Sistemul şi clasificarea metodelor de instruire. Metode de predare/invatare/evaluare invatamantul primar

1. Sistemul şi clasificarea metodelor de instruire

          Marea varietate şi diversitate a metodelor de instruire a condus la necesitatea clasificării şi ordonării lor, problemă care în prezent rămâne deschisă. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe tipuri de clasificare, având la bază criterii diferite.                

După sarcina didactică îndeplinită preponderent metodele pot fi :

1. Metode de asimilare:
   • Metode verbale:
     • Expunerea:
       • Povestirea
       • Explicaţia
       • Prelegerea
     • Conversaţia:
       • Euristică
       • Examinatorie
     • Problematizarea
     • Munca cu manualul
     • Instruirea programată
   • Metode intuitive:
     • Demonstrarea:
       • Cu obiecte naturale
       • Cu obiecte confecţionate
       • Cu desene pe tablă
       • Cu mijloace moderne:
         • Auditive
         • Vizuale
         • Audio-vizuale
     • Modelarea:
       • Prin experimentare
       • Prin modele obiectuale
       • Prin modele figurative
       • Prin modele simbolice
     • Observarea individuală
   • Metode active:
     • Exerciţiile
     • Algoritmizarea
     • Descoperirea
     • Integrarea
       • În procesul muncii
       • În producţie:
         • Pe loc izolat
         • Pe flux tehnologic

II. Metode de evaluare:

• • Metode de control (verificarea):
    • Observarea directă
    • Chestionarea orală
    • Lucrarea scrisă:
      • Curentă
      • Semestrială
    • Teste de control
    • Maşini de verificare
    • Portofoliul
    • Proiectul
  • Metode de apreciere:
    • Aprecierea descriptivă
    • Aprecierea simbolizată:
      • Scări analitice
      • Calificative
      • Note
    • Teste de verificare
    • Examenul:
      • Oral
      • Scris
      • Lucrare practică
  • Metode de diagnosticare:
    • Diagnoza de fundament:
      • Caracteristici biologice
      • Caracteristici psihologice
      • Caracteristici sociologice
      • Caracteristici educaţionale
    • Diagnoza aptitudinală
    • Diagnoza personalităţii.

2. Metode de învăţământ

Metodele de învăţământ reprezintă căile de transformare în practică a idealului educaţional, de dezvoltare multilaterală a personalităţii elevilor, căile prin care aceştia se instruiesc şi se formează sub îndrumarea cadrelor didactice. În activitatea de predare, profesorul, aplicând principiile moderne ale psihologiei contemporane, urmăreşte obţinerea de rezultate cât mai bune cu mijloace cât mai adecvate şi potrivite scopului urmărit.

Procesul de învăţământ, care este un sistem complex, rezultat al interdependenţei dintre predare şi învăţare, se supune legii generale de apreciere a oricărei activităţi umane cu scopul obţinerii de rezultate optime prin perfecţionarea demersului didactic.

Strategiile didactice  urmăresc formarea şi stabilizarea relaţiilor optime între activitatea de predare a profesorului şi cea de învăţare a elevului, în strânsă legătură cu particularităţile psihologice de vârstă şi individuale ale elevilor, precum şi cu condiţiile concrete în care se desfăşoară activitatea didactică. Alegerea strategiilor didactice trebuie să ţină cont de dezvoltarea psihică a elevului, de faptul că adolescentul are gândirea predominant abstractă, logică, înţelege esenţa fenomenelor, este la vârsta redescoperirii teoriilor ştiinţifice prin efort propriu şi se poate mobiliza cu succes pentru realizarea unui scop.

Orice strategie didactică impune îmbinarea activităţii profesorului cu cea a elevilor. Profesorul poate fi doar sursă de cunoştinţe sau conduce şi coordonează munca independentă a elevilor iar aceştia pot avea o activitate de la simplă redare a celor învăţate până la cea creatoare.

Ţinând cont de dezvoltarea psihică a elevului, de conţinutul informaţional, de particularităţile individuale, profesorul, urmărind multiple scopuri instructive şi educative, alege şi foloseşte diferite strategii didactice, urmărind să asigure o învăţare independentă, creatoare care determină o eficienţă sporită procesului de asimilare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.

Orice strategie este rezultatul interacţiunii mai multor metode şi procedee. În mod obişnuit, profesorul foloseşte pentru predarea unei lecţii mai multe metode de învăţământ. Alegerea metodelor se face ţinând cont de realizarea scopului urmărit, de dezvoltarea elevilor, specificul lecţiei respective precum şi de mijloacele de învăţământ care-i sunt la dispoziţie.

După izvorul său sau sursa cunoaşterii, iniţiat de I. Cerghit şi preluat ulterior de majoritatea pedagogilor români metodele pot fi clasificate astfel:

2.1. Metode de comunicare

1. Metode de comunicare orală:

 Metodele expozitive sunt metodele care asigură transmiterea ordonată, sistematică şi continuă a cunoştinţelor, reprezentând o cale simplă, rapidă, economică şi eficientă de instruire. Oferă elevilor modele de abordare a unei teme complexe, îi învaţă să-şi organizeze şi să expună coerent cunoştinţele, să identifice problemele esenţiale, îi stimulează la reflecţii personale pe marginea celor expuse.

Metodele expozitive prezintă şi o serie de neajunsuri, dintre care menţionăm:

• oferă cunoştinţe gata elaborate pe care ascultătorii trebuie să le accepte ca atare, efortul lor reducându-se la înţelegere, memorare şi reproducere;
• fac apel preponderent la receptivitatea auditoriului, care nu participă activ la elaborarea noilor cunoştinţe;
• pot genera pasivitate, superficialitate şi formalism în învăţare, pot induce oboseală, lipsă de atenţie;
• fluxul informaţional este preponderent unidirecţional, posibilităţile de interacţiune profesor-elev fiind reduse;
• cunoştinţele expuse oral se reţin parţial şi se uită uşor;
• nu oferă posibilităţi de individualizare şi diferenţiere a instruirii.

Având în vedere aceste limite ale metodelor expozitive, se insistă tot mai mult pe identificarea unor posibilităţi de optimizare, revitalizare a acestora, în ideea determinării unei participări active a auditoriului, cum ar fi :

• • alternanţa strategiilor deductive cu cele inductive în prezentarea noilor  cunoştinţe;
  • problematizarea cunoştinţelor;
  • folosirea unor elemente retorice ( interogaţia şi invocaţia retorică);
  • diminuarea elementelor descriptive în favoarea celor explicative;
  • folosirea în mai mare măsură a unor procedee precum : comparaţia, contrapunerea, analogia;
  • exemplificarea datelor teoretice;
  • utilizarea unor mijloace ilustrative şi demonstrative care angajează gândirea şi stimulează imaginaţia ( diagrame, scheme, planuri, etc.);
  • utilizarea unor procedee de feed-back care să ofere informaţii despre efectele expunerii şi pe baza lor să se regleze în continuare metodologia de prezentare a cunoştinţelor.

2. Metodele conversative / interogative / dialogate

• Metoda conversaţiei este o convorbire sau un dialog ce se desfăşoară între cadrul didactic şi elevi, cu scopul ca, pe baza unor întrebări şi răspunsuri, să se stimuleze şi să se dirijeze activitatea de învăţare. Metoda conversaţiei cunoaşte două forme principale:
  • Conversaţia euristică, folosită pentru a-l conduce pe elev printr-o serie de întrebări la descoperirea de noi adevăruri. Acest lucru este posibil pentru că întrebările îl determină pe elev să efectueze o investigaţie în universul informaţiilor de care dispune, să facă o serie de asociaţii care să-l conducă la descoperirea unor noi aspecte ale realităţii, la elaborarea unor definiţii, desprinderea unor învăţăminte. Nu se poate folosi pentru a descoperi informaţii cu totul noi.
  • Conversaţia catehetică, prin care elevii sunt puşi în situaţia de a reproduce cunoştinţele anterior asimilate. Rolul esenţial în folosirea acestei metode îl are modul în care sunt formulate întrebările, care sunt considerate începutul cunoaşterii şi al progresului cognitiv. Aceasta pentru că întrebarea anticipează operaţiile mintale pe care trebuie să le efectueze elevul, orientează gândirea pe calea descoperirii adevărului, îndeamnă la deducţii şi inducţii. Se recomandă folosirea întrebărilor de gândire, divergente, deschise, pentru a spori implicarea activă a elevilor în prelucrarea informaţiilor de care dispun pentru a formula răspunsuri adecvate.

Folosirea conversaţiei euristice ca metodă de învăţământ solicită profesorul la o pregătire temeinică. Întrebările puse elevilor trebuie să stimuleze participarea activă a acestora la lecţie, să asigure însuşirea volumului de cunoştinţe prevăzut de curriculum. Eficienţa metodei este condiţionată de unele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească întrebările : să fie clare, precise, concise, corecte din punct de vedere al conţinutului şi formei de exprimare, să se refere la o problemă concretă, să prezinte înlănţuire logică, să stimuleze efortul elevilor în formularea răspunsurilor, să favorizeze personalizarea răspunsurilor, dar să nu le sugereze şi să nu li se substituie, să nu conducă la răspunsuri monosilabice. Adresarea lor trebuie să se facă într-o succesiune logică, după un plan, gândirea elevului să fie orientată spre scopul urmărit. Trebuie de asemenea să activeze întreaga clasă, să lase timp de gândire pentru formularea răspunsului, să mobilizeze elevii în funcţie de potenţialul fiecăruia.

Răspunsurile, de asemenea, trebuie să se conformeze unor cerinţe: să fie corecte din punct de vedere ştiinţific, clare, precise, scurte, să satisfacă toate cerinţele cuprinse în întrebare. În cazul în care elevul nu va da un răspuns complet, se va cere unui alt elev să facă completări sau să dea răspunsul corect.

Dacă elevii nu reuşesc, profesorul va da răspunsul corect şi complet.

Descarcati cursul intreg word gratuit de la atasamente