A fost odată un ciobănaș pe nume Petrică. Într-o zi de toamnă, el se gândi să le facă sătenilor o farsă. Așa că se apucă să ţeasă o minciună gogonată, cu atâta măiestrie, că sătenii îl crezură:
— În fiecare noapte vine lupul la stână. Și eu strig cât mă ţin puterile după ajutor, dar nu mă aude nimeni! Și mă lupt eu singur cu dihania, de e vai de tinereţile mele! încheie Petrică, teatral.
Sătenii îl crezură și se hotărâră să-i sară în ajutor.
Și, într-o noapte, numai ce-l aud pe Petrică strigând:
— Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi!
Sătenii, fiind avertizaţi, săriră care mai de care. Când colo, ce să vezi? Petrică râdea de ei cu gura până la urechi:
— Ha, ha, ha! Ce farsă v-am făcut!
Și sătenii plecară foarte supăraţi la casele lor.
Însă, nu peste mult timp, iată că lupul veni de-adevăratelea la stână.
— Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi! strigă Petrică din nou.
Însă degeaba, că nimeni nu l-a mai crezut.
Petrică se luptă cu lupul ce se luptă și, văzând că n-are sorţi de izbândă, o rupse la fugă de-i
sfârâiau călcâiele.
Și uite-așa, Petrică și-a pierdut oile, ba încă puţin a lipsit să fie mâncat și dânsul de lup, dacă nu ar fi rupt-o la fugă. Vorba aceea: „Unde nu-i cap, vai de picioare.”