încât, fară a-şi mai lăsa răgaz să-şi ceară iertăciune, ne părăsi în goana mare. Şi văzurăm dinspre pulberea aceea cum se iveşte şi înaintează către noi, cu călcături lungi, speriată şi cu gâtul întins şi mugind a deznădejde, o cămilă.
La vederea acelei jivine mătăhăloase, nemăsurat de mare, leul fu încredinţat că trebuia să fie chiar Ibn-Adam şi, fară a mai întreba, se repezi la ea şi era să sară s-o sugrume, când îi strigai cu toată tăria glasului meu:
— O, fiu al sultanului, stai! nu este Ibn-Adam, ci o cămilă cumsecade, cea mai blândă dintre dobitoace! Şi de bună seamă că fuge de Ibn-Adam!
Atunci leuţul se opri la vreme şi, cu totul nedumerit, o întrebă pe cămilă:
— Oare-i adevărat, o, năprasnicule animal, că chiar şi ţie îţi e frică de făptura aceea? Atunci ce faci cu picioarele tale cele uriaşe, dacă nu eşti în stare să-l zdrobeşti cu ele?
Iar cămila clătină încet din cap şi, cu ochii pierduţi ca într-un vis urât, răspunse cu tristeţe:
— O, fiu al sultanului, uită-te la nările mele! încă mai sunt găurite şi zdrenţuite de juvăţul pe care Ibn-Adam mi l-a petrecut prin ele, ca să mă supună şi să mă mâie cum vrea; iar de juvăţul acela este legată o frânghie pe care Ibn-Adam o încredinţează celui mai mic dintre copiii lui, care aşa, călare pe-un măgăruş, poate să mă ducă precum îi place, şi pe mine şi o turmă întreagă de cămile în şir una după alta! Uită-te la picioarele mele! Sunt bătucite şi scorojite de goanele cele lungi şi de drumurile cele silnice prin nisipuri şi prin pietroaie! Dar asta nu e tot! Află că, atunci când îmbătrânesc, după atâtea nopţi fară de somn şi atâtea zile fară de tihnă, nici gând să aibă vreo luare-aminte faţă de bătrâneţea mea şi de îndurările mele, şi încă mai ştie să tragă foloase din carnea mea cea bătrână şi din oasele mele vlăguite, vânzându-mă la măcelar, care îmi vinde carnea la oamenii săraci, şi pielea la tăbăcari, şi părul la torcători şi la ţesători! Şi iac-aşa-i amarul îndătinat pe care mă face să-l îndur Ibn-Adam!
La vorbele acestea ale cămilei, leuţul fu cuprins de o supărare fară de margini; şi răgi, şi îşi frământă fălcile, şi izbi pământul cu labele; pe urmă îi spuse cămilei:
— Grăbeşte de-mi spune unde l-ai lăsat pe Ibn-Adam!
Şi cămila spuse:
— E pe urmele mele şi nu are să zăbovească a se ivi. Încât, mă rog ţie, o, fiu al sultanului, îngăduie-mi să mă urghiunesc şi să fug într-alte ţări din ţara mea de baştină! Că nici sihăstriile pustiului, nici meleagurile cele mai dosite nu au să poată să mă ascundă de iscodelile lui!
Atunci leul îi spuse:
— O, cămilo, crede-mă! mai aşteaptă oleacă şi ai să vezi cum am să-l năpădesc pe Ibn-Adam şi cum am să-l trântesc la pământ, şi am să-i sfarm oasele, şi am să-i beau sângele, şi am să-mi fac ospăţ din carnea lui!
Şi cămila răspunse, pe când fiorii îi cutremurau în valuri toată pielea:
— Îngăduie! o, fiu al sultanului, cu mai degrabă încă tot vreau să mă duc, întrucât poetul a spus:
Când chiar sub cortul tău se-adăposteşte Şi chiar în ţara care-i ţara ta Ţi se strecoarâ-un ticălos hoţeşte, Atât mai poţi să faci din câte-ai vrea:
Să-i laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai putea!
După ce prociti stihurile acestea atâta de adevărate, buna cămilă sărută pământul dintre mâinile leului şi se ridică iarăşi; şi numaidecât o văzurăm cum îşi legăna spinarea spre zări.
Or, abia pierise ea, când, deodată, ieşind de nu ştiu unde, un moşnegel, cu înfăţişare de ghiuj prăpădit, cu chipul şiret, cu pielea sfrijită, se ivi, ducând pe umeri un coş în care se aflau nişte scule de dulgher, iar pe cap opt scânduri late.
La vederea lui, o, stăpânii mei, nu avusei putere nici măcar să scot un strigăt ori să-l prevestesc pe tânărul meu prieten, şi căzui lată la pământ. Cât despre leul cel tinerel, tare înveselit de înfăţişarea acelei făpturi mărunţele şi hâtre, se duse spre el ca să-l cerceteze mai îndeaproape; iar dulgherul se aşternu la pământ dinaintea lui şi îi spuse zâmbind şi cu un glas ugilit:
— O, sultane preaputernic şi plin de fală, o, tu, cel care te afli pe treapta cea mai de sus a firii, îţi urez seară-bună şi cer de la Allah să te salte şi mai sus în slava lumilor şi să-ţi sporească tăriile şi volniciile! Or, eu sunt un asuprit care vine să-ţi ceară ajutor şi ocrotinţă în năpastele care mă pasc din partea vrăjmaşului meu!
Şi începu să plângă, să geamă şi să suspine.
Atunci leuţul, tare înduioşat de lacrimile şi de înfăţişarea lui oropsită, îşi îndulci glasul şi îl întrebă:
— Dar cine te-a asuprit? Şi cine eşti oare, o, tu, cel mai vorbăreţ dintre toate jivinele pe care le cunosc, şi cel mai distins, măcar că eşti de departe cel mai hâd dintre toate?
Celălalt răspunse:
— O, doamne al jivinelor, eu ţin de neamul dulgherilor; da cât despre asupritorul meu, acela-i Ibn-Adam! Ah, doamne leule, Allah să te ferească de vicleniile lui Ibn-Adam! În toate zilele, de cu zori, mă pune să muncesc pentru bunăstarea lui; şi niciodată nu mă plăteşte; încât, crăpând de foame, m-am săturat să tot trudesc întru folosul lui şi mi-am luat tălpăşiţa departe de cetăţile în care sălăşluieşte el!
La vorbele acestea, leul cel tânăr fu cuprins de o mânie amarnică; răcni, sări în sus, pufni şi spumegă; iar ochii-i scăpărată scântei; şi strigă:
— Dar unde este, într-un sfârşit, amarnicul acela de Ibn-Adam, pe care am să-l sfarm în dinţi şi am să-i răzbun pe toţi cei chinuiţi de el!
Omul răspunse:
— Ai să-l vezi că răsare acuma, întrucât se află pe urmele mele, mânios că nu mai are pe nimeni care să dulgherească la casele sale!
Leul îl întrebă:
— Dar tu, animal dulgher, care umbli cu un pas atâta de mărunţel, şi atâta de şubred aşezat pe cele două labe ale tale, încotro te duci?
Omul răspunse:
— Mă duc drept la vizirul tătânelui tău sultanul, la măritul leopard, care a trimis după mine o jivină dintre crainicii lui, ca să-i durez o colibă straşnică în care să se adăpostească şi să se apere de năpadele lui Ibn-Adam, de când s-a iscat zvonul despre curânda venire a lui Ibn-Adam pe meleagurile acestea! Şi de aceea mă vezi încărcat cu scândurile şi cu sculele acestea!
Când auzi asemenea vorbe, leuţul fu cuprins de mare zavistie faţă de leopard, şi îi zise dulgherului:
— Pe viaţa mea! ar fi o cutezanţă până peste fire din partea leopardului să jinduiască a i se împlini atare porunci înaintea noastră! Tot acum tu ai să stai aici şi ai să începi a-mi clădi, mie mai întâi, coliba aceea! Cât despre măritul vizir, poate să mai aştepte!
Dar dulgherul se prefăcu a pleca şi îi spuse ieuţului:
— O, fiu al sultanului, îţi făgăduiesc că am să mă întorc de îndată ce voi sfârşi treaba poruncită de leopard; întrucât îmi e tare frică de mânia lui! Şi am să-ţi clădesc atunci nu o colibă, ci un sarai!
Dar leul nu vroi să audă de nimic, ba chiar se şi înfurie, şi se repezi asupra dulgherului, numai aşa ca să-l sperie, şi, în chip de şagă, îi puse laba în piept. Şi, numai din mângâierea aceea măruntă, omuleţul îşi pierdu cumpăna şi se răsturnă la pământ, cu scânduri şi cu scule cu tot. Şi leul izbucni în râs văzând spaima şi chipul descumpănit al prăpăditului de ghiuj. Iar acela, măcar că în sinea lui era îngheţat până peste poate, nu lăsă să se vadă nimic, ba chiar începu să zâmbească cu un zâmbet linguşitor, şi se apucă nevolniceşte de lucru. Or, chiar aceasta era şi ţinta râvnită de el şi pentru care venise!
Aşa că luă cu grijă măsura leului pe toate părţile, şi în câteva clipite întocmi o ladă dulgherită vârtos, la care nu lăsă decât o deschizătură îngustă; şi o împodobi pe dinlăuntru cu nişte cuie cu vârful întors spre lăuntru şi dinspre înainte spre îndărăt; şi închipui pe ici pe colea nişte găuri nu prea mari; şi, isprăvind, îl pofti cuviincios pe leu să-şi ia în stăpânire bunul. Dar leul dintru-ntâi şovăi şi îi spuse omului:
— Chiar că mi se pare cam strâmtă şi nu prea văd cum aş putea să intru în ca!
Omul spuse:
— Apleacă-te şi intră târâş; întrucât, odată înlăuntru, ai să te afli acolo în largul tău!
Atunci leul se aplecă şi trupul lui mlădiu lunecă înlăuntru, nemailăsând afară decât coada. Ci dulgherul zori să răsucească acea coadă şi s-o înghesuie iute laolaltă cu totul şi, într-o clipire de ochi, astupă deschizătura şi o cetlui temeinic în cuie!
Atunci leul încercă dintru-ntâi să se mişte şi să se tragă îndărăt, dar vârfurile agerite ale cuielor îi pătrunseră în piele şi îl împoncişară din toate părţile; şi începu să mugească de durere; şi răcni:
— O, dulgherule, da ce este cu casa aceasta strâmtă pe care ai întocmit-o, şi cu aceste cuie care mă înţeapă amarnic?
La spusele acestea, omul scoase un strigăt de izbândă şi începu să ţopăie, şi să icnească, şi îi spuse leului:
— Alea sunt cuiele lui Ibn-Adam! O, câine al pustiei,. Îi să înveţi pe pielea ta că eu, Ibn-Adam, în pofida urâciunii, a nevolniciei şi a pricăjiciunii mele, pot să biruiesc asupra neînfricării, a tăriei şi a frumuseţii!
Şi, după ce spuse vorbele acestea înspăimântătoare, mişelul aprinse un fumuiag, strânse nişte vreascuri împrejurul lăzii şi dete foc la tot. Iar eu, mai înţepenită ca oricând de frică şi de spaimă, îl văzui pe prietenul meu cum arde de viu şi cum moare astfel de cea mai crudă moarte. Iar Ibn-Adam, fară ca să mă fi zărit, dat fiind că zăceam întinsă la pământ, se îndepărtă biruitor.
Eu atunci, după îndelungă vreme, putui să mă ridic şi să mă depărtez, cu sufletul plin de spaimă, în partea dimpotrivă. Şi iac-aşa izbutii să ajung până aici, şi soarta mă aduse să vă întâlnesc, o, stăpânii mei cei cu suflet milos!
După ce auziră istorisirea gâştei, păunul şi soţia lui…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şaptea noapte spuse:
După ce auziră istorisirea gâştei, păunul şi soţia lui, ramaseră tulburaţi până peste marginile tulburării, iar păuniţa îi spuse gâştei:
— Sora mea, aici suntem la adăpost; aşa că rămâi cu noi, atâta cât îţi va plăcea şi până ce Allah are să-ţi dea iarăşi tihna inimii, singurul bun de preţ după sănătate! Rămâi, aşadar, şi vei împărţi cu noi soarta noastră bună ori rea!
Şi gâscă spuse:
— Mi-e tare frică, mi-e tare frică!
Păuniţa adăugă:
— Chiar că nu trebuie, zău! Vrând cu orice preţ să scapi de soarta care ţi-a fost scrisă, ispiteşti ursita! Or, ea-i cea mai tare! Iar ceea ce stă scris pe fruntea noastră trebuie să se împlinească! Şi tot sorocul trebuie să fie plătit! Aşa că dacă sorocul nostru a fost hotărât, nici o putere nu ar putea să-l abată! Dar ceea ce mai cu seamă se cade să te liniştească şi să te aline este încredinţarea că nici un suflet nu poate să moară până a nu fi istovit toate bunurile câte i-au fost menite de către împărţitorul cel drept!
Or, pe când tăifăsuiau ei astfel, crengile dimprejurul lor trosniră şi se auzi un zgomot de paşi care într-atâta o tulburară pe tremurata de gâscă, încât îşi întinse aripile înnebunită şi se aruncă spre mare ţipând:
— Feriţi-vă! feriţi-vă! măcar că orice soartă trebuie să se împlinească!
Dar nu fu decât o sperietură degeaba, că, dintre ramurile date la o parte, se ivi capul unui căprior gingaş11, cu ochii jilavi. Şi păuniţa strigă după gâscă:
— Dar nu te speria aşa, soro! întoarce-te degrab! Avem un musafir proaspăt! e un drăgălaş de căprior, din neamul jivinelor, precum eşti tu din neamul păsărilor; şi nu mănâncă pic de carne sângerândă, ci iarbă şi buruieni de-ale pământului! Hai! şi nu te mai lăsa răvăşită aşa, că nimic nu sleieşte trupul şi nu vlăguieşte sufletul ca temerea şi grijile!
Atunci gâscă se întoarse legănându-şi şoldurile; iar căpriorul, după salamalecurile îndătinate, le spuse:
— E prima dată când vin prin părţile acestea: şi nicăieri n-am văzut pământ mai rodnic, nici verdeaţă şi iarbă mai fragede şi mai ispititoare! îngăduiţi-mi dar, să vă ţin tovărăşie, şi să mă bucur laolaltă cu voi de binefacerile Ziditorului!
Şi tustrei răspunseră:
— Pe capetele şi pe ochii noştri, o, căprior plin de bună-cuviinţă! vei găsi aici belşug, prietenie şi sprijin!
Şi cu toţii se aşternură să mănânce, să bea şi să se bucure împreună de văzduhul cel bun, o bună bucată de vreme. Şi niciodată nu uitară să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară: afară de gâscă, întrucât ea, văzându-se de-acum în tihnă, îşi uită de datorinţele faţă de Împărţitorul tihnei!
Or, în curând, plăti cu viaţa nerecunoştinţa aceasta faţă de Allah!
Într-adevăr, într-o dimineaţă, o corabie rătăcită fu aruncată pe ţărm; iar oamenii coborâră pe insulă şi, zărind ceata alcătuită din păun, soaţa lui, gâscă şi căprior, deteră fuga după ei. Atunci cei doi păuni îşi luară zborul departe în vârful copacilor, căpriorul îşi luă vânt şi, din câteva sărituri, fu în afară de primejdie; şi numai gâscă rămase zăpăcită de sine însăşi, şi se zbătu să fugă în toate părţile; ci numaidecât avu să fie împresurată şi prinsă, spre a fi mâncată ca ospăţul cel dintâi de pe insulă.
Cât despre păun şi soţia lui, până a părăsi insula şi a se întoarce la pădurea lor de baştină, veniră pe ascuns să-şi dea seama de soarta gâştei şi o văzură în chiar clipa când i se reteza gâtul. Atunci, îl căutară peste tot pe prietenul lor căpriorul şi, după salamalecurile şi fâritiselile cuvenite pentru primejdia din care scăpaseră, îi deteră de ştire căpriorului despre sfârşitul cel nenorocit al bielei gâşte. Şi păuniţa spuse:
— Era tare dulce şi sfioasă şi-aşa de drăguţă!
Şi căpriorul spuse:
— Asta-i adevărat! da în ultima vreme îşi cam delăsase datorinţele faţă de Allah, uitând să-i mulţumească pentru milele sale!
Atunci păunul spuse:
— O, fiică a moşului meu, şi tu, căprior cucernic, haideţi să ne rugăm!
Si tustrei sărutară pământul dintre mâinile lui Allah şi strigară:
Mărire Celui Drept-răsplătitor, Domnul puterii şi stăpânul firii, Cel preaînalt şi-atoatestiutor, Cel care-n taina sfântă-a zămislirii Ne-a dăruit suflare tuturor!
Mărire lui, că stă şi-i priveghează Pe cei cărora le-a fost dat fiinţă, Ocrotitor precum un turn de pază, Şi, răsplătind virtute şi credinţă, Alungă în pustiuri neagra piază!
În veci de veci să fie lăudat Că a-ntocmit şi slăvile măreţe, Le-a rotunjit şi-apoi le-a luminat!
Mărire lui, că-a-ntins în lung şi-n lat Pământul plin de rod ca la ospeţe, Şi-n ţărmi de mări albastre l-a scăldat Şi l-a împodobit cu frumuseţe!
După ce istorisi povestea aceasta, Şeherezada se opri o clipă. Iar sultanul Şahriar se minună:
— Cât de minunată este rugăciunca aceasta şi ce bine dăruite sunt aceste jivine! Ci, o, Şeherezada, oare asta-i tot ce ştii despre ele?
Iar Şeherezada spuse:
— Asta nu-i nimic, o, Măria Ta, faţă de ceea ce aş putea să-ţi mai istorisesc!
Iar Şahriar spuse:
— Păi ce mai aştepţi de nu urmezi! Şeherezada spuse:
— Înainte de a urma Povestea cu jivinele, vreau să-ţi istorisesc, o, Măria Ta, o poveste care să adeverească învăţătura celei de dinainte, anume cât de plăcută îi este Domnului rugăciunea!
Iar sultanul Şahriar spuse:
— Păi de bună seamă!
Atunci Şeherezada spuse: