Dar în cea de a două sute şasea noapte spuse:
…şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.
Kamaralzaman răspunse:
— Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către ţara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis şi mă aşteaptă plângând!
Budur răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Şi, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât şi se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, şi îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.
Sultanul Ghaiur, când văzu iţindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire şi spuse:
— Ce prăpăd ai să-mi vesteşti, o, chip de catran?
Hadâmbul răspunse:
— A venit domniţa Budur care doreşte să-ţi vorbească!
El răspunse:
— Aşteaptă să-mi pun turbanul.
După care ieşi şi o întrebă pe Budur:
— Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzoleşti aşa la ceasul acesta?
Ea răspunse:
— O, părinte al meu, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a pleca de cu zori în ţara Khaledanului, la împărăţia soţului meu Kamaralzaman!
El spuse:
— Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.
Ea spuse:
— Hotărât!
Şi îi mulţumi părintelui ei pentru îngăduinţă, sărutându-i mâna, şi îl chemă şi pe Kamaralzaman, care îi mulţumi la fel.
Or, a doua zi, dis-de-dimineaţă, pregătirile erau făcute, caii înşăuaţi, iar cămilele, atât cele cu două cocoaşc cât şi cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur îşi luă rămas-bun de la fiică-sa Budur şi îl rugă pe soţul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur şi de adamant, şi îi însoţi o bucată de vreme82.
După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, şi îi lăsă să-şi vadă de drum.
Atunci Kamaralzaman şi Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Şahraman. Şi călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a două zi şi cea de a treia zi, şi tot aşa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajişte tare desfătată care îi ispiti aşa de mult, încât porunciră să li se aşeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniţei fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuţă şi nu zăbovi a adormi.
Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor şi după ce puse să se ridice şi celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă şi de singurătate, intră şi el sub cort şi o văzu pe tânăra lui soţie adormită. Şi priveliştea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.
Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămaşă de culoarea caisei, din văl străveziu, şi ceacşirii cei largi din borangic de la Mossul. Şi adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămaşa uşoară, până către buric; şi, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingaşe cu nişte gropiţe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucşoară de muscat.
Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-şi aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:
Când dormi pe purpuri, faţa ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ţi precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri şi de narcişi! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.
Când pletele-ţi bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbuşesc în unduiri uşoare, -
Mătasea-i mai puţin strălucitoare.
Pe urmă îşi aduse aminte şi de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:
Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.
Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfatare-a mierii.
Tu visezi surâzătoare.
Stai aşa în nemişcare.
Stai aşa în nemişcare!
Pielea ta strălucitoare Se zăreşte aurie Prin cămaşa străvezie.
Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Şi – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.
Stai aşa în nemişcare!
Numai sânii-ţi să coboare Şi să urce – val de mare -
Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce şi coboare!
Lasă-ţi sanii sa respire!
Tace raul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.
Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.
Ca doi struguri, sânii tineri…
Ah, privirea-mi arzătoare! …
Ah, privirea-mi arzătoare!
Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ţi palmierii Freamătă de fericire Şi te-acopăr flori de santal Şi de trandafiri, de pare-a Păcii şi singurătăţii Blândă binecuvântare83.
După ce îşi prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simţi ars de dorul de soţia lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Aşa că se aplecă peste ca şi îi deznodă brâuleţul de mătase care îi lega ceacşirii; şi tocmai îşi luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ci când simţi cum i se rostogoleşte pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo şi văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Şi Kamaralzaman rămase uluit şi cugetă în sineşi: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, şi dacă nu ar fi fost un lucru tare de preţ în ochii domniţei Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta străşnicie şi nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preţ al trupului ei! A făcut aşa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi şi de pierderea sarcinii!”
Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu aşa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ţinea, o luă şi ieşi din cort ca să se uite la ea în lumină. Şi văzu că acea cornalină, tăiată în patru feţe, era scrisă cu slove talismanice şi cu chipuri necunoscute. Şi, pe când o ţinea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuşi din vineţeala văzduhurilor şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute şaptea noapte spuse:
…şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână. Apoi se duse să şadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, şi se bleojdi la Kamaralzaman, nemişcată şi batjocoritoare, ţinând talismanul în cioc.
La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu aşa de adâncă, încât căscă gura şi rămase câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o şi vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai şovăi a-şi lua hotărârea, înhăţă aşadar o piatră şi alergă spre copacul în care şedea cocoţată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, şi ridică braţul ca s-o ţintească; dar pasărea zbură din copac şi se duse să se aşeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, şi pasărea îşi luă zborul şi se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Şi aruncă piatra hăt departe de el.
Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuşi. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Iacătă că mă aşteaptă!” Şi se apropie repede de ea; şi, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi tot aşa ceasuri şi ceasuri în şir, din vale în vale şi din dâmb în dâmb, până la căderea nopţii. Atunci Kamaralzaman strigă:
— Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Şi se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri şi ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.
În clipita aceea, Kamaralzaman îşi simţi fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, şi se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Şi îşi zise: „Mult-iubită mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aş da de ştire despre pierderea acestui talisman cu însuşiri aşa de neştiute de mine. Şi-apoi, dacă m-aş întoarce acuma, când beznele sunt aşa de dese, tare m-aş primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolţit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai ştiu ce hotărâre să ia şi, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.
Nu conteni totuşi să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; şi, de fiecare dată când el făcea vreo mişcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi şi da un ţipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârşit de osteneală şi de tulburare, se lăsă până dimineaţa în voia somnului.
Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preţ pasărea cea hoaţă, purcese iar după ea; şi goana începu iarăşi, da tot cu atâta de puţină izbândă ca şi în ajun. Şi Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-şi: „Am să mă ţin după ea cât oi mai avea o suflare de viaţă!” Şi culese câteva poame şi câteva ierburi, şi se mulţumi cu ele drept toată hrana, şi adormi, pândind pasărea, şi pândit şi el de ochii ei care sclipeau în noapte.
Or, a doua zi, se petrecură aceleaşi goane, şi tot aşa până în cea de a zecea zi, de dimineaţa până seara; şi, în dimineaţa celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porţile unei cetăţi aşezate lângă marea cea mare.
În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăşi cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, şi se tot înălţă, depărtându-se, şi pieri peste mare.
La priveliştea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu faţa la pământ, şi plânse îndelung, scuturat de suspine.
După mai multe ceasuri de şedere aşa, se hotărî să se ridice, şi se duse la pârâiaşul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi facă îndătinatele curăţiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa Budur şi la toate prepunerile pe care ea pesemne că şi le făcea despre pieirea lui şi a talismanului; şi îşi procitea stihuri despre despărţire şi despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:
Ca să n-aud zavistioşii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ţi soarta, tu cel care Iubeşti o frumuseţe rară!
Când e frumoasă-asa cum este, Iubirea-n lanţuri te-nfaşoară!”
Ca să n-aud zavistioşii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – şi strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o ţară!
Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfăşoară, Şi mergi prin negură ca orbii Şi-alegi ceea ce ea-ţi măsoară84!”
Pe urmă Kamaralzaman păşi printre porţi şi intră în cetate. Purcese să străbată uliţele, fară ca vreunul dintre mulţii locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, aşa cum fac musulmanii faţă de străini. Încât îşi urmă drumul şi ajunse astfel Ia poarta din cealaltă parte a cetăţii, care da către livezi.
Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră şi văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnişul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, şi răsuflă din adânc când îl auzi că vorbeşte arăbeşte. Şi, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:
— Dar ce-i cu toţi locuitorii de pe aici de au un chip aşa de crunt şi o înfăţişare de gheaţă aşa de fioroasă şi aşa de neprimitoare?
Bătrânul cel de treabă răspunse:
— Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt nişte năvălitori veniţi de prin ţările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la ţărm pe neaşteptate şi i-au măcelărit pe toţi musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea şi de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă şi păgână, şi mănâncă nişte împuţiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învineţit; şi nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, nişte inşi tare urâţi şi îmbrăcaţi în negru, îi stropesc pe căpăţână cu apă, şi stropeala aceea, însoţită de nişte schime ciudate, îi scuteşte de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceştia, ca să nu fie ispitiţi vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile şi havuzurile din cetate; şi au zidit pe temeliile lor nişte prăvălii, ţinute de nişte teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pişoarcă dospită, de nu şi mai rău! Cât despre soţiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca şi bărbaţii lor, da numai îşi înălbesc chipul cu var stins şi cu coji de ou făcute praf; şi-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi şalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de ţărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; şi nici focul iadului nu ar ajunge să le cureţe85!
Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viaţă pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, aşa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viaţă pe aici! Dar să mulţumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naştem într-o credinţă curată precum cerul de unde ne-a venit!
După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuinţă de hrană, îl duse în căsuţa lui prăpădită din fundul grădinii, şi cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce şi să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:
…ce întâmplare pricinuise sosirea sa.
Kamaralzaman, tulburat de îndatorinţa faţă de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată păţania lui, şi îşi încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.
Moşneagul făcu tot ce putu ca să-l aline şi îi spuse:
— Copilul meu, domniţa Budur negreşit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăţia tatălui tău, la ţara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul şi tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată şi care se cheamă Insula de Abanos. Şi atunci, de la Insula de Abanos până în ţara Khaledanului, depărtarea nu este aşa de mare, şi vei găsi acolo multe năi cu care să te călătoreşti. Aşa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, şi în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguţător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în ţara Khaledanului ar trebui ani şi ani86.
Şi grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile şi luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos87.
Şi iac-aşa cu Kamaralzaman!
Şi în ceea ce o priveşte pe Sett Budur, ei i se întâmplară nişte lucruri atâta de minunate şi de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!
Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mişcare a ei fu accea de a deschide braţele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că şalvarii îi erau deznodaţi şi că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; şi aşteptă răbdătoare.
Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, şi în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai ştiu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar îşi zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze aşa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat şi talismanul? Ah! talisman afurisit, tu eşti pricina despărţirii noastre! Şi tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru aşa de păgubos!”
Dar când, după două zile, văzu că soţul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-şi piardă minţile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privinţa acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; îşi înecă durerea în suflet şi îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, ştiind cât de desăvârşit se asemuia la înfăţişare cu Kamaralzaman, îşi lepădă pe dată hainele femeieşti, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman şi începu să se îmbrace cu ele.
Îşi puse mai întâi o haină dungată şi frumoasă, bine potrivită pe mijloc, şi care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; îşi acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunţii cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză şi, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, îşi îndreptă şalele şi îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ca şi să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-şi spună: „Este Sett Budur!”
Ieşi atunci din cort şi dete semnul de plecare.
Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeţi, urmată de alaiul ei, zile şi zile în şir, până ce ajunse dinaintea unei cetăţi aşezate pe ţărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porţile cetăţii şi întrebă:
— Ce cetate este aceasta?
I se răspunse:
— Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.
Ea întrebă:
— Şi cine este sultan aici?
I se răspunse:
— Este sultanul Armanos.
Ea întrebă:
— Are copii?
I se răspunse:
— Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus88…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:
…fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus!
Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de ştire despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Şahraman, stăpânul de peste ţara Khaledan.
Când sultanul Armanos auzi ştirea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Şahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetăţii sale faţă de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniţei Budur, şi o primi cu toate temenelile şi cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Şi, în pofida şovăielilor domniţei Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoţească. Şi îşi făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Şi, vreme de trei zile, nişte ospeţe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelşugare peste fire.
Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit şi ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieş. Şi ieşise de acolo aşa de minunat de frumoasă şi atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, îşi curma răsufletul şi îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.
Aşadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur şi tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Şi rămase atâta de înrobit de nurii şi de vorba sa dulce, încât îi spuse:
— Fiul meu, chiar că însuşi Allah te-a trimis în împărăţia mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne şi ca să-mi ţii loc de fecior căruia să pot să-i las de moştenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruieşti atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele şi de frumuseţea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiş, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primeşte-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!
Îmbierea şi darul acela mărinimos şi atâta de pe neaşteptate o aruncară pe domniţa Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu ştiu ce să facă spre a nu-şi da în vileag tulburarea care o frământa; şi lăsă ochii în jos şi chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheţa fruntea. Cugetă în sineşi: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduieşte patru soţii legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea şi tare mi-ar fi ruşine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, şi ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Aşa că este mai bine să primesc îmbierea lui, şi să las triştea să se împlinească! Şi cine ştie ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăţie frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soţia mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”
Aşa că săltă capul şi, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli şi a unei stânjeneli de înţeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:
— Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere şi cu ascultare până şi la cea mai măruntă dorinţă a sultanului său!
La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate şi hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de faţă cu toţi emirii, dregătorii, musaipii şi curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obşteşti, şi trimise olăcari în toată împărăţia ca să dea de ştire la tot norodul.
Atunci un ospăţ cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate şi la sarai, şi, în vâlvora strigătelor de veselie şi în zvoană de tilinci şi de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.
Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoţită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioşie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Şi Sett Budur, în înfăţişarea ei de sultan flăcăiandru, păşi cu drăgălăşenie către soţia sa şi îi săltă, pentru întâia oară, iaşmacul de pe chip.
Atunci toate cele de faţă, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor şi de tulburare.
Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus şi toate însoţitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări şi după ce aprinseră toate făcliile, plecară uşurel şi îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
teatru radiofonic de ascultat 1001 de nopti............
https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/