Metode si instrumente de evaluare in ciclul primar materiale titularizare invatatori gratuite pdf/docx

METODE ŞI INSTRUMENTE DE EVALUARE ÎN CICLUL PRIMAR

Misiunea noastră ca dascăli este de a pregăti elevul pentru „a fi” şi „a deveni”, pentru autonomie, pentru autoeducaţie şi autoevaluare.

În condiţiile învăţământului românesc de astăzi, se impune o altă manieră de abordare a evaluării rezultatelor şcolare, un model de proiectare / realizare a procesului integrat de predare – învăţare – evaluare mai eficient, centrat, cu adevărat, pe elev. Activităţile de evaluare trebuie proiectate din perspectiva nevoilor de formare ale celui educat. Este necesar ca evaluarea să fie centrată pe aspectele ei formative, astfel încât să cultive şi să susţină interesul elevilor pentru studiu, să-i îndrume în activitatea de învăţare.

Învăţătorul trebuie să stăpânească toate metodele şi instrumentele de evaluare, şi să le aplice în funcţie de particularităţile clasei de elevi. Utilizarea eficientă a strategiilor, metodelor şi instrumentelor de evaluare va pune în valoare aspectul creativităţii, al gândirii critice, al manifestării individuale, proprii fiecărui elev, rezultatul final vizat fiind formarea, la nivelul individului, a culturii generale, formarea de abilităţi, atitudini, competenţe, priceperi şi deprinderi necesare integrării sociale a acestuia.

Opţiunea pentru una sau alta dintre metodele de evaluare cunoscute (metodele tradiţionale şi metodele complementare) constituie rezultanta mai multor factori: scopul şi obiectivele evaluării, tipul acesteia, specificul conţinuturilor supuse aprecierii, particularităţile populaţiei şcolare vizate, achiziţiile cadrelor didactice privind exersarea / practicarea / experimentarea diverselor modalităţi de procedare.

Metodele de evaluare au frecvenţe de utilizare variabile; aceasta nu presupune faptul că cele care se întâlnesc mai des în programul şcolar sunt şi cele mai folositoare motivării şi susţinerii învăţării educaţilor. Se pune aşadar problema modului în care cadrele didactice aleg una sau alta dintre metodele/tehnicile de evaluare.

Procesul de  evaluare necesită  demersuri  şi  atitudini   metodologice concretizate în: parcurgerea  unor   etape  definite,  înregistrarea  exactă  şi conservarea  datelor,  utilizarea   de instrumente diverse (fişe, rapoarte, documente rubricate etc.), asigurarea validităţii, a relevanţei,

1. fidelităţii demersului evaluativ.

În efortul de determinare a calităţii rezultatelor şcolare şi a progresului şcolar, cadrele didactice au la dispoziţie un arsenal de metode şi instrumente de evaluare.

Metoda de evaluare este o cale prin intermediul căreia cadrul didactic „oferă elevilor posibilitatea  de  a  demonstra  nivelul  de  stăpânire  a  cunoştinţelor,  de  formare  a  diferitelor capacităţi testate prin utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit".

Instrumentul de evaluare reprezintă un element constitutiv al metodei, prin intermediul căruia  elevul  ia  la  cunoştinţă  sarcina  de  evaluare.  El  este  cel  „care  pune  în  valoare  atât obiectivele de evaluare, cât şi demersul iniţiat pentru a atinge scopul propus".

Alegerea celor mai adecvate metode şi instrumente de evaluare reprezintă o decizie importantă în vederea realizării unui demers evaluativ pertinent şi util. Pedagogul belgian Gilbert De Landsheere aprecia că: „O evaluare corectă a învăţământului nu va putea fi posibilă niciodată cu ajutorul unui instrument unic şi universal. Trebuie să ne orientăm ferm spre o abordare multidimensională (...)". (Stanciu, M., 2003, p.284)

Metode şi instrumente de evaluare în ciclul primar

Clasificarea cea mai des utilizată este aceea care distinge următoarele metode şi instrumente de evaluare (Stanciu, M., 2003, p.283-284):

A. Metode şi instrumente tradiţionale

1. Probele orale:

1. 1. conversaţia de verificare (prin întrebări şi răspunsuri);
   2. cu suport vizual;
   3. redarea (repovestirea);
   4. descrierea şi reconstituirea;
   5. descrierea / explicarea / instructajul;
   6. completarea unor dialoguri incomplete.

2.Probele scrise:

1. extemporalul (lucrarea scrisă neanunţată);
2. activitatea de muncă independentă în clasă;
3. lucrarea de control (anunţată);
4. tema pentru acasă;
5. testul.

3. Probele practice

1. 1. confecţionarea unor obiecte;
   2. executarea unor experienţe sau lucrări experimentale;
   3. întocmirea unor desene, schiţe, grafice;
   4. interpretarea unui anumit rol;
   5. trecerea unor probe sportive etc.

B. Metode şi instrumente complementare

1. observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor;
2. investigaţia;
3. proiectul;
4. portofoliul;
5. autoevaluarea.

A. Metode şi instrumente de evaluare tradiţionale A.1. Probele orale

    Evaluarea orală se realizează mai ales prin întrebări - răspunsuri şi prin îndeplinirea unor sarcini de lucru, oral sau în scris (de obicei la tablă), sub directa supraveghere a profesorului. Este folosită cu precădere ca verificare curentă şi parţială, pe parcursul programului de instruire, ca şi în cadrul examenelor. Examinarea orală constă, în toate cazurile, în probe la care răspunsurile sunt date oral. Cerinţa educatorului poate fi orală, scrisă sau practică.

Caracteristici ale evaluării orale:

• în funcţie de numărul persoanelor cărora le sunt adresate întrebările:
•  frontală (când interogaţiile se adresează întregului grup de elevi);
•  individuală (când se vizează un elev anume);

         ^*  pentru un grup (când sunt antrenaţi doar elevii dintr-un grup); în funcţie de modul de integrare în unităţile temporale ale procesului didactic:

•  evaluare orală curentă (desfăşurată în fiecare lecţie / oră);
•  evaluare periodică (după un număr variabil de lecţii / ore);

^§ evaluare finală (la terminarea lecţiilor/orelor destinate parcurgerii unui capitol).

Moduri de realizare

Examinarea orală se realizează în multiple forme, utilizându-se tehnici variate. Dintre instrumentele principale de evaluare orală pot fi menţionate:

1. Conversaţia de verificare (întrebări/răspunsuri); este puternic structurată, întrucât intenţia de verificare este evidentă; iniţiativa aparţine aproape exclusiv profesorului evaluator, care ţine sub control situaţia; presupune, în final, comunicarea aprecierii.

Exemple:

Care sunt părţile de vorbire învăţate?

Ce este substantivul?

Plecând de la definiţia substantivului, precizaţi dacă următoarele cuvinte sunt substantive: abecedar, gheaţă, lumânare, delfin, verişor, brumă.

Care sunt modalităţile de a identifica un substantiv?

Verificaţi dacă cuvântul „scriere” este substantiv.

2. Evaluarea orală cu suport vizual, care presupune, în fapt, o discuţie având ca suport imagini, scheme, grafice, chiar fenomene prezentate în condiţii naturale pe care elevul este solicitat să le descrie, să le explice, să le comenteze.

     Este folosită frecvent în învăţământul preşcolar şi în învăţământul primar, fiind în consonanţă cu particularităţile gândirii la aceste vârste (stadiul operaţiilor concrete), după cum îşi demonstrează utilitatea în verificarea capacităţii de comunicare într-o limbă străină, ca şi în alte situaţii cum sunt: descrierea unor experienţe sau a unei lucrări practice urmărite.

Exemplu:

1. Observă schema următoare:

Parte de vorbire

Stări

sufleteşti

Acţiuni

Completează schema cu exemple, folosind substantivele din textul următor:

Fata moşneagului şi-a dovedit blândeţea, răbdarea, înţelepciunea acordând ajutor fiinţelor şi lucrurilor întâlnite în calea ei. Îngrijirea căţeluşei, curăţarea părului de omizi, lipirea cuptorului, repararea fântânei au demonstrat hărnicia şi bunătatea fetei.

Emoţia prilejuită de întâlnirea cu copilaşii Sfintei Duminici s-a risipit datorită încrederii în Dumnezeu.

3. Redarea (repovestirea) unui conţinut, a unui ansamblu de informaţii, evenimente, fapte, situaţii etc. prezentate oral, în scris sau înregistrate fonic. Prin această tehnică se verifică atât capacitatea de înţelegere şi reţinere a ceea ce este prezentat, cât şi de a reda în structuri verbale proprii, deci prin transformare, făcând apel la diferite mijloace de expresie ştiinţifică (scheme, grafice ş.a.).

Povesteşte dialogul dintre baba Iarnă şi ghiocel, din lectura „Legenda ghiocelului”, folosind verbe la persoana a III-a.

4. Citirea unor dialoguri incomplete şi completarea acestora astfel încât să dobândească sensul adecvat. Constă în prezentarea unui dialog în care lipsesc replicile unuia dintre interlocutori, solicitându-se ca, după un răgaz de reflecţie, pentru a înţelege conţinutul şi sensul dialogului, candidatul să exprime replicile absente. Tehnica introduce o notă de varietate, făcând mai agreabil actul evaluativ. De aceea, este utilizată mai frecvent în activitatea cu elevi de vârste mici (învăţământul primar, gimnazial), precum şi în evaluarea pregătirii la limbi străine.

5. Descrierea şi reconstituirea constă în descrierea verbală a unei structuri realizate din piese sau module de diferite forme şi culori (cuburi, piese Lego) de către un elev şi reconstituirea, de către un al doilea elev, a structurii descrise, fără a vedea originalul. I se poate permite celui care reconstituie să pună întrebări şi se va constata o îmbunătăţire a rezultatelor.

6. Descrierea / explicarea are drept obiectiv principal descrierea unui obiect sau a unei proceduri.

Celui evaluat i se prezintă o listă de 5-7 teme, din care acesta îşi va alege una, se va pregăti câteva minute, după care va răspunde.

  Se impune respectarea unor cerinţe pentru a înlătura unele din limitele chestionării orale:

• întrebările să fie centrate pe obiectivele operaţionale vizând conţinutul esenţial;
• să fie precis determinate, obligându-l pe elev să reproducă exact ideile profesorului;

• întrebarea să fie adresată întregii clase, apoi să fie numit un elev să răspundă şi să nu fie întrerupt decât dacă nu este în subiect sau face greşeli grave;

• întrebările să fie corect formulate şi la obiect, să aibă o înlănţuire logică, să vizeze cunoştinţele esenţiale, nivelul de înţelegere şi capacitatea elevului de a opera cu ele pe plan mintal şi practic-aplicativ;

• întrebările să solicite gândirea independentă, inteligenţa şi creativitatea elevului.

A.2. Probele scrise

Ca şi examinările orale, probele scrise sunt mijloace de evaluare utilizate la toate nivelurile de şcolaritate şi la marea majoritate a disciplinelor de învăţământ.

Probele scrise îndeplinesc funcţii de diagnostic, de feed-back (pentru elev şi cadru didactic), corectivă şi de autoevaluare (în relaţia elevului cu sine) (I. T. Radu, 1981, p. 210).

     Rolul principal al acestor probe este de a face posibilă, periodic, o evaluare obiectivă şi operativă pe baza unui cuantum de cunoştinţe relevant şi cu scopul de a regla şi perfecţiona procesul  instructiv-educativ.

      Probele scrise au un dublu rol: de evaluare a randamentului elevilor la diversele discipline de studiu şi de dezvoltare a capacităţii de exprimare în scris a elevilor.

      Metoda apelează la anumite suporturi scrise, concretizate în extemporale (lucrări scrise neanunţate), lucrări de control (anunţate), fişe de muncă independentă în diferite etape ale lecţiei, teme pentru acasă, teste de cunoştinţe (docimologice).

b. Lucrarea de control (anunţată) se aplică elevilor după parcurgerea unei unităţi de învăţare sau după un număr de lecţii predate anterior. Ea poate urma unor lecţii de recapitulare şi sistematizare şi, în acest caz, are mari valenţe formative. Ea îndeplineşte, în general, o funcţie diagnostică. Itemii de evaluare trebuie să fie variaţi pentru a permite evidenţierea capacităţilor superioare ale elevilor. Este de dorit ca lucrarea de control să fie corectată imediat, apoi să fie rezolvată cu întreaga clasă şi să se motiveze notele acordate elevilor.

c. Activitatea de muncă independentă în clasă se desfăşoară sub supravegherea cadrului didactic. Se realizează fie la începutul lecţiei (pentru a permite cadrului didactic să verifice temele pentru acasă din punct de vedere cantitativ), fie în timpul verificării lecţiei anterioare, fie pentru a fixa cunoştinţele predate. Ele se pot rezolva individual sau pe grupe de elevi. Sarcinile trebuie analizate frontal după ce elevii le-au rezolvat, notarea se poate face prin autoevaluare, prin evaluare în perechi (colegii de bancă îşi corectează reciproc modul de rezolvare). Un avantaj important îl constituie supravegherea cadrului didactic, care poate realiza un feed-back imediat. Aceste momente de muncă independentă, bine organizate, pot constitui prilejuri de a forma elevilor deprinderi de muncă intelectuală (M. Stanciu, 2003, p. 290).

d. Tema  pentru  acasă  este  o  formă  de  activitate  independentă,  asemănătoare  cu  cea efectuată în clasă, dar are în vedere obiective de mai mare amploare şi se desfăşoară în condiţiile de acasă ale elevului.

Pregătirea temei începe chiar în clasă, unde cadrele didactice trebuie să le dea indicaţii elevilor în legătură cu modul de rezolvare a sarcinilor. Se pot da teme pentru acasă în funcţie de particularităţile elevilor, de înclinaţiile lor pentru disciplina respectivă. Se poate acorda o notă pentru modul de efectuare a temelor.

e. Testul este o probă complexă cu ajutorul căreia se verifică şi se evaluează nivelul asimilării cunoştinţelor şi al capacităţilor de a opera cu ele, prin raportarea răspunsurilor la o scară etalon, elaborată în prealabil (I. Nicola, 1994, p. 335). El este o probă standardizată, care asigură o obiectivitate mai mare în procesul de evaluare.

Principalele calităţi ale unui test sunt: validitatea; fidelitatea; reprezentativitatea; obiectivitatea; aplicabilitatea.

Demersul metodic al unui test are în vedere (M. Stanciu, 2003, p. 301-302):

• Proiectarea testului.
• Aplicarea testului.
• Evaluarea răspunsurilor.

• Analiza rezultatelor testului.
• Valorificarea rezultatelor testului.

f. Itemul reprezintă cea mai mică componentă identificabilă a unui instrument de evaluare şi care cuprinde o sarcină de rezolvat în concordanţă cu un obiectiv operaţional (M.Stanciu, 2003, p. 295).

Itemii apar mai ales în testele scrise.

Între obiectivele de evaluare şi itemi există o legătură foarte strânsă. De aceea, trebuie formulat obiectivul pe care îl testează itemul, înainte de construirea itemului.

Teoria şi practica evaluării evidenţiază mai multe criterii pe baza cărora pot fi clasificaţi itemii. Unul dintre criteriile cel mai des utilizate este acela al gradului de obiectivitate oferit în corectare. În funcţie de acest criteriu, itemii pot fi clasificaţi în trei mari categorii:

• itemi obiectivi;
• itemi semiobiectivi;
• itemi subiectivi.

• Itemii obiectivi (cu răspuns închis) testează un număr mare de elemente de conţinut într-un interval relativ scurt, asigurând un grad de obiectivitate ridicat în măsurarea rezultatelor şcolare.

Din categoria itemilor obiectivi fac parte:

1. 1. itemii cu alegere duală
   2. itemii de tip pereche
   3. itemii cu alegere multiplă.

1. Itemii cu alegere duală pun elevul în situaţia de a selecta răspunsul corect din doar două variante posibile: adevărat / fals, da / nu, corect / incorect, acord / dezacord, varianta 1 / varianta 2 etc.

Itemii de tip da / nu, adevărat / fals sunt cel mai frecvent folosiţi.

Un dezavantaj al acestui tip de item este acela că nu implică cunoaşterea de către elev a alternativei adevărate. Eliminarea acestui dezavantaj se poate face prin solicitarea elevului de a modifica varianta falsă sau prin argumentarea variantei alese.

Exemple:

1. a) Notaţi cu A (adevărat) şi cu F (fals) în căsuţa din dreptul fiecărui enunţ: În propoziţia „Emil are o carte nouă.” cuvântul nouă este numeral.

În propoziţia „Nouă ne este foame.” cuvântul nouă este pronume. Substantivul „bunătate” denumeşte o însuşire.

Toate părţile de vorbire învăţate pot fi grupate după număr.

b. Modificaţi enunţurile false astfel încât acestea să devină propoziţii adevărate. Argumentaţi alegerea voastră.

Putem clasifica substantivele după felul şi după numărul lor.                                                                                                                                DA / NU

Ştiind că adjectivele arată însuşiri ale substantivelor, le putem clasifica şi pe ele după felul şi după numărul lor.        DA / NU

Pronumele şi verbele au în comun categoriile gramaticale ale persoanei şi numărului. DA / NU

În propoziţia „Elevul are pe bancă mai multe caiete.” toate substantivele sunt la numărul

singular.            DA/NU

Forma corectă a verbului „a lua” la persoana a III-a, numărul plural este „iau”.                                                                                                                                DA / NU

3. Cum se scrie corect? Taie cu o linie forma incorectă:

ieram sau eram

Elementele între care trebuie stabilită corespondenţa sunt distribuite în două coloane:

• prima coloană conţine elementele ce constituie, de fapt, enunţul itemului şi care sunt denumite premise;

• a doua coloană conţine elementele care reprezintă răspunsurile.

Instrucţiunile care preced cele două coloane se referă la criteriul sau criteriile în baza cărora trebuie realizată asocierea între premise şi răspunsuri.

Itemii de tip pereche permit abordarea unui volum consistent de informaţii într-un interval de timp relativ redus, precum şi rapiditatea corectării şi evaluării.

Ei nu sunt recomandaţi atunci când învăţătorul doreşte evaluarea unor rezultate ale învăţării cu caracter complex şi creativ.

Exemple:

1. Uneşte substantivele proprii din coloanele A şi B cu ceea ce denumesc (un răspuns poate fi folosit o dată, de mai multe ori sau niciodată):

Italia                                                                                        Lăcrămioara

2. Realizează corespondenţa între cuvintele scrise cu litere îngroşate şi denumirile părţilor de vorbire corespunzătoare:

Substantiv

Mă privea cu ochi vii.

Adjectiv

Când ajungi la mine?

Pronume

A ruginit frunza din vii.

Numeral

Nouă ne place dansul.

Verb

Am cumpărat mine de pix.

El are nouă creioane.

3. Itemii cu alegere multiplă se mai numesc şi itemi cu răspuns selectat deoarece elevul nu generează un răspuns, ci alege unul dintre răspunsurile alternative listate în item.

Itemul cu alegere multiplă este alcătuit dintr-o premisă şi o listă de variante reprezentând soluţiile itemului. Lista de variante conţine răspunsul corect, unul singur, pe care elevul trebuie să îl identifice, şi un număr oarecare de alte variante de răspuns, incorecte sau plauzibile, numite distractori.

Premisa poate fi elaborată în mai multe moduri:

• Propoziţie completă:

Care este partea de vorbire care înlocuieşte un nume:

1. prenume
2. ​​​​​​​pronume
3. ​​​​​​​renume.    Premisă comună în indicaţii

Identificaţi adjectivele în următoarele propoziţii. Scrieţi litera corespunzătoare cuvântului subliniat, care este adjectiv, în spaţiul liber din faţa propoziţiei.

......... Vesela fată a aranjat vesela pe masă.

A                                       B

........ Marea agitată era privită de marea mulţime de oameni adunată pe plajă.

A                                                    B

........ O profesoară tânără a discutat cu o tânără.

A                                         B

........ Înţeleapta hotărâre luată de tineri a fost apreciată de înţeleapta satului.

A                                                                                                      B

La rândul lor, opţiunile pot fi şi ele prezentate într-o varietate de forme:

• O listă verticală (sau orizontală) de simboluri, cuvinte sau fraze scrise după premisă.

1 Subliniază răspunsul corect:

În propoziţia „Voi aveţi haine noi.” cuvântul noi este:

1. 1. substantiv;
   2. adjectiv;
   3. pronume.
2. Alege varianta corectă şi subliniaz-o:

În propoziţia „Tu scrii corect.” există un pronume la persoana:

a)          I;    b) a II-a;            c) a III-a.

3. Pune semnul X în dreptul răspunsului corect:

În propoziţia „Voi veniţi la noi.” cuvântul noi este:

..... substantiv;       .... adjectiv;        .... pronume.

4. Selectaţi din lista de mai jos substantivele care denumesc:

1. 1. acţiuni;
   2. însuşiri.

Scrieţi pe două coloane substantivele: frumuseţe, emoţie, bunătate, scriere, hărnicie, tristeţe, povestirea, curaj, îngrijire, jucărie.

În cazul acestui item, un grad superior de dificultate se poate obţine solicitând elevului să identifice în lista de variante răspunsul incorect, situaţie în care distractorii sunt variante de răspuns corecte.

Exemplu:

1. Identifică şi taie răspunsul greşit:

Adjectivul este partea de vorbire care arată / exprimă însuşiri ale obiectelor (substantivelor): forma;   mărimea;   culoarea;   gustul;   mirosul;   acţiuni;  însuşiri sufleteşti.

2. Subliniază numai grupele de adjective cu înţeles asemănător: a) agresiv, bătăios, provocator;

b) captivantă, interesantă, atrăgătoare; c) ascultătoare, supusă, îngrijită;

d) ciudat, straniu, neobişnuit.

• Itemii semiobiectivi sunt acea categorie de itemi care solicită elevului construirea parţială sau totală a unui răspuns la sarcina definită în enunţul itemului.

Utilizarea acestui tip de itemi poate încuraja elevul în aprofundarea noţiunilor învăţate, creşterea vitezei de operare cu acestea, a clarităţii, conciziei şi acurateţei exprimării.

Itemii semiobiectivi au un grad mai mic de obiectivitate, dar elevul este pus în situaţia de a-şi construi răspunsul şi nu de a-l alege.

Din categoria itemilor subiectivi fac parte (M. Stanciu, 2003, p. 298):

1. 1. itemii cu răspuns scurt

1. 2. itemii de completare

1. 3. întrebările structurate

1. Itemii cu răspuns scurt exprimă cerinţa ca elevii să formuleze răspunsul sub forma unei propoziţii, fraze, uneori doar cuvânt, număr, simbol. Ei sunt folosiţi pentru: cunoaşterea terminologiei, a unor fapte specifice, pentru aplicarea unor cunoştinţe.

Exemple:

1. Precizează felul substantivelor din enunţurile următoare:

„Soarele coborâse sub orizont şi umbrele nopţii se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor.”

C. Hogaş – Pe drumuri de munte

Făt Frumos lovise Miazănoaptea.

1. 2. Identifică ce exprimă sau ce denumesc cuvintele din fiecare şir: copil, pisică, furnică: .............................

mic, strâmb, curios: ...............................

casă, bicicletă, hârtie: ...........................

învaţă, aleargă, se joacă: ......................

zăpadă, arşiţă, viscol: ...........................

unu, nouă, douăzeci: .............................

2. Itemii de completare sunt asemănători cu cei cu răspuns scurt, dar se diferenţiază de aceştia prin faptul că elevul trebuie să completeze o afirmaţie incompletă. În acest caz, se recomandă ca numărul şi spaţiile punctate să sugereze elemente corespunzătoare privind răspunsurile care se aşteaptă de la elevi şi spaţiile libere să nu fie dispuse la începutul afirmaţiilor.

Exemple:

1. Completează afirmaţiile următoare:

În propoziţia: Ilustraţiile colorate îmi plac mai mult. adjectivul colorate însoţeşte substantivul ___________________.

În propoziţia: Pisicuţa jucăuşă a ros ciucurele mov. adjectivul _______________ însoţeşte

substantivul ________________, iar substantivul _________________ este însoţit de adjectivul

________________.

În  propoziţia:  Am  vorbit  puţin  cu  dumnealui.  pronumele  _______________  este  la

persoana ___________, numărul _______________.

În propoziţia Învăţăm la matematică. verbul ________________ este la persoana ______,

numărul _______________.

2. Citeşte cu atenţie textul următor, apoi completează afirmaţia.

                                                                                                    (Eugen Jianu – Buburuza)

În textul dat sunt ....... substantive însoţite de adjective.

3. Întrebările structurate sunt alcătuite din mai multe subîntrebări de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu legate între ele printr-un element comun (tema). Ele umplu practic golul între instrumentele cu răspuns deschis şi cele cu răspuns închis. Prezentarea unei întrebări structurate include: un element stimul (texte, date, diagrame, grafice etc.); subîntrebările; anumite date suplimentare; alte subîntrebări. Întrebările trebuie să aibă un grad de dificultate crescător, fiecare subîntrebare fiind independentă de celelalte.

Exemplu:

Citeşte cu atenţie fragmentul următor, apoi rezolvă cerinţele:

„Şi aşa trăiau acolo, liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. (...) Încet – încet puful de pe pui s-a schimbat în fulgi şi pene şi, cu ajutorul mamei lor, au început să zboare.”

                                                                                                                   (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul)

1. 1. Transcrie substantivele aflate la numărul singular, apoi pe cele la numărul plural.

b. Alcătuieşte enunţuri cu următoarele substantive:

fulgi – fulgii; snopi – snopii.

c. Alege, din textul dat, substantivele care au numai formă de singular.

d. Găseşte substantivele care se înrudesc cu următoarele cuvinte: liniştiţi, fericiţi, hrăneau, beau, (s-a) schimbat.

e. Foloseşte substantivul groază în două enunţuri, având înţelesuri diferite.

f. Scrie două enunţuri în care cuvântul pui să fie, pe rând, substantiv şi verb.

g. Scrie un scurt text în care să prezinţi o lecţie de zbor a puilor.

• Itemii subiectivi (cu răspuns deschis) sunt relativ uşor de construit, principala problemă constituind-o modul de elaborare a schemei de notare a acestora, cu atât mai mult cu cât această categorie de itemi vizează demonstrarea de către elevi în răspuns a originalităţii şi creativităţii lor, a capacităţii de personalizare a cunoştinţelor.

Ei sunt în mod special recomandaţi pentru realizarea evaluării în domenii trans-, inter- şi multidisciplinare, date fiind particularităţile acestora, precum şi natura competenţelor generale şi specifice pe care şi le propun să le formeze la elevi.

1. itemii de tip rezolvare de probleme
2. itemii de tip eseu.

1. 1. Rezolvarea de probleme sau de situaţii problematice, individuală sau în grup, constituie o modalitate prin care profesorul poate crea situaţii de învăţare ce dezvoltă creativitatea, gândirea divergentă, imaginaţia, capacitatea de transfer, de generalizare sau / şi de concretizare a informaţiilor şi procedurilor.

Exemple:

1.Transformă următoarele substantive în adjective: zăpadă, gheaţă, cinste, înţelepciune, lene. Demonstraţi că sunt adjective alcătuind enunţuri cu acestea.

2. Se dă enunţul:

„Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă.” (Emil  Gârleanu  – Fricosul)

Explică grupurile de cuvinte: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă, înlocuindu-le cu construcţii care au acelaşi înţeles.

3. Demonstrează, cu ajutorul enunţurilor, persoana şi numărul verbului „scriu”.

Identifică asemănări şi deosebiri pentru verbul „scriu” (referindu-te la persoană şi număr).

Alcătuieşte propoziţii pentru a demonstra deosebirile găsite.

2. Itemul de tip eseu pune elevul în situaţia de a construi un răspuns liber în conformitate cu un set dat de cerinţe; cu cât cerinţele sunt mai precis formulate şi mai explicit ilustrate în schema de notare, cu atât creşte fidelitatea evaluării şi notării (gradul de obiectivitate în raport cu mai mulţi evaluatori şi / sau cu mai multe evaluări succesive).

Tipurile de eseuri se delimitează după două criterii:

1. după dimensiunile răspunsului aşteptat:

- eseu cu răspuns restrâns (minieseul) – în care, printre cerinţele enunţului, este precizată şi dimensiunea maximă admisă a răspunsului aşteptat: număr maxim de cuvinte, număr maxim de paragrafe, număr maxim de rânduri;

Exemplu:

Scrie un text, de zece – douăsprezece rânduri, cu titlul Pe stadion. Foloseşte cât mai multe numerale.

- eseu cu răspuns extins – la care singura limită ce operează este aceea a timpului de lucru maxim admis.

2. după tipul răspunsului aşteptat:

- eseu liber – în care originalitatea şi creativitatea elevului se pot manifesta maximal.

Exemple:

Eseu structurat:

Descrie anotimpul toamna, folosind planşele şi mapa realizate la proiectul “Toamna în imagini”.

Precizează:

• caracteristicile anotimpului (temperatură, precipitaţii, lungimea zilelor şi a nopţilor, viaţa plantelor şi a animalelor);

• activităţile oamenilor.

Eseu liber:

Prezintă, într-o scrisoare imaginară, adresată unui prieten din altă ţară, frumuseţile Bucovinei (naturale şi turistice), folosind toate părţile de vorbire învăţate.

A.3. Probele practice

Probele practice constau „în confecţionarea unor obiecte sau aparate, executarea unor experienţe sau lucrări experimentale, a lucrărilor în atelier sau pe lotul şcolar, efectuarea unor observaţii microscopice, întocmirea unor desene, schiţe, grafice etc." (Nicola, I., 1994, p.337)

Exemplu:

Realizează schema verbului sub formă de ciorchine.

Completează diagrama Venn pentru compararea a două părţi de vorbire: pronumele şi verbul.

B. Metode şi instrumente complementare

Gronlund (1981) a realizat un inventar al obiectivelor pentru care instrumentele tradiţionale de evaluare sunt mai puţin (uneori) deloc eficace. În acest sens, se recomandă utilizarea unor metode alternative (mai corect, complementare) de evaluare.

Metodele şi instrumentele complementare sunt:

1. observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor;
2. investigaţia;
3. portofoliul;

      4. proiectul;

      ​​​​​​​5. autoevaluarea.

Observarea sistematică a comportamentului elevului în timpul activităţilor didactice este o tehnică de evaluare care furnizează o serie de informaţii utile, greu de obţinut pe alte căi.

Prin observare sistematică, educatorul urmăreşte diferite comportamente; comportamente ce privesc cunoştinţele şi capacităţile: vorbire, ascultare, realizarea unor experimente, desene, dans, gimnastică, abilităţi muzicale; comportamente referitoare la atitudinea faţă de desfăşurarea unei activităţi: eficienţa planificării, utilizarea timpului, utilizarea echipamentelor şi a altor surse, demonstrarea unor caracteristici, ca: perseverenţa, încrederea în sine, iniţiativa, creativitatea; comportamente referitoare la atitudinile sociale: preocupare pentru bunăstarea celorlalţi, respectul faţă de lege, respectul faţă de bunurile celorlalţi, sensibilitate la problemele sociale; comportamente privind atitudinile ştiinţifice: deschidere la nou, sensibilitate la relaţii tip cauză – efect, curiozitate; interese pentru diferite activităţi educaţionale, estetice, ştiinţifice, vocaţionale, de timp liber; exprimarea unor sentimente de apreciere şi satisfacţie pentru de natură, artă, literatură; relaţia cu colegii, reacţia la laudă şi critici, reacţia faţă de autoritatea profesorului, emotivitatea, adaptarea socială. (Stoica, A., p.126)

Pentru a înregistra aceste informaţii, profesorul are la dispoziţie trei modalităţi:

• fişa de evaluare (calitativă);
• scara de clasificare;
• lista de control / verificare.

Fişa de evaluare - unde sunt înregistrate date factuale despre evenimentele mai importante în legătură cu elevii care întâmpină dificultăţi. Observarea trebuie limitată doar la câteva comportamente.

Scara de clasificare

Comportamentele elevilor sunt clasificate după un număr de categorii (scara lui Likert):

În ce măsură elevul a participat la discuţii ?

În ce măsură comentariile sale au fost în legătură cu tema ?

          niciodată            rar           ocazional          frecvent      întotdeauna

Scările de clasificare pot fi numerice, grafice şi descriptive. Planchard a propus diferite scări pentru scris, desen, pentru redactare, cotare. Landsheere a elaborat (1986) o scară distributivă (a performanţelor într-un grup) şi nondistributivă (care are în vedere relaţia funcţională între probabilitatea unui răspuns corect şi o trăsătură latentă a elevului). (Stanciu, M., 2003, p.303)

Lista de control / verificare

Se aseamănă cu scara de clasificare, dar ea înregistrează dacă o caracteristică sau o acţiune este prezentă sau absentă (Gronlund).

Exemplu:

A cooperat cu ceilalţi ?

Da ____ Nu____

A dus activitatea până la capăt?

Da____ Nu____

A făcut curat la locul de muncă?

Da____ Nu____

(Stoica, A., p.127)

B.2. Investigaţia

Investigaţia reprezintă o activitate pe care elevul o desfăşoară într-o oră în vederea rezolvării unei situaţii complicate, pe baza unor instrucţiuni precise. Ea începe, se desfăşoară şi se termină în clasă. Se poate desfăşura individual sau în grup.

Obiective urmărite:

• înţelegerea şi clarificarea sarcinilor;

• găsirea unor procedee pentru culegerea şi organizarea informaţiilor;

• formularea şi testarea ipotezelor de lucru;

• modificarea planului de lucru;

• capacitatea de a aplica în mod creativ cunoştinţele şi de a explora situaţii noi;

• participarea şi cooperarea în cadrul grupului;

• capacitatea de redactare şi prezentare a raportului privind rezultatele investigaţiei.

Notarea se va face holistic, dar separat pentru următoarele domenii:

• Strategia de rezolvare;

• Aplicarea cunoştinţelor, principiilor, regulilor etc; o Acurateţea înregistrării şi prelucrării datelor;

o  Claritatea argumentării şi forma prezentării.

Cadrul didactic poate urmări produsul, procesul sau/şi atitudinea elevului.

B.3. Portofoliul

       Portofoliul este un instrument complex de evaluare care presupune o selecţie sistematică, făcută, de regulă, de către elevi (dar şi de către cadrele didactice) a unor produse relevante ale activităţii elevilor (individual sau în grup). Portofoliul include şi rezultatele relevante obţinute prin celelalte metode şi tehnici de evaluare. Aceste rezultate privesc probele orale, scrise şi practice, observarea sistemică a comportamentelor şcolare, proiectul, autoevaluarea, precum şi sarcini specifice fiecărei discipline.

Notarea se va face într-o manieră holistică pe baza unor criterii clare, care vor fi comunicate elevilor înainte să înceapă proiectarea portofoliului.

Fişe de lucru pentru părţile de vorbire învăţate, poezii, texte narative folosite pentru identificarea părţilor de vorbire învăţate; desene realizatre de ei sau ilustraţii care pot fi folosite pentru identificarea unor părţi de vorbire.

B.4. Proiectul

      Proiectul este o activitate mult mai complexă decât investigaţia. Începe în clasă şi continuă în afara şcolii (individual sau în grup) câteva zile sau săptămâni. Se încheie tot în clasă prin prezentarea unui raport sau a produselor realizate. Permite o abordare interdisciplinară.

La început titlul poate fi sugerat de învăţător, apoi de către elevi.

Sugerăm câteva titluri: Jurnalul meu, Toamna în imagini, Eu şi mediul înconjurător,

Revista clasei.

Se pot acorda două calificative (unul la elaborare şi altul la prezentare).

Exemplu:

Proiect – Toamna în imagini

Formaţi echipe de câte 4 – 5 elevi.

Ce vom realiza?

1. Veţi realiza trei planşe intitulate:

1. • Zilele toamnei. Propoziţia
   • Bogăţia toamnei. Cuvântul
   • Asemănător – Opus
2. O mapă cu informaţii despre anotimpul toamna.

De ce vom realiza proiectul?

Vom folosi materialele realizate în desfăşurarea lecţiilor de limba română, ştiinţe ale naturii, educaţie plastică, educaţie muzicală, educaţie tehnologică.

Cum vom lucra?

Stabiliţi responsabilităţile fiecărui membru al echipei:

• adunaţi ziare, reviste, alte publicaţii în care este ilustrat anotimpul toamna;

• selectaţi din lecturile citite fragmente despre acest anotimp;

• pregătiţi materialele de lucru: carton, foarfecă, lipici, creioane colorate, acuarele, hârtie glasată.

Cum vom aprecia activitatea?

Fiecare grupă va prezenta în faţa clasei planşele şi mapa cu informaţii.

Folosiţi planşele la limba română, ştiinţe ale naturii, educaţie plastică, educaţie muzicală, educaţie tehnologică.