Metode de învățământ. 1. Sistemul şi clasificarea metodelor de instruire

Metode de comunicare

A. Metode de comunicare orală:

 Metodele expozitive sunt metodele care asigură transmiterea ordonată, sistematică şi continuă a cunoştinţelor, reprezentând o cale simplă, rapidă, economică şi eficientă de instruire. Oferă elevilor modele de abordare a unei teme complexe, îi învaţă să-şi organizeze şi să expună coerent cunoştinţele, să identifice problemele esenţiale, îi stimulează la reflecţii personale pe marginea celor expuse.

Metodele expozitive prezintă şi o serie de neajunsuri, dintre care menţionăm:

• oferă cunoştinţe gata elaborate pe care ascultătorii trebuie să le accepte ca atare, efortul lor reducându-se la înţelegere, memorare şi reproducere;
• fac apel preponderent la receptivitatea auditoriului, care nu participă activ la elaborarea noilor cunoştinţe;
• pot genera pasivitate, superficialitate şi formalism în învăţare, pot induce oboseală, lipsă de atenţie;
• fluxul informaţional este preponderent unidirecţional, posibilităţile de interacţiune profesor-elev fiind reduse;
• cunoştinţele expuse oral se reţin parţial şi se uită uşor;
• nu oferă posibilităţi de individualizare şi diferenţiere a instruirii.

Având în vedere aceste limite ale metodelor expozitive, se insistă tot mai mult pe identificarea unor posibilităţi de optimizare, revitalizare a acestora, în ideea determinării unei participări active a auditoriului, cum ar fi :

• alternanţa strategiilor deductive cu cele inductive în prezentarea noilor  cunoştinţe;
  • problematizarea cunoştinţelor;
  • folosirea unor elemente retorice ( interogaţia şi invocaţia retorică);
  • diminuarea elementelor descriptive în favoarea celor explicative;
  • folosirea în mai mare măsură a unor procedee precum : comparaţia, contrapunerea, analogia;
  • exemplificarea datelor teoretice;
  • utilizarea unor mijloace ilustrative şi demonstrative care angajează gândirea şi stimulează imaginaţia ( diagrame, scheme, planuri, etc.);
  • utilizarea unor procedee de feed-back care să ofere informaţii despre efectele expunerii şi pe baza lor să se regleze în continuare metodologia de prezentare a cunoştinţelor.

BMetodele conversative / interogative / dialogate

• Metoda conversaţiei este o convorbire sau un dialog ce se desfăşoară între cadrul didactic şi elevi, cu scopul ca, pe baza unor întrebări şi răspunsuri, să se stimuleze şi să se dirijeze activitatea de învăţare. Metoda conversaţiei cunoaşte două forme principale:
  • Conversaţia euristică, folosită pentru a-l conduce pe elev printr-o serie de întrebări la descoperirea de noi adevăruri. Acest lucru este posibil pentru că întrebările îl determină pe elev să efectueze o investigaţie în universul informaţiilor de care dispune, să facă o serie de asociaţii care să-l conducă la descoperirea unor noi aspecte ale realităţii, la elaborarea unor definiţii, desprinderea unor învăţăminte. Nu se poate folosi pentru a descoperi informaţii cu totul noi.
  • Conversaţia catehetică, prin care elevii sunt puşi în situaţia de a reproduce cunoştinţele anterior asimilate. Rolul esenţial în folosirea acestei metode îl are modul în care sunt formulate întrebările, care sunt considerate începutul cunoaşterii şi al progresului cognitiv. Aceasta pentru că întrebarea anticipează operaţiile mintale pe care trebuie să le efectueze elevul, orientează gândirea pe calea descoperirii adevărului, îndeamnă la deducţii şi inducţii. Se recomandă folosirea întrebărilor de gândire, divergente, deschise, pentru a spori implicarea activă a elevilor în prelucrarea informaţiilor de care dispun pentru a formula răspunsuri adecvate.

Folosirea conversaţiei euristice ca metodă de învăţământ solicită profesorul la o pregătire temeinică. Întrebările puse elevilor trebuie să stimuleze participarea activă a acestora la lecţie, să asigure însuşirea volumului de cunoştinţe prevăzut de curriculum. Eficienţa metodei este condiţionată de unele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească întrebările : să fie clare, precise, concise, corecte din punct de vedere al conţinutului şi formei de exprimare, să se refere la o problemă concretă, să prezinte înlănţuire logică, să stimuleze efortul elevilor în formularea răspunsurilor, să favorizeze personalizarea răspunsurilor, dar să nu le sugereze şi să nu li se substituie, să nu conducă la răspunsuri monosilabice. Adresarea lor trebuie să se facă într-o succesiune logică, după un plan, gândirea elevului să fie orientată spre scopul urmărit. Trebuie de asemenea să activeze întreaga clasă, să lase timp de gândire pentru formularea răspunsului, să mobilizeze elevii în funcţie de potenţialul fiecăruia.

Răspunsurile, de asemenea, trebuie să se conformeze unor cerinţe: să fie corecte din punct de vedere ştiinţific, clare, precise, scurte, să satisfacă toate cerinţele cuprinse în întrebare. În cazul în care elevul nu va da un răspuns complet, se va cere unui alt elev să facă completări sau să dea răspunsul corect.

Dacă elevii nu reuşesc, profesorul va da răspunsul corect şi complet.

După specificul întrebărilor care declanşează răspunsul se pot distinge următoarele patru tipuri de conversaţie:

•  
• - Conversaţia ce se bazează pe întrebări închise  care presupun un singur răspuns, elevul urmând a alege una din cele două variante posibile, eroarea sau răspunsul corect;
•  
• - Conversaţia bazată pe un lanţ de întrebări închise, răspunsul dat la fiecare întrebare declanşând alte întrebări, până la obţinerea rezultatului final stabilit în prealabil;
•  
• - Conversaţia bazată pe întrebări deschise, în care elevii au posibilitatea de a alege răspunsurile corecte din mai multe posibilităţi sau să-şi formuleze ei înşişi răspunsurile apelând la cunoştinţele pe care le posedă;
•  
• - Conversaţia ce se bazează pe întrebări simulatorii şi exploratorii, caracterizată prin aceea că declanşează procesul de cunoaştere, răspunsurile fiind rezultatul frământărilor individuale, al căutărilor şi explorărilor individuale, fără a fi impuse de profesor.

Urmărind cele patru tipuri de conversaţie putem aprecia că fiecare tip se potriveşte unor condiţii concrete şi anume: conţinutului celor transmise, experienţa elevilor, capacitatea acestora. Această metodă este mai eficientă când se asociază cu alte metode de învăţământ ca : observaţia, învăţarea prin descoperire, care potenţează caracterul activ al acestei metode.

Având în vedere funcţia didactică pe care o poate îndeplini conversaţia putem distinge :

- Conversaţia de comunicare, care se foloseşte în scopul transmiterii unor cunoştinţe noi;

- Conversaţia de repetare şi sistematizare ce se foloseşte cu scopul reluării şi repetării cunoştinţelor, desprinderii unor concluzii parţiale sau finale, a înţelegerii cunoştinţelor însuşite anterior în structuri logice din ce în ce mai largi, precum şi concretizarea lor la alte situaţii;

- Conversaţia de fixare şi consolidare ce este folosită pentru sublinierea unor idei mai importante care se desprind din cunoştinţele transmise sau pentru concretizarea lor cu scopul unei întipăriri mai trainice;

- Conversaţia de verificare şi apreciere ce urmăreşte surprinderea gradului de înţelegere a celor predate, a capacităţii de reproducere a celor învăţare, de explicare şi aplicare a noilor cunoştinţe însuşite;

- Conversaţia inductivă ce este folosită la începutul lecţiei pentru pregătirea psihologică în vederea predării noilor cunoştinţe;

- Conversaţia finală ce se efectuează la sfârşitul orei urmărind stabilirea unor concluzii referitoare la noile cunoştinţe transmise în urma executării unor experienţe, sau a prezentării de modele.   

• Discuţia colectivă îmbracă forma unui schimb reciproc, organizat, constructiv de informaţii, idei, impresii, opinii, critici, propuneri  axate pe tema sau subiectul luat în studiu. Contribuie la clarificarea unor noţiuni, consolidarea, sistematizarea unor idei, soluţionarea unor probleme teoretice şi practice, uneori conversate, influenţarea convingerilor, atitudinilor, conduitei participanţilor, stimularea creativităţii, spiritului critic, obiectivităţii, reflecţiei discursive.Ca formă socializată a învăţării, intensifică relaţiile interpersonale, favorizează formarea deprinderilor de cooperare, facilitează transferul de informaţii la situaţii noi, stimulează spontaneitatea, imaginaţia creatoare.

Cunoaşte mai multe variante, cele mai importante fiind:

Asaltul de idei (brain-storming-ul) : Are funcţia de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii a unei probleme de rezolvat printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. Această metodă reprezintă şi un exerciţiu de stimulare şi cultivare a creativităţii în grup, de afirmare a opiniilor personale. Specificul metodei constă în disocierea timpului de producere a ideilor (faza de producţie de idei), de timpul în care se evaluează aceste idei (faza aprecierii critice a ideilor emise).

Pe de altă parte, metoda asaltului de idei se bazează pe funcţia asociativă a intelectului. O idee emisă de un subiect are o funcţie asociativă dublă: 

  - se asociază şi cheamă o altă idee în mintea aceluiaşi subiect;

  - se asociază cu o idee în mintea altui subiect.

La baza acestei metode stau două principii, neutralizarea blocajului gândirii şi stimularea ideilor noi într-o formă spontană.

Există două faze distincte în desfăşurarea asaltului de idei, formularea temei şi identificarea elevilor participanţi şi comunicarea temei în momentul începerii lecţiei, dându-se posibilitatea fiecărui elev să dea un răspuns sau altul, fără argumentare şi într-un timp cât mai scurt. Problema poate fi reluată la o oră viitoare, profesorul reunind într-un întreg răspunsurile date la tema anunţată, elevii aducând alte completări, fără a se cere demonstrarea celor spuse, ei înşişi putând compara răspunsurile alese de ei cu cele reale. Deci, valorificarea asaltului de idei se face după câteva zile, timp în care s-a produs o selecţie şi o ierarhizare a acestora în conştiinţa elevilor.