Gentiane de Cella Serghi
PARTEA ÎNTÎI
Motto:
Cui non riderunt parentes.
Copii carora parintii nu le-au zîmbit.
1
Colegii se îmbulzeau în jurul ei.
— Bravo, Rada, ai luat examenul!
Era aprinsă la fată, bătăioasă.
— N-am cîştigat la loterie!
— Examenul e o loterie, orice ai vrea să spui.
— Şi cei trei ani de muncă, ce sînt?
Pe scenă, nefardat, chipul ei de ţărancă bălaie părea spelb. De aproape, îi regăseam fruntea boltită, faţa cu reliefuri sculptate, pielea cu reflexe sidefii. Parcă din fiecare unghi bătea altfel lumina pe obrazul ei. Părul, legat de o parte şi de alta a urechilor, ca două pămătufuri de ras, lucea în diferite nuanţe aurii şi-i dădea un aer copilăros şi agresiv. Ochii, apoşi, aveau culoarea lacului în care se oglindesc frunzele, pe care îl înverzesc algele. Gîtul se întindea ca un nufăr, cînd vrea să ajungă la suprafaţa apei. Sînii, strînşi prea tare de pieptarul rochiei, se umflau de parcă inima obosită, după urcuş, îşi căuta ritmul obişnuit. Încinsă cu un cordon de catifea neagră, talia era îngustă şi rochia verde se înfoia pe un jupon scrobit. „Nu ştie să se îmbrace, spunea Agata „n are pic de gust şi calcă apăsat, ca un căluţ de munte!” Acum, cu tocuri înalte, părea mai zveltă, iar autoritatea cu care strigase studentului: „Jos de pe scenă, Florea, am să joc eu rolul tău”, îmi tăiase respiraţia.
— Mi-a plăcut curajul dumitale, i-am spus, lăsîndu-i libertatea de a mă recunoaşte sau nu!
— Nu ştiu dacă se poate numi curaj.
— În orice caz ai jucat o carte mare! interveni Lia, ostilă.
— Mi-am jucat viaţa.
— Sacrificîndu-l pe Florea?
— Are proptele, altfel n-ar fi îndrăznit să vină la examen direct de la cîrciumă.
— Eşti totdeauna bine informată!
— Mă informează mirosul de ţuică. Florea trăznea!
— Nu era un motiv să-l faci de rîs.
— N-avea dreptul să-mi dea peste cap examenul.
— Ai sărit peste cal, Rada.
— Eram în plină cursă. Săream peşte obstacole. Nimeni n-avea dreptul să-mi stea în cale. Nimeni…
Ochii îi sticleau de furie reţinută. Şi parcă ar mai fi vrut să spună ceva, cînd apăru o fată cu părul scurt, auriu, graţioasă, fragilă şi albă, ca o figurină de porţelan. Ochii rotunzi de culoarea pervinţei împrăştiau o lumină albăstruie pe fata ei de copil.
— Sabina!
Cu bucuria navigatorului rătăcit, căruia îi apare neaşteptat pămîntul, Rada o luă în braţe.
— Îmi pare rău că am întîrziat! i-am spus Liei pe drum, căutînd s-o îmbunez.
— N-ai pierdut nimic, eu am fost într-o dispoziţie execrabilă. Fata asta mă scoate din sărite.
— Rada?
— E neinteresantă, crede-mă. Şi cu tot acest teatru în teatru…
— Are stofă de regizor, orice-ai vrea să spui.
— Are tupeu. N-ai văzut? A îndrăznit să-l dea pe Florea deoparte şi să joace în locul lui. N-are simţul ridicolului. În fiecare an, la examen îşi pune pantofii de lac, cu tocuri înalte, ascuţiţi, ca de mort şi calcă pe scenă ca o îmblînzitoare de lei. Nici nu s-a sinchisit de comisie. Nu ştiu dacă ai fost în sală, cînd a întrebat-o preşedintele, dacă e convinsă că aşa trebuie interpretat rolul. I-a răspuns: „Eu nu sînt actor, sînt regizor.” Studentă în anul trei şi se crede regizor! Ei, bine, nu vreau să fiu actriţă într-un teatru în care Rada Ionac o să fie regizor! Renunţ la Institut! Mă retrag…
— Acum, cînd ai intrat în ultimul an?!
— Nu ştiu dacă am intrat şi nu mă interesează. S-au adunat prea multe. Nu mai suport. Am alergie cînd o văd. Şi-am tot văzut-o, trei ani! Zi de zi! îmi ajunge!
— Dar studentul acela… Florea, de ce o fi întîrziat?
— Habar n-am! Aseară am băut cîte un şpriţ împreună. Dar nu era nici douăsprezece cînd m-a condus acasă. S-o fi întîlnit pe urmă cu un prieten? S-o fi întors la cîrciumă? Nu ştiu! Dar vina o să cadă pe mine! Eu sînt capul răutăţilor. Fată de general, ce vrei! De fiecare dată cînd se întîmplă ceva, îşi aduc aminte că tata a fost general. Anul trecut s-a sinucis un student. Cică din cauza mea. Femeie fatală, ce zici?!
Despre conflictul pe care îl avusese cu Rada la începutul anului, în legătură cu acel student, nu mi-a vorbit. Se pare că Lia n-a fost la incinerarea lui, iar cînd şi-a manifestat indignarea faţă de gestul pe care îl făcuse, Rada i-a tras o palmă.
— Eu nu ştiu cine i-a băgat în cap că trebuie să intre în Institut. O felceriţă. Anul trecut, după examen, Cirus a sfătuit-o să renunţe sau să repete anul. Ce crezi că a făcut? A plecat, ca soră, cu o echipă de filmare. Cirus era regizorul filmului. Luchi, borţoasă, vroia să ştie ce se întîmplă pe platou şi a trimis-o pe Rada. „Ochii şi urechile lui Darius.” Numai că Rada s-a încurcat cu operatorul şi a fost expediată înapoi, la Bucureşti tambour battant. Era în anul doi lă actorie, m-am pomenit cu ea în anul trei la regie. Dar, ce vrei? Aşa se poartă acum, să fii coada vacii! Se tot gargariseşte c-a venit de la ţară. Dar nu spune c-a nimerit la şcoala de pe Şoseaua Kiseleff, frecventată de copii aleşi pe sprinceană. Noi veneam cu guvernantele, pe ea o însoţea un cîine ciobănesc. Stătea de strajă de la opt dimineaţa pînă la prînz. În recreaţie, împărţea cu el felia groasă de pîine cu magiun. Dacă îi spunea: „Vezi că te-ai mînjit”, dulăul se ştergea cu laba pe bot. Vorbea o moldovenească pe care aproape că n-o înţelegeai.
— Cîinele vorbea?
— Numai că nu vorbea! înţelegea absolut tot*şi o păzea ca un îndrăgostit. Cine ar fi îndrăznit să se atingă de Rada, fără ca să-i sară dulăul în spate?! Directoarea a vrut s-o dea afară din şcoală. A intervenit tata. Ştii ce om era!
Îl cunoscusem în preajma războiului la redacţia Vieţii Româneşti. Înalt şi drept ca un brad, blînd şi plin de omenie. Lia venise să-l ia. Generalul mi-a prezentat-o:
— Fetiţa mea, Lia. Scrie versuri.
Avea 16 ani. Părul negru, inelat, ca o căciuliţă de astrahan, şi un aer sprinţar.
— Aş vrea să public. Dacă ar interveni tata…
A intervenit tata, auzeam ca un ecou. Dar acum era vorba de Rada.
— De ce a fost nevoie să intervie tata?
— Ca să n-o dea afară din şcoală. Din toate şcolile. L-a insultat, închipuie-ţi! O proastă de la ţară, îndrăznea să-l insulte pe maiorul Arcaş. Îl ţii minte, parcă era un pretor roman.
— Ei, cum?! mi se părea într-adevăr de necrezut.
— I-am spus că mama ei e spălătoreasă. De fapt, era chelneriţă. Mare scofală! Şi ea mi-a răspuns: „Tatăl tău e de carton”. Îţi închipui cum m-am înfuriat!
— În ce clasă eraţi?
— Într-a treia primară. Într-a patra, n-a mai venit, şi-apoi n-am mai văzut-o. Am întîlnit-o prin ’45, la Spitalul militar. Era soră. Primul meu logodnic, medic chirurg, cînd l-am întrebat ce părere are despre ea, mi-a răspuns strîmbîndu-se cu haz: e fecioară!
Îmi aminteam că şi Agata Plopeanu, care la început era încîntată de Rada, mi-a spus într-o zi cu năduf: „închipuie-ţi că e fecioară. Nu ştiu dacă mai sînt zece în Bucureşti şi una a nimerit la mine!”
— Ce destin! continuă Lia. În ’46, cînd mi-am luat bacalaureatul şi am vrut să intru la Conservator, s-a opus mama… M-am înscris la Filozofie şi după doi ani m-au scos: origină nesănătoasă. Am intrat la Institut ca să mă pomenesc colegă cu Rada Ionac… Şi cu alţi proaspăt alfabetizaţi.. Din cauza lor a renunţat Cirus la Institut. Dar azi l-am văzut în sală. Vorbea cu preşedintele. Sînt sigură că a venit pentru Rada. Dar găsesc că am vorbit destul despre ea. La început se mulţumea să se ocupe de gospodăria clasei. Să umple călimările, să şteargă tabla. Acum… dar ce să mai discutăm? Ai văzut-o… S-a întors lumea cu susul în jos! Cirus, celibatarul convins, s-a însurat cu o fată venită nu se ştie de unde. Nimeni nu ştie ce hram poartă această Luchi. Se pare că a cunoscut-o la Agata Plopeanu. Trăia cu Bobby. Ştii ceva despre asta?
— Nu ştiu nimic.
Azi am întîlnit-o pe Rada pe una din acele străzi bolovănoase care urcă spre stadion. A apărut din spatele unei căruţe încărcate. Somiere, dulapuri, maşină de cusut, de gătit, burlane şi nelipsitul cazan de rufe.
— Se mută Sabina! mi-a strigat, în loc de bună ziua, familiar, fără s-o surprindă prezenţa mea, convinsă de importanţa evenimentului sau a personajului care se muta.
O femeie înaltă, cu faţa veştedă, dar cu ochii tineri, vii, surprinzător de senini într-o zi mohorîtă, îşi desfăcu şorţul şi, sprintenă, urcă în căruţă. Aş fi vrut s-o întreb dacă nu cunoaşte pe cineva care croşetează pulovere. Dar căruţaşul, nerăbdător, dădu bici cailor.
Rada căuta s-o scuze pe Sabina că nu şi-a ajutat mama.
— A fost bolnavă. Iar cînd i-am arătat petecul de hîrtie cu adresa pe care o căutam: E chiar mama Sabinei. Dar noua adresă n-o ştiu exact. O ştie Sabina.
Şi, ca să mă convingă să intru:
— În camera ei nu s-a mişcat nimic. Am lăsat pe mîine…
Nu ştiu dacă ţineam s-o cunosc pe Sabina, dar nu voiam să mă despart de Rada. Din ziua examenului, intrigată de tot ce-mi spusese Lia, care într-o criză de nervi mărturisise că Rada i-a tras o palmă – fără să dea alte amănunte – am întîlnit tot oameni care mi-au vorbit despre ea.
— Sabina e studentă la Institut?
— Nu. E pictoriţă, sculptoriţă. Din păcate; nu lucrează, n-are timp.
— Cu ce se ocupă?
— Umblă prin fabrici să descopere talente, organizează expoziţii de pictori amatori, răspunde „prezent” oriunde e nevoie…
Şi deodată, neaşteptat:
— Noi ne am mai cunoscut, nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, un mic sanatoriu pe Batiştei. Eram soră.
Şi fără s-o intereseze răspunsul meu a deschis uşa.
— Aveţi grijă, e întuneric.
Cîteva trepte coborau în subsol. Se auzeau în limba germană cuvinte pasionate, disperate.
— Moissi… Marele Moissi… şopti Rada cu evlavie şi, apăsînd pe clanţă, îmi făcu semn să intru.
Patefonul era aşezat pe un scaun cu rezemătoare, în mijlocul odăii aproape goale. Alături, pe un scăunel de bucătărie, Sabina privea vrăjită ultimile învîrtituri ale discului, într-un fotoliu de pai, cu o măsuţă în faţă, lîngă fereastra care dădea spre trotuar, un tînăr fuma…
Rada mi-a telefonat azi şi mi-a spus că a citit cartea mea.
— Sabina a găsit-o undeva în Moldova, la un anticar. I-ar face plăcere să-i scrieţi o dedicaţie. Aş putea să trec după-amiază la şase şi un sfert? Am o clientă chiar pe strada dumneavoastră, îi fac penicilină.
A venit fără nici o clipă de întîrziere. Avea o sacoşă plină, grea.
— Geantă de moaşă, mi-a spus, dar ce să fac, plec dimineaţa şi mă întorc seara, acasă. Cînd am gărzi de noapte, mă duc dimineaţa direct la Institut. Dar acum sînt în vacanţă, în toamnă, poate, mă mut la cămin.
— E mai bine?
— Raiul pe pămînt! Ce grijă au studenţii? Din păcate, nu apreciază. Parcă totul li se cuvine.
— De ce n-ai intrat de la început la cămin?
— Cînd faci gărzi de noapte, nu poţi să stai la pension. Alerg de la un capăt la altul al oraşului. Agata spunea despre mine: „Rada e ultimul tramvai cu cai”.
Şi, căutînd un loc pe cuier, ca să-şi agaţe haina:
— Ce de-a lucruri! cu tonul cu care ar fi spus: „Ce de boarfe!” Nu se prăfuiesc? îmi închipui că nu le puneţi pe toate în aceeaşi zi!
Cînd a intrat în hol, a deschis ochii mari.
— Adevărată expoziţie de pictură.
— Nu-ţi place?
— Trebuie să mă uit la fiecare în parte. Dar de ce atîtea?
— Îmi place pictura.
— Sau iscălitura?
Deci Lia are dreptate, Rada e agresivă* Agata spunea că e deşteaptă dar otova, nu are simţul nuanţelor, nu are cei şapte ani de acasă.
— Cînd cumperi o carte, nu te interesează autorul?
— Mi-a fost destul de greu să mă deprind. Mă mulţumeam cu titlul. Cît despre pictori… prima dată am văzut Carul cu boi pe un pachet de ciocolată. Dar cîţi ani au trecut pînă să aflu că e de Grigorescu! Pe Gioconda, doamna Emilia – nevasta şefului gării – o ţinea deasupra patului ca pe o icoană. Cînd se uita în oglindă, mă întreba: „Nu-i aşa că am surîsul Giocondei?” Aveam şase ani şi eram singurul ei spectator. În faţa oglinzii, se adresa unui personaj invizibil, îi spunea Torwald. Eu credeam că aşa îl cheamă pe şefu. Alteori parcă se certa cu el şi-i spunea Răzvan. Pe doamna Emilia o chema uneori Nora, alteori Vidra. Ardei stătea în două labe, afară la fereastră şi privea. N-avea voie să intre. Băga botul în geam şi jurai că înţelege fiecare cuvînt. În lunca Siretului strigam: „M-au pîngărit păgînii, da”, dar fecioara din Soveja, tot fecioară rămînea.
