Modernismul in Testament de Tudor Arghezi
Contextul apariţiei; încadrarea textului poetic într-o specie; modernismul operei:
Primul volum de versuri publicat în 1927 de Tudor Arghezi poartă titlul “Cuvinte potrivite” şi debutează cu poezia “Testament”, care este o artă poetică modernă, deoarece exprimă crezul artistic şi viziunea asupra lumii prin mijloace stilistice variate şi înnoitoare.
Poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în planul creaţiei artistice, adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în frumos (estetica urâtului).
Tudor Arghezi este preocupat de menirea poetului în univers, de misiunea artei sale, de raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, de şlefuirea cuvintelor.
Viziunea despre lume:
„Testament” este o artă poetică interbelică socotită o capodoperă a liricii argheziene, deoarece ilustrează prin mijloace artistice novatoare unitatea de concepţie şi de viziune a poetului asupra existenţei.
Adept al esteticii urâtului, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic.
Poezia este un monolog adresat, caracterizat prin lirism subiectiv pentru că din text nu lipsesc mărcile subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular), exprimând convingerile şi aspiraţiile artistice ale poetului în legatură cu rolul creatorului şi al artei sale. Arghezi este interesat şi de raportul artistului cu receptorul/ cititorul căruia i se adresează părinteşte, sfătos.
Tema şi motive literare:
Tematica este specifică unei arte poetice: procesul creaţiei, menirea acesteia, rostul poetului în societate.
Motivul central al poeziei este “cartea” care înseamnă cunoaştere, legatura spirituală dintre generaţii, pentru că aminteşte despre străbuni şi se adresează tinerilor cititori.
Câmpul semantic al cărţii este alcătuit din cuvintele: “testament”, “hrisov”, “cuvinte potrivite”, “vioară”.
Motivul poetului-făurar este “rob”, ipostază în care, cu modestie, se aşază Arghezi în raport cu receptorul.
Motivul revoltei este axat pe termenii: “durere”, “stăpân”, “bici”, răzvrătită”.
Câmpul semantic al creaţiei adună cuvinte sugestive cum sunt: “treaptă”, “condei”, “călimară”.
Compoziţia poeziei:
Titlul are înţeles metaforic, se află în strânsă legatură cu tema şi exprimă dorinţa poetului de a lăsa cititorilor o moştenire spirituală: cartea sa.
Incipitul introduce receptorul în problematica poeziei, în mod direct, prin referire la atitudinea scriitorului faţă de creaţie, faţă de lume, el având doar o avere spirituală: “Nu-ţi voi lăsa, drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.”
Ca un părinte spiritual sau ca un mentor, eul liric se adresează direct cititorului, “fiule” (substantiv în vocativ). Cartea oferită acestuia este “o treaptă” a cunoaşterii, “rodul durerii de vecii întregi”, un bun de mare valoare care trebuie păstrat: “Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Compoziţional, „Testament” are cinci strofe, alcătuite dintr-un numar inegal de versuri: prima are opt versuri, a doua-patru, a treia şi a patra sunt poliforme, iar a cincea are opt versuri.
Strofele se pot grupa în trei secvenţe poetice: prima (strofa unu şi doi) evidenţiază legatura dintre poet şi urmaşi (cititorii); a doua (formată din urmatoarele două strofe) redă rolul etic, estetic, social al poeziei; a treia (ultima strofă) ilustrează efortul creator.
Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie “carte” şi a echivalentelor ei stilistice în diferite poziţii ale discursului poetic, în fiecare dintre cele trei secvenţe lirice.
Relaţiile de opoziţie se stabilesc între diverse componente ale poemului: “sapa-n condei şi brazda-n călimară”, exemplu în care sapa şi brazda sunt unelte specifice muncii fizice, iar condeiul şi călimara simbolizează creaţia. Alte cuvinte în opoziţie sunt: “zdrenţe”-coroane”; “venin-miere” care sugerează bogaţia lexicului în poezie. În versurile “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”, există opoziţia dintre graiul popular, sursă a lexicului poetic şi “cuvinte potrivite” care sugerează versificarea şi fac aluzie la titlul volumului din 1927, care se deschide cu „Testament”.
Relaţia de opoziţie este prezentă în versurile care susţin estetica urâtului: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, versuri în care enumeraţia metaforică din primul vers, ce indică urâtul, este în antiteză cu sintagma din al doilea vers ”frumuseţi şi preţuri noi”, adică opera, creaţia, arta, deci frumosul.
O altă opoziţie sugerează diferenţa dintre “slova de foc”-inspiraţia, talentul şi “slova faurită”-efortul creaţiei.
De asemenea, în finalul artei poetice, există opoziţia dintre rob şi Domn, cel dintâi sugerând poetul modest, iar cel de-al doilea-cititorul (ceea ce explică relaţia dintre autor şi receptor): “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
Semnificaţii şi limbajul expresiv:
Motivul central “cartea” are în poem mai multe semnificaţii: “treaptă”, etapa în cunoaştere, în acumulările spirituale; “hrisovul cel dintâi”, actul care legitimează un popor dându-i personalitate, “vioara” în sens metaforic desemnând opera poetului: “Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
În cartea sa, Arghezi elogiază pe străbunii care au fost creatorii bunurilor materiale şi marchează momentul în care s-a făcut trecerea la făurirea bunurilor spirituale: “Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară…”
În acest demers, poetul, asemenea unui demiurg, a transpus limbajul popular în metafore şi simboluri, aşa cum sugerează verbele: “am ivit”, “am prefăcut”, “grămădii”, “iscat-am”.
Arghezi subliniază rolul social şi moralizator al artei atunci când se referă la suferinţele poporului puse pe seama “stăpânului” ce trebuie pedepsit pentru atitudinea nedreaptă ce a dus la revolte şi nemulţumiri. Caracterul justiţiar este evident în versurile: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”.
Poezia “Testament” este emblematică în lirica argheziană pentru ilustrarea esteticii urâtului, dar şi pentru ideea că poezia se naşte din inspiraţie şi talent pe de o parte, iar pe de altă parte, din sacrificiu şi efort.
Metaforele “slova de foc” şi “slova faurită” care pun în valoare aceasta idee, “Împărecheate-n carte se mărită”, deci sunt fundamentale pentru creaţie.
Tudor Arghezi, după Eminescu, a contribuit în mod semnificativ la revoluţionarea limbajului poetic prin metafore, asocieri de cuvinte inedite, şocante, care au la bază termeni nepoetici, din diferite straturi lexicale: arhaism (“hrisov”), regionalism (“grămădii”), expresii populare (“pe brânci”, “plăvani”, “zdrenţe”), termeni religioşi (“icoane”, “Dumnezeu”, “cu credinţă”), neologism (“obscure”).
Pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei făurite”, şlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor, şi a “slovei de foc”, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte “bube, mucegaiuri şi noroi”, forme şi conţinuturi noi, transformându-le în “versuri şi-n icoane” şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legatura dintre generaţii.