Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

 

 

 

 

I

 

 

 

 

Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc.

În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol, întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care, într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica“ – şi eu, pe vremea când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu frumos, cum te cheamă?“ sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama sau pe tata?“.

Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă, de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta. Sau poate tocmai de aceea.

— E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă vocea mamei, cu un „dragă“ arţăgos, ca în toate zilele.

Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit. Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră vernisajul expoziţiei“…

Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum de-şi mai amintea, fie şi greşindu-mi numele. Citesc şi recitesc nedumerită: „Vineri, 15 martie, ora 12“. Oare azi e vineri?

Am vrut să iau ziarul să văd în câte avem, dar, zăpăcită, m-am repezit la fereastră. Ploua mărunt. Mi-am făcut socoteala că, în douăzeci de minute, mă pot îmbrăca şi, cu un taxi, pot ajunge la timp. (Abia mai târziu mi-am dat seama că la un vernisaj nu e necesar să fii punctual ca la gară.)

Am lăsat-o pe mama buimacă. E întâia dată când mă îmbrac atât de repede şi izbutesc să ies în oraş înaintea prânzului. Îl voi cunoaşte pe Petre Barbu în sfârşit. Îl voi vedea, după ce ani de zile l-am gândit în chip şi fel. Sunt tulburată de parcă eu aş fi îndrăgostită de el, şi nu Diana. Desigur că a primit şi ea o invitaţie…

Ploaia se înteţise. În staţie, niciun taxi. Abia la jumătatea drumului, o maşină, derapând brusc, s-a oprit în faţa mea. M-am aşezat lângă şofer şi l-am rugat să meargă repede, cât mai repede. Puţin a lipsit să ne ciocnim. Geamurile erau acoperite cu picături care se scurgeau pe parbriz. Nu ştiam unde suntem. În faţă, curăţitorul dădea picăturile de-o parte şi de alta şi un triunghi de geam rămânea mereu neted. Mă gândeam cu emoţie că am să-l cunosc în sfârşit. Petre Barbu…

Pentru mine, Petre Barbu e aproape un personaj de roman. Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu cum vorbeşte, cum se mişcă şi de multe ori s-a întâmplat, făcând cunoştinţă cu cineva, să-mi spun: seamănă cu Petre Barbu. De ce a ocupat atâta loc în gândurile mele de adolescentă? Poate fiindcă trăiam pe atunci numai din confidenţele Dianei, şi eroul era el, poate fiindcă nu aveam şi eu eroul meu, sau poate fiindcă e singurul capitol din viaţa Dianei pe care-l cunosc atât de bine.

A fost mai multă lume decât la orice vernisaj. M-a zăpăcit mulţimea aceea de femei elegante, şi, nu ştiu cum, îmbrăcate de parcă se vorbiseră, cu tailleur-uri garnisite cu astrahan sau cu vulpi argintii, cu pălării mici şi cu voaletă. Ca de obicei.

m-am simţit stingherită. Eu eram în haină de ploaie şi basc; pantofii lăsau urme murdare pe parchet.

M-am uitat peste tot să-l găsesc pe Petre Barbu. Deşi nu-l văzusem nici măcar într-o fotografie, eram sigură că-l voi recunoaşte oricând. În înghesuială, o căutam pe Diana, când m-am pomenit în faţa Adrianei şi a bărbatului ei:

— Ilinco, vii după masă la noi, neapărat ?!

I-am privit zăpăcită. Nu înţelegeam ce caută acolo şi de ce mă aşteptau „neapărat“ în după-amiaza aceea.

Petre Barbu nu era nicăieri. Gândul că s-ar fi putut schimba de la imaginea pe care mi-o făurisem din scrisorile Dianei în vara când îl cunoscuse la Mangalia nu mi-a trecut prin cap. Fără să vreau, am privit şi tablourile. Cele mai multe erau străzi din Marrakech, ziduri, piaţete, oameni cu turbane şi şalvari şi atâta soare, lumină şi căldură, încât cenuşiul şi ploaia rece de afară m-au uimit ca o realitate în care te trezeşti brusc dintr-un somn greu.

L-am cunoscut pe Petre Barbu.

Mama mă tot întreabă ce s-a servit după-amiază la ceai la Adriana, ce rochie purta Angela, despre ce s-a mai vorbit. Nu ştiu ce să-i răspund. Ştiu numai că l-am cunoscut pe Petre Barbu, că l-am văzut, că mi-a strâns mâna, că am vorbit cu el.

Şi când mă gândesc că eram hotărâtă să nu mă duc… (De atâtea ori am hotărât la fel!)

Plecasem cu intenţia de a mă duce la croitoreasă, apoi prin magazine, după nişte nasturi. Mamei n-aveam să-i spun adevărul ca să nu mă certe că sunt sălbatică şi să nu-mi mai enumere toate relaţiile pe care le-a rupt din cauza mea. Dar pe bulevard, în dreptul Căii Moşilor (lângă simigeria unde, pe vremuri, mâncam dovleac cu Diana), s-a oprit lângă mine o maşină. Era Angela, care m-a îndemnat să mă urc. Se ducea şi ea la Adriana. Aş fi vrut să-i explic că eu am alte treburi, dar cum maşina nu mai putea să stea în punctul acela, am intrat, şi până să apuc să nimeresc şi eu un cuvânt, şoferul a oprit înainte de statuia Rosetti, în faţa casei Adrianei.

Credeam că totul se va întâmpla ca de obicei. Şi, într-adevăr la început aşa a fost: Angela s-a plâns că i-a plecat bucătăreasa, s-a vorbit despre cură de slăbire, reţete de prăjituri, despre rochii, despre Schwester. Adriana a insistat să mai luăm un sandvici, apoi amândouă m-au întrebat în acelaşi timp dacă e adevărat că Diana divorţează.

— E adevărat că a prins-o bărbat-su în garsoniera unui licean?

Fără să ridice ochii din puloverul pe care-l împletea cu cârlige, Angela, care ştia tot, a completat: „băiatul arhitectului Ion Rădulescu“.

De data asta, Adriana a lăsat lucrul din mână.

— Ştefăniţă? Dar e la Paris de câţiva ani; studiază medicina. Îl cunosc foarte bine… Cu Michette Rădulescu am fost prietenă…

— Ei bine, vara asta Ştefăniţă a venit în vacanţă. Au trăit în acelaşi cort, pe malul mării. Angela dădea amănunte. Adriana asculta, lacomă. Eu am rămas pe gânduri… Ştefăniţă, Michette… Adolescenţa Dianei, vacanţele la Mangalia de care-mi vorbea cu exuberanţă şi totuşi cu acea, umbră de melancolie care n-o părăsea. Dar ce rol mai pot juca în viaţa ei prietenii de atunci… Ce este viaţa Dianei, de unde îşi trage forţa asta ciudată, seva asta bogată şi grăuntele de mister care alimentează nevoia de scandal de atâţia ani?…

— Te-am indispus, Ilinco? Nu-ţi place să-ţi atingem idolul… Tu ştii că şi noi am ţinut la ea. Nu pot să uit apariţiile ei. Rochia cu pisici… Ţii minte, Adriana? La un gardenparty a apărut cu o rochie simplă albă dintr-un fel de stofuliţă. Foarte strâmtă până în talie, de unde fusta se desfăcea larg şi se înfoia. Pe lângă tiv, de jur împrejur, erau brodate cu arnici negru pisici care alergau după un ghem, câte pisici atâtea ghemuri… Şi când dansa şi se învârtea, rochia se înfoia, şi pisicile alergau, nebune, după ghem.

— Ce succes a avut! oftă Adriana. Purta o florentină imensă, cu o panglică neagră de catifea, care atârna pe spate, în chip de „suivez-moi, jeune homme“…

M-am uitat la ceasul de pe mână şi m-am ridicat.

— La şapte trebuie să fiu la ora de gimnastică…

În acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat soţul Adrianei, împreună cu un bărbat care purta un palton sport de păr de cămilă şi-şi ţinea bascul în mână.

— Pictorul Barbu, la ai cărui vernisaj am fost azi cu toţii, afară de el, mi l-a prezentat soţul Adrianei.

— Ilinca Dima.

Ne-am uitat unul la altul, surprinşi. El a zâmbit, şi amuzat, şi trist.

— Ilinca?

Parcă a intrat ceva din prezenţa Dianei, din anii de şcoală.

— V-aţi cunoscut la Paris? a întrebat Adriana, intrigată.

— Nu, a răspuns Petre Barbu cu un aer puţin misterios.

Soţul ei a povestit că l-a întâlnit pe Pierrot (Diana îi spunea Petre, şi cu câtă dragoste!) ieşind de la frizer. Nu se văzuseră de trei ani.

— Cum de-a primit să vie când i-am spus că nevastă-mea are prietene la ea n-o să înţeleg niciodată. Dar ăsta-i Pierrot, ascuns şi complicat…

Nelu, cu obrazul roşu şi optimist ca o reclamă de bere, era, de obicei, volubil, voia să anime atmosfera, să facă „antren“.

— Pierrot dragă, scoate-ţi haina… Ilinco, ce-i cu tine, ai venit sau pleci? Aşa te-am pomenit, nehotărâtă. Fetelor, să vă spun ultima bombă; divorţează Diana Ioanescu.

Angela asculta cu atâta atenţie să nu-i scape un cuvânt, că se uita cruciş (cum se uită copiii lacomi la sticla cu lapte).

N-am auzit amănuntele care au urmat. Repetam în gând:

Petre Barbu, Petre Barbu, iată-l în sfârşit, e aici lângă mine“şi căutam să-mi amintesc strângerea lui de mână, să mă încredinţez că nu visez.

— Faimoasa Diana Slavu! au exclamat Adriana şi Angela deodată.

Mi-am luat rămas bun. Petre Barbu nu-şi scosese haina; simţeam că plecarea mea va fi un prilej binevenit pentru el ca să scape de-acolo (îl cunoşteam atât de bine!). Şi aşa a fost.

Am plecat împreună. În ascensor aş fi vrut să spun ceva, dar, ca de obicei, mi se părea că-ţi trebuie curaj ca să între- rupi tăcerea. Îl priveam, zâmbeam. El, tot aşa.

Pe stradă, umezeală, ceaţă. Ne-am oprit o clipă în faţa casei.

— Parcă nu mai plouă, a spus, privind cerul. Dumneata încotro ai drum, domnişoară?

— În jos, către Liceul Lazăr.

— Atunci te-nsoţesc, dacă-mi dai voie.

— Bineînţeles.

Ar fi trebuit să iau tramvaiul 14 până la Cişmigiu şi apoi pe 7, care urcă pe Uranus, sau o maşină, altfel nu mai puteam ajunge la cursul de gimnastică la timp, dar nu voiam să mă despart de el. Mi-era teamă că, dacă pleacă, îl pierd şi aveam să-i pun o întrebare. M-am gândit totdeauna că, dacă l-aş vedea pe acest om măcar un minut în viaţa mea, l-aş întreba de ce n-a iubit-o pe Diana, cum de n-a iubit-o?!

  I-am spus că mă aşteptam să-l văd la vernisaj. Mi-a răspuns că nici nu s-a gândit să se ducă. Expoziţia i-au aranjat-o nişte prieteni, tot ei au trimis şi invitaţiile. Apoi, cu totul neaşteptat:

— Ce mai face Diana?

Trebuia să cobor trotuarul în faţa statuii Rosetti. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a sprijinit la timp ca să nu cad. Până pe trotuarul celălalt, care face colţ cu Bulevardul Domniţei, circulaţia era mare şi, sub pretext că sunt atentă la maşini şi trăsuri, am amânat răspunsul pe care-l aştepta. Mi se părea că Petre Barbu seamănă cu cineva. Acelaşi zâmbet se ivea într-un colţ al gurii, ironic şi dezamăgit. Preocuparea acestei asemănări am avut-o poate din primele clipe: acelaşi fel de a tăcea şi de a vorbi fără să te privească, pentru ca apoi, dintr-o dată, să-şi pună asupra ta toată privirea, grea. Aceleaşi distanţe mari între lucrurile spuse. Şi, deodată, nu ştiu de ce tot în legătură cu Diana, mi-a venit în minte Alex.

— Pe Alex Dobrescu îl cunoaşteţi?

Spre marea mea mirare, a răspuns:

— Da, suntem prieteni buni, deşi nu ne vedem cu anii.

Am crezut că va dori să cunoască rostul întrebării mele, dar, fiindcă tăcea, am spus:

— Semănaţi foarte mult.

— Şi Diana?

— O voi vedea chiar acum, avem oră de gimnastică de la şapte la opt. Nu voi ajunge decât la sfârşitul orei, dar n-are importanţă.

Mă simţeam stingherită. Obişnuită să tac în voie în timp ce ceilalţi vorbesc, acum, în liniştea care se prelungea, fraza mea mi se părea lungă, nu ştiam cum să mă opresc, dădeam explicaţii inutile.

— Tot aşa bune prietene sunteţi?

M-am făcut că nu înţeleg.

— Cum tot aşa?

— În vara aceea, la Mangalia, de câte ori o vedeam pe plajă sau sub cort cu un creion şi o hârtie, o întrebam: „Tot Ilincăi îi scrii?“ Şi ea răspundea: „Tot“. Azi, când am auzit numele dumitale, parcă l-am văzut scris pe plic: Ilinca Dima. Am pus de câteva ori scrisori la poştă pentru dumneata. Şi, după o tăcere: Mă intriga că ţi le trimetea „recomandat“. O dată era cât pe-aci să deschid plicul.

L-am privit atât de uimită, încât s-a simţit dator să adauge:

— Eram îndrăgostit de ea…

I-am răspuns, aproape supărată:

— Nu cred.

A zâmbit amuzat.

— Ei, asta-i! şi a adăugat: În vara aceea, toată Mangalia roia în jurul ei…

Îmi venea să strig: „Nu-i adevărat, numai ea te-a iubit! Dumneata n-ai iubit-o! Dacă ai fi iubit-o, i-ai fi spus-o şi toată viaţa Dianei ar fi fost alta.“ Totdeauna am crezut asta. Dar bineînţeles n-am spus nimic. Am băgat de seamă, de altfel, că dacă tac, continuă totdeauna el, după o pauză mai mică sau mai mare.

— Cum mai e Diana? Tot aşa de frumoasă?

— E mai frumoasă acum, dar mie-mi plăcea mai mult pe atunci… Dumneata o găseai frumoasă?

— Nu şi da, cum să-ţi explic? Când o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă. Când te uitai mai bine, spuneai: nu, nu-i frumoasă, dar „are ceva“ şi te-ntrebai ce are. E drept că avea şi neastâmpărul celor şaisprezece ani. Parcă era o pisică prea mare…

— Aşa e şi acum…

El a continuat, ca şi cum n-ar fi auzit.

— Dar dacă cineva, mai ales o femeie, spunea că, de fapt, nu-i frumoasă îţi dădeai seama că e foarte frumoasă. Apoi, ca pentru el: Cel mai frumos păr care l-am văzut vreodată: viu, neliniştit, ca şi ea. Schimba nuanţa după ore, după vreme. Am vrut de atâtea ori să-l prind în pânzele mele, dar ba era roşcat aprins, ba cenuşiu, trist. Apoi, cu interes: Cum îl poartă acum? Tot desfăcut, pe umeri?

— E lung. Îl strânge, aşa că atrage mai puţin atenţia. Dar când îl desface…

— De ce îl poartă strâns? Păcat! Părul Dianei…

Eram în colţul Căii Victoriei. Trebuia să coborâm trotuarul şi să-l urcăm iar, în dreptul Librăriei Alcalay. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a strecurat cu abilitate printre oameni şi vehicule. Deşi era urât şi umed, pe stradă circulaţia era mare. De partea cealaltă, mai ales, pe Calea Victoriei, pe trotuarul care-i peste drum de Cercul Militar, oamenii parcă nu aveau fiecare un itinerar iu propriu, ci se mişcau cu toţii deodată câte puţin. Petre Barbu tăcea, preocupat. Eu îl priveam în voie. Nu era prea înalt, dar bine legat. Obrazul roşcat, pieliţa arsă de soare şi de vânt, ca oamenii care trăiesc la ţară. Era aşa cum mi-l descrisese Diana.

  Ne-am despărţit în dreptul străzii Brezoianu, de unde am luat un taxi. Nu mi-a propus să mă conducă. I-am spus că mi-ar face plăcere să mai stăm de vorbă şi l-am întrebat dacă-i pot telefona. Nu are telefon. I-am dat numărul telefonului meu. Mi-a promis c-o să telefoneze foarte curând şi c-o să vie.

Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana? Numai atât aş vrea să ştiu. Dar aş vrea să ştiu cu amănunte, să ştiu sigur, tot aşa sigur cum ştiu că l-a iubit Diana. Dar de ce nu l-am întrebat chiar acum: „Dacă ai iubit-o de ce nu i-ai spus-o“… De ce nu i-ai spus simplu: „Diana, vreau să fii nevasta mea“. Câţi ani sunt de când îmi veneau de la Mangalia confidenţele ei tulburătoare şi aşteptam, înfrigurată, acest sfârşit fericit, ca în filmele în care, de la început, presupui că totul va avea un happy-end, numai fiindcă eroina e Lilian Harvey sau… Aş fi vrut atunci să împing zilele repede una după alta, cum întorci foile unei cărţi, ca să ajung mai repede la ultima filă, acolo unde Diana, cu părul mai zbârlit ca de obicei şi mai roşcat, cu ochii mai verzi, cu genele mai întoarse, cu dinţii mai sclipitori, incandescentă, aşa cum am văzut-o irupând în clasă de atâtea ori, îmi va mărturisi: „Ilinco, mă iubeşte Petre Barbu, vrea să fiu nevasta lui. M-a întrebat dacă vreau şi eu. L-am luat de gât… m-a sărutat’’

N-a fost aşa. Diana trebuia, probabil, să joace în piese care nu se sfârşesc bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

Attachments