Povestea cu lupul şi cu vulpanul.
Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el:
— Ce vrei, plod de căţea?
Vulpanul răspunse:
— Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă asculta!
Şi lupul răcni:
— Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îţi sfărâm oasele!
Atunci vulpanul spuse:
— Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?
La vorbele acestea, lupul răcni:
— Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta!
Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la pământ, pe jumătate mort.
Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului:
— Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din belşug!
Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:
— Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te priveşte!
Vulpanul spuse:
— Cât de drept e! Într-adevăr, înţeleptul a spus: „Nu vorbi şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”
Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”
Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:
— O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”
Atunci lupul îi spuse vulpanului:
— Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în ţărână!
Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, spunându-i:
— Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el stăpâniile!
Atunci lupul spuse:
— Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de ştire!
Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s-o ia înainte.
Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!”
Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13:
Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.
Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:
— Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria!
Lupul spuse:
— Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!
Vulpanul spuse:
— Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei sale sub nişte crengi care îl acoperă!
Şi lupul răcni:
— Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!
Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:
— Este acolo!
Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14:
Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare!
Stăpân sunt al pădurilor bogate;
Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!
Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi fragede de pui, Copanele de gâşte şi de raţe, Toate mi-aşteaptă gura să le-n haţe!
Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum plângea aşa, şi îi zise:
— O, vulpoiule, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care mă aflu şi de moartea care mă pândeşte!
Atunci vulpanul îi spuse:
— A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!
La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”
Şi îi spuse:
— O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte-ţi ce a spus poetul:
Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat -
Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.
Şi vulpanul îi spuse rânjind:
— O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al poetului:
Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire.
Ia seama tu, cel plin de răutate:
Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -
Iar ochiul lui Allah veghează toate!
Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.
Atunci lupul spuse:
— O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta!
Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse:
— Uşurel, o, lupule, uşurel17! Dintru-nceput are să ţi se topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! Iar bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii!
La vorbele acestea, lupul se minună:
— Nu pricep ce vrei să spui cu astea!
Atunci vulpanul îi spuse lupului:
— Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuţă, dulcea mea micuţă potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”
Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli neînsufleţit la pământ!
Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinţei!
Atunci lupul îi spuse vulpoiului:
— O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor!
Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi spuse lupului:
— Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi!
Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:
— Care spuse şi care înţelepţi?
Vulpanul răspunse:
— Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi aşa de rodnic în poveţe înţelepte, de ce nu îţi găseşti ţie însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu doctorul!
— Ce doctor? se miră lupul.
Şi vulpanul spuse:
— A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!”
Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde eşti!
Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:
— O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am să-mi sfărâm colţii cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să-mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai bea decât apă!
Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:
— Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic.
Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:
— Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!
La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse vulpanului:
— O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului tău!
Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului:
— Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, nu-i cunoşti povestea!
Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, vulpanul spuse:
— Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! Şi de altminteri poetul spusese:
Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se-alinte frumos, atunci păzea:
Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă ucigaşul venin în carnea ta!
Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:
Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă!
Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi ia seama!
Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.
Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmaşul lui! 19
Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuţa Doniazada, iar sultanul Şahriar strigă:
— Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre urmările ci!
Şi Şeherezada spuse:
— Ascult şi mă supun!
Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica.
A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, şi i se spuse:
— Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi numai susan! Iar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l descojeşti!
Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan.
Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga:
— A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbji măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor semenilor lui!
Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine şi să-mi rupă spinarea!”
Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse:
— O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!
Iar şoarecele răspunse:
— Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?
Nevăstuica spuse:
— Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!
La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băţ, îi zdrobi şoarecelui capul!
Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viaţa ticăloşia altuia!
La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse:
— O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloşie! … Dar nu ai cumva să-mi povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă?